Predică la praznicul preaslăvit al Învierii Domnului [2013]

Iubiții mei,

toți cei care am așteptat, cu dor, această dumnezeiască zi de bucurie primim vestea preaîmbucurătoare că: Hristos a înviat!

Biruitorul morții, al păcatelor și al Iadului a înviat din morți, cu umanitatea Sa transfigurată, plină de lumină dumnezeiască, pentru ca noi „să ne curățim simțirile…și să vedem neapropiata lumină [τῷ ἀπροσίτῳ φωτὶ] a învierii” Sale [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 16/ Penticostarion, ed. online].

Pentru că lumina dumnezeiască țâșnește din persoana Sa…pentru că lumina iradiază întreaga Sa umanitate, din dumnezeirea Lui, ea răsfrângându-se în întreaga Sa creație.

De aceea când vorbim despre bunătate, despre frumusețe, despre dragoste, despre curăție, despre dorul după Dumnezeu vorbim despre roadele luminii Sale, ale învierii Sale, în viața noastră.

Căci numai cel care înviază cu Hristos, numai cel care se ridică din păcate, din moarte și din Iadul lui împreună cu Hristos, numai acela se bucură de viață, de viața dumnezeiască.

Și nu vorbim despre învierea lui Hristos sau despre învierea noastră împreună cu Hristos ca despre două metafore ci ca despre două realități transfiguratoare.

El S-a ridicat din morți în mod real…după ce trupul Său a fost în mormânt aproape 3 zile iar sufletul Său, unit cu dumnezeirea Lui, a coborât la Iad și a redeschis Raiul pentru Sfinții Lui.

El a înviat/ S-a întors dintre cei morți…iar pocăința noastră, împăcarea noastră cu Domnul e o reală înviere a sufletului din moartea păcatului, care inițiază învierea totală a umanității noastre.

Însă El a zdrobit puterea Iadului [Penticostar, ed. cit, p. 18] pentru că Iadul nu a găsit în sufletul Său nimic din cele ale sale, adică niciun păcat.

Biruința lui Hristos asupra Iadului, ca Dumnezeu și om, a fost biruința curăției și a transfigurării asupra depravării imense a ființei umane.

Iar când ni se pare că virtutea „nu e valoroasă”, pentru că oameni fără minte râd pe seama ei, neștiindu-i valoarea veșnică, să ne pironim mintea la chipul transfigurat al lui Hristos, Care, înviind din morți, a arătat că nu fuga de pe Cruce, nu rușinarea de Cruce e soluția ci trăirea ei până la capăt și învingerea păcatului în noi până la capăt.

Căci, pe Cruce, între doi tâlhari…plin de suferință…și îndurerat cu totul de nerecunoștința și de răutatea oamenilor, Fiul lui Dumnezeu întrupat părea „slab”.

Așa cum spusese Sfântul Profet Isaias: „chipul Lui era necinstit și lipsit în fața tuturor oamenilor” [Is. 53, 3, LXX].

Părea bun de scuipat, bun de ocărât, bun de maltratat

Însă în interiorul umanității Sale, unită în mod nedespărțit cu dumnezeirea Lui, se lucra învierea…

Răbdarea, suferința asumată, mulțumirea pentru toate, iertarea tuturor transfigurau trupul și sufletul Său.

Tocmai de aceea când ne e greu, când nu mai credem că putem rezista…și ne încordăm trupul și sufletul, ca un arc, în rugăciune, în așteptarea milei Sale, experiem cum vine mângâierea și bunătatea lui Dumnezeu în noi, care ne ajută să mergem mai departe.

Trăim slava Lui ca ajutor, ca luminare, ca bucurie, ca sfințire a noastră…dacă călcăm, continuu, peste șerpii și balaurii ispitelor, ai ideologiilor de tot felul, ai erorilor și ai comportamentelor rele de tot felul.

Mergem mai departe…tot mai departe…pentru că crucea noastră capătă un nou orizont, tocmai pentru că Crucea Lui s-a deschis cu totul slavei celei necuprinse a Treimii.

De aceea putem și mai mult…și mai mult…și mai mult…pentru că Învierea Lui îi dă putere peste putere umanității noastre în a trăi infinitatea abisală a slavei Sale.

Dacă El nu suferea Crucea până la moarte…și nu învia în mod real din morți nici noi nu aveam o abisală și copleșitoare viață duhovnicească.

Pentru că orizontul nostru de așteptare, de deschidere ar fi fost mărginit în comparație cu nesfârșita deschidere a Treimii către noi.

Dar pentru că Unul din Treime S-a făcut om și Și-a deschis umanitatea cu totul dumnezeirii Lui, tocmai de aceea prin El toți ne putem deschide la nesfârșit lui Dumnezeu, luând putere din puterea Sa îndumnezeitoare.

Căci puterea noastră împotriva păcatului, a morții și a demonilor e una singură și nu e ocultă ci dumnezeiască: e slava Prea Sfintei Treimi.

Prin slava Lui, prin lumina Lui necreată și dumnezeiască, despre care vom tot vorbi în praznicul Învierii Sale din morți, noi ne sfințim, adică ne facem oameni cu adevărat.

Și dacă ești plin de slava Lui atunci te veselești.

Te bucuri în mod negrăit…

Și această bucurie, bucurie dumnezeiască, e bucuria lui Hristos, ce nu se va lua de la noi [In. 16, 22], pentru că e bucuria care vine din iubirea Lui și din trăirea după poruncile Lui.

Apropiați-vă, așadar, de Domnul slavei, iubiții mei!

Împărtășiți-vă de viața Lui dumnezeiască pentru ca să aveți viață și bucurie întru voi.

Căci acesta e Paștiul nostru cel sfânt, Hristos Dumnezeu, Cel care ne-a trecut pe noi de la întuneric la lumină, de la tristețe la bucurie și de pe pământ la cele cerești, dându-ne să moștenim Împărăția Lui și a Tatălui și a Duhului Sfânt, acum și pentru toți vecii. Amin!

La mulți ani tuturor și mesele și casele voastre să fie pline de binecuvântarea lui Dumnezeu!

Pastorala pascală a PFP Kirill I al Rusiei [2013]

„Dar să dăm mulțumire lui Dumnezeu,

Care ne-a dat biruința

prin Domnul nostru Iisus Hristos!”

(1 Corinteni 15, 57)

Arhipăstorilor, păstorilor, diaconilor, monahilor și tuturor fiilor duhovnicești ai Bisericii Ortodoxe Ruse

Preasfințiți Arhipăstori, cinstiți slujitori și nevoitori, iubiți întru Hristos frați și surori!

În această măreață și luminoasă zi, vă felicit din toată inima cu ocazia Paștilor Domnului și vă salut pe toți și pe fiecare în parte cu salutul sfânt:

HRISTOS A ÎNVIAT!

Anume aceste cuvinte cu care de-a lungul veacurilor oamenii se salută în timpul luminoaselor zile ale Sfintelor Paști, ce mărturisesc lumii despre realitatea evenimentului care a avut loc acum două mii de ani, conțin o forță interioară colosală. Ele sunt vestea biruinței, îndemnul spre bucurie, urarea de pace, speranța și alinarea pentru fiecare om.

Cel, Care a fost născut din Preacurata Maică, Cel, Care a suferit mult și fără de vină, răstignit și mort pe cruce între doi tâlhari, Cel, Care primul dintre toți oamenii a înviat din morți – Acela „S-a sculat precum a zis” (Matei 28, 6). Mormântul este gol. Acolo a rămas doar giulgiul în care a fost învelit trupul Său.

Femeile mironosițe, venind la locul înmormântării Domnului „dis-de-dimineață…pe când răsărea soarele” (Marcu 16, 2), nu l-au găsit acolo pe Iisus, or nici piatra care închidea peștera, nici straja care o păzea, nici moartea însăși nu au putut sta împotriva măreției și puterii Dumnezeului celui Viu. „Iadul și-a mărit de două ori lăcomia lui, căscat-a gura sa peste măsură” (Isaia 4,14) – iadul dezlănțuit s-a pregătit deja să-L înghită pe cel mai temut dușman al său, dar în loc de aceasta a înțepenit de frică, pentru că a fost luminat de razele Dumnezeirii. Hristos a nimicit putreziciunea și a distrus moartea.

Prin intermediul primului om, care nu a ascultat de Creator și s-a îndepărtat astfel de Izvorul vieții veșnice, în lume a intrat răul și păcatul a început să împărătească printre oameni. Hristos – „Adam cel de pe urmă” (1 Corinteni 15,45) – a biruit moartea duhovnicească, sufletească și trupească. „Precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia”, – mărturisește Apostolul Pavel (1 Corinteni 15,22). Tot ce am pierdut prin primul Adam, am primit din nou prin Hristos. Paștele Domnului – este într-adevăr cel mai dar al iconomiei Dumnezeiești (Sf. Teodor Studitul).

Depășind îndepărtarea omului de Creator, Mântuitorul ne-a dăruit șansa unirii cu El. După cuvintele Cuviosului Ioan Damaschin, prin Crucea lui Hristos „am primit în dar învierea, <…> sunt deschise porțile raiului, natura umană a fost așezată de-a dreapta lui Dumnezeu și noi am devenit copii și moștenitori ai Domnului” (Expunerea exactă a credinței ortodoxe, vol. 4). Astfel cu toții suntem chemați să ne facem vrednici de acest dar.

Fiul lui Dumnezeu, primind trup omenesc, a devenit asemeni nouă, doar fiind fără de păcat. Prin viața Sa pământească și patimile de pe cruce, El a arătat un exemplu de smerenie desăvârșită și ascultare față de Tatăl Ceresc, un exemplu de luptă cu ispitele și deșertăciunile, iar prin învierea Sa a sfărâmat cătușele păcatului și ne-a dat puteri și arme pentru a învinge răul. Anume în timpul unei astfel de lupte omul crește spiritual și devine o personalitate liberă din punctul de vedere al moravurilor.

Trăim într-un timp în care libertatea este interpretată ca permisivitate absolută. Mulți cred sincer că doar puterea și bogăția, sănătatea și puterea fizică pot să aducă eliberarea și concurând în slujirea idolilor acestui veac, de multe ori pierd cel mai important lucru – adevăratul sens al existenței. Mântuitorul cel înviat din morți, dăruindu-ne libertatea, ne-a descoperit acest sens, care constă în cunoașterea Adevărului (vezi Ioan 8, 32), în viață cu Dumnezeu.

Nimicind moartea trupească, Hristos ne-a promis viața veșnică, dar nu ca o continuare infinită a căii pământești, ci ca o transformare a toată ființa omenească, când trupul însuși primește capacități noi. În Învierea Domnului apare în mod tainic prototipul învierii noastre viitoare.

În Împărăția Cerului care va să vină, unde nu va fi nici moarte, nici boală, nici despărțire și chiar nici timp, va șterge Domnul orice lacrimă din ochi (vezi Apocalipsa 21, 4) și bucuria va fi fără de sfârșit, iar dragostea – veșnică. Biruința Domnului asupra morții ne dă tuturor speranța de neclintit că și noi urmându-I Lui la cea de a doua slăvită Venire, vom învia pentru o viață nouă – o viață de comuniune neîncetată cu Dumnezeu.

Să împărtășim deci bucuria învierii lui Hristos cu toți cei care au nevoie de atenție și grijă: cu bolnavii, bătrânii, suferinzii, deznădăjduiții, întemnițați și sărmanii. Și asemenea Sfinților Apostoli – martori ai Învierii, cu credință și îndrăzneală să aducem celor apropiați și îndepărtați marea veste că cu Adevărat a înviat Hristos! Amin.

+ KIRILL,

PATRIARHUL MOSCOVEI ȘI AL ÎNTREGII RUSII

Moscova, 2013

Pastorala pascală a ÎPS Teofan Savu [2013]

Dumnezeiasca Liturghie – trăire a tainei Învierii

Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
drept-credinciosului popor
al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor:

har, bucurie, iertare şi ajutor
de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

„Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea, că, ori de câte ori veţi mânca
pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta,
moartea Mea veţi vesti, Învierea Mea veţi mărturisi“ (1)

Iubiţi fraţi preoţi,
Drept-măritori creştini,

HRISTOS A ÎNVIAT!

Se cuvine să aducem mulţumire, înainte de toate, Domnului Hristos că ne-a învrednicit să ajungem şi anul acesta la slăvitul praznic al Învierii, la noaptea cea plină de lumină a Sfintelor Paşti. Ne bucurăm pentru aceste clipe, anticipând bucuriile pe care le vom trăi timp de câteva zile în ritm de sărbătoare pascală.

Despre rostul şi importanţa Învierii Domnului pentru viaţa noastră, marele teolog Dumitru Stăniloae spune: „Fără înviere, naşterea oamenilor n-ar avea nici o raţiune. Existenţa însăşi ar rămâne cu totul inexplicabilă. Singură învierea umple toate de sens, de lumină“ (2).

Cunoscând acest adevăr, Biserica îi consacră zilele de Paşti şi cele până la Înălţare, dar şi duminicile de peste an, însă mărturiseşte, totodată, că fiecare zi este şi ar trebui să devină o zi a Învierii, întrucât Domnul Cel înviat este totdeauna cu noi (3).

Ziua de Paşti este, aşadar, o concentrare mai vizibilă a ceea ce creştinul este chemat să trăiască în fiecare zi: „Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul adresat totdeauna de Sfântul Serafim de Sarov celui pe care îl întâlnea.

Cunoaşterea şi trăirea tainei Învierii se pot împlini în fiecare clipă a vieţii, prin mărturisirea credinţei celei drepte, prin nădejde mântuitoare, prin dragoste atotcuprinzătoare, prin rugăciune fierbinte şi smerenie adevărată şi, mai ales, prin Dumnezeiasca Liturghie, care le cuprinde pe toate.

De aceea, în acest cuvânt pastoral, ne vom opri o clipă asupra Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, ca trăire a tainei morţii şi Învierii Domnului Hristos, ca trăire a tainei morţii şi învierii noastre.

Săvârşită în fiecare zi în multe mănăstiri şi, cel puţin o dată pe săptămână, în bisericile de parohie, Sfânta Liturghie oferă posibilitatea ca omul, pătrunzând în adâncul ei, să descopere adevărul Învierii şi, prin aceasta, viaţa lui să capete un sens şi să se bucure de lumină.

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Liturghie este, pe de o parte, mărturisire sau „pomenire“ a jertfei şi Învierii lui Hristos, iar, pe de altă parte, izvor de înnoire şi viaţă veşnică pentru cei care trăiesc în duhul liturgic al mărturisirii pascale.

Cu puţin înainte de moartea Sa pe Cruce, la Cina cea de Taină, Hristos a dăruit ucenicilor şi, prin ei, şi nouă, taina „pomenirii“ morţii şi Învierii Sale, adică Euharistia, ca mijloc prin care să fim mântuiţi de moarte şi să dobândim harul Învierii. „Domnul Iisus, spune Sfântul Apostol Pavel, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea». Asemenea şi paharul după Cină, zicând: «Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea». Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni“ (4).

„Pomenirea acestor înfricoşate fapte din viaţa lui Hristos, mărturiseşte un părinte monah din zilele noastre, se face zilnic de către Biserică în taina Sfintei Euharistii. (…) Crucea Lui a şters păcatul şi moartea Lui a devenit izvorul vieţii. Prin pomenirea biruinţei lui Hristos, înălţăm stindardul biruinţei Sale în inimile noastre şi prin harul Său noi ne arătăm biruitori asupra păcatului şi, prin urmare, şi asupra morţii“ (5).

Această „pomenire“ a morţii şi Învierii Domnului Hristos, în Liturghie, se cuvine a fi înţeleasă nu doar ca o simplă amintire a unui fapt istoric, ci mai ales „ca o vie pătrundere în tărâmul Duhului lui Hristos, în dimensiunile Sale dumnezeieşti şi pământeşti“, „Liturghia, în veşnica sa realitate, fiind Paştile Domnului“ (6).

Pătrunzând, aşadar, tot mai adânc în duhul „pomenirii“ morţii şi Învierii lui Hristos, devenim, prin Euharistie, încă din lumea aceasta, părtaşi ai vieţii celei veşnice: „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată. (…) Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. (…) Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (7).

Pregustată încă de aici, bucuria împărtăşirii de Hristos-Dumnezeu va deveni deplină în lumina celei de-a doua veniri a Sa la sfârşitul veacurilor: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase!, exclamă cântarea Bisericii, O, Înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale“ (8).

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,

Mare este taina Învierii lui Hristos trăită în Dumnezeiasca Liturghie! Bucuria Învierii devine în Sfânta Liturghie bucuria tuturor oamenilor care, în stare de prezenţă şi conştientizare a evenimentului la care iau parte, devin uniţi şi între ei prin împărtăşirea din acelaşi Hristos: „Iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh“, glăsuieşte rugăciunea Bisericii (9).

Împărtăşindu-se împreună de Hristos Cel jertfit şi înviat pentru ei, oamenii cresc în unire şi dragoste între ei şi primesc „putere să se iubească şi ei până la jertfă“ (10). Sfânta Liturghie devine, aşadar, locul central şi timpul esenţial de îmbrăţişare, în rugăciune şi dragoste, a întregii lumi, cu durerile şi bucuriile ei.

Prin această taină, spune Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, „Domnul ne atrage spre a îmbrăţişa în duh întreaga lume, unde în fiecare clipă milioane de oameni sau sunt zdrobiţi de loviturile asprei sorţi, sau zac la porţile morţii şi cu suspinurile lor cheamă asupră-le ajutorul de Sus. În măsura propriei noastre experienţe a tot felul de suferinţe, ne putem afunda în marea nemărginită a suferinţelor oamenilor şi, prin rugăciune, a împărtăşi groazele lor, ba uneori şi bucuriile. (…) În această rugăciune cunoaştem pe Hristos pogorându-Se în iad, din nemăsurata Sa dragoste – biruitoarea morţii“ (11).

 Prin participarea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în duh de rugăciune curată pentru toţi – inclusiv pentru vrăjmaşi şi, în mod special, pentru deznădăjduiţii acestei lumi -, în smerenie şi veghe duhovnicească, inima şi mintea omului devin „rai“, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, „munţii şi stâncile împietririi” sufleteşti, ai necunoaşterii şi ai mândriei sunt sfărâmaţi, în om „trezindu-se dorul de libertate“ (12).

Acestea, precum şi multe altele, sunt darurile prin care Liturghia lucrează tainic, dar real, asupra omului, cuprinzându-l bucurii nebănuite, dătătoare de sens şi lumină. Este acea „dumnezeiască veselie „ce izvorăşte din „rodul cel nou al viţei“ prin Liturghie, „în ziua cea vestită a Învierii“, cum spune cântarea Bisericii în noaptea de Paşti (13).

Iubiţi fii şi fiice ai Bisericii lui Hristos,

În această noapte plină de lumină a Sfintelor Paşti, bucuria Învierii cuprinde sufletele noastre. Este bine să se cunoască adevărul, experimentat de mulţi, că această bucurie poate fi păstrată şi dincolo de perioada Paştilor, prin mijlocirea Dumnezeieştii Liturghii. „De fiecare dată, după Liturghie“, ar trebui să avem „simţământul Paştilor de-biruinţă-purtătoare şi de-lumină-purtătoare“ (14).

A fi tot timpul în ambianţa de lumină a Învierii înseamnă a trăi în tărâmul sfânt al Liturghiei, cel puţin o dată pe săptămână. În răstimpul dintre două Liturghii, creştinul este chemat să prelungească bucuria primită la Liturghia la care a participat şi să aştepte aceeaşi bucurie de la Liturghia la care va participa, împărtăşindu-se cu Preacuratele Taine.

Astfel, omul îşi clădeşte întreaga viaţă pentru ca aceasta să devină o neîncetată săvârşire a Sfintei Liturghii înaintea Preasfintei Treimi. Viaţa lui devine, în pofida suferinţelor şi încercărilor de tot felul, o neîncetată bucurie pascală, printr-o neîncetată Liturghie. Astfel, primesc viaţă cuvintele rostite la sfârşitul Sfintei Liturghii, după împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc“ (15); „Am avut pomenirea morţii Tale, văzut-am chipul Învierii Tale, umplutu-ne-am de viaţa Ta cea nesfârşită, îndulcitu-ne-am de hrana Ta cea neîmpuţinată“ (16).

Având un asemenea dar de viaţă, de lumină, de bucurie în Liturghie, să rămânem aproape de biserică, de altar, de spovedanie, de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Există atâta moarte în lume pentru că nu ne apropiem de izvorul bogat în viaţă al Liturghiei.

Există atâta tristeţe în lume pentru că nu ne lăsăm sufletele să se hrănească din bucuria pascală a Liturghiei. Domină atâta însingurare peste viaţa oamenilor, chiar şi între creştini, pentru că Liturghia nu mai este trăită în adâncimile şi cuprinderile sale duhovniceşti, transformându-se, adesea, în simplu ritual, în rutină distrugătoare de viaţă, în „serviciu religios“ ca oricare altul.

De aceea, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască darul înţelegerii duhului dătător de viaţă şi înviere al Sfintei Liturghii. Să ne lăsăm sufletele cuprinse de bucuria Învierii lui Hristos şi să prelungim această bucurie prin trăirea ei la Liturghia săvârşită în biserica mănăstirii sau parohiei din care facem parte. Să încercăm a trăi, nu numai în biserică, ci şi acasă sau la locul de muncă, în ritm de Liturghie, în frică şi dragoste de Dumnezeu, în ataşament faţă de valorile familiei şi ale neamului.

Dumnezeu să vă aibă pe toţi în lumina Învierii Sale, să vă fie alături în clipe de cumpănă, să vă cuprindă pe toţi în harul, binecuvântarea, iertarea şi iubirea Sa!

HRISTOS A ÎNVIAT!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT HRISTOS!

Dorindu-vă tuturor o sărbătoare a Învierii cu bucurie, vă îmbrăţişez cu dragoste de frate şi părinte.

Al vostru către Dumnezeu rugător,

† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

***

Note bibliografice:

(1) Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, în Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 252.

(2) Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 11.

(3) Cf. Matei 28, 20.

(4) 1 Corinteni 11, 23-26.

(5) Arhimandritul Zaharia, Lărgiţi şi voi inimile voastre (2 Corinteni 6, 13): Lărgirea inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul şi a Stareţului Sofronie de la Essex, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 135.

(6) Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere de ierom. Rafail (Noica), Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 341.

(7) Ioan 6, 35, 51, 54.

(8) Canonul Învierii, cântarea a noua, troparul al doilea, în Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 22.

(9) Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, p. 255.

(10) Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune…, p. 11.

(11) Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu…, pp. 334-335.

(12) Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 65.

(13) Canonul Învierii, cântarea a opta, troparul al doilea, în Penticostar, p. 21.

(14) Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. 2, traducere din limba rusă de ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, p. 267.

(15) Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 196.

(16) Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, p. 280.

Pastorala pascală a ÎPS Irineu Popa [2013]

† DR. IRINEU

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

Arhiepiscopul Craiovei &

Mitropolitul Olteniei

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA MÂNTUITORUL NOSTRU IISUS HRISTOS, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori,

În fiecare an, noaptea de Înviere este aşteptată cu emoţie sfântă de fiecare credincios. De la mic la mare, cu toţii venim la biserică să luăm lumină şi Sfintele Paşti. Este o noapte care ne apropie mai mult de credinţa şi de minunea Învierii din morţi a Mântuitorului, eveniment ce a dat un sens nou vieţii noastre şi existenţei umanităţii.

Această Sărbătoare este mai mult decât un simbol, ea este chemarea Mântuitorului Hristos Cel înviat: „Veniţi de luaţi lumină!”. Aceasta ne arată că a primi lumina credinţei înseamnă a crede în Dumnezeu, a nădăjdui în viaţa veşnică şi a înţelege rostul existenţei noastre pe acest pământ.

Adevărul creştin, în acest context, nu se limitează la cât trăim în această viaţă, ci cum ne pregătim să ajungem dincolo de moarte în Împăraţia Cerurilor. De aceea, Învierea Domnului reprezintă evenimentul unic, dumnezeiesc, care dă sens total întregii noastre existenţe.

Dreptmăritori creştini,

Învierea Domnului, după Sfintele Evanghelii, n-a fost văzută de nimeni, dar mulţi L-au văzut pe Mântuitorul înviat. Sfinţii Evanghelişti consemnează numai ceea ce s-a petrecut după ce Hristos Domnul a ieşit din mormânt.

Tot din Sfintele Evanghelii mai aflăm că în prima zi a săptămânii, Duminica, femeile mironosiţe au venit cu miresme la mormântul Mântuitorului Hristos, cu care aveau de gând să ungă, după obicei, trupul Lui. Maria Magdalena ajunge prima la mormânt şi, uimită de vederea pietrei ridicate şi a mormântului gol, nu le mai aşteaptă pe celelalte femei, ci aleargă să vestească Apostolilor cele petrecute.

La mormânt ajung şi Sfinţii Apostoli Ioan şi Petru. Aceştia, în afară de prezenţa giulgiului şi a mahramei, care indicau că Mântuitorul a înviat, au văzut în mormânt şi altceva minunat. Din această clipă, Sfântul Ioan a crezut fără şovăială în Învierea Mântuitorului. Şi cei doi Apostoli vor merge imediat să vestească şi celorlalţi Învierea.

După aceste momente ale Învierii desfăşurate pe parcursul unei săptămâni, Domnul slavei în multe rânduri şi în multe chipuri S-a arătat ucenicilor şi la alţi credincioşi. Prin aceste arătări, El i-a încredinţat că a înviat cu adevărat şi că nu mai este dependent nici de spaţiu şi nici de timp.

Cu toate acestea, Domnul Se face în continuare accesibil simţurilor: poate fi văzut, auzit şi chiar pipăit. În felul acesta, El a arătat că Învierea Lui nu este o simplă revenire la viaţa pământească, ci este începutul altei vieţi: viaţa veşnică, în care trupul omenesc nu mai este supus stricăciunii.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Mântuitorul a refăcut chipul divin din om, lepădând în mormânt, în dimineaţa Învierii, trăsătura pătimitoare a acestuia. De acum, în Domnul începe transfigurarea lumii prin sfinţenie şi a fiecărui om în parte.

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,

Mântuitorul Hristos S-a odihnit în mormânt Sâmbăta, odihnă ce semnifică încheierea activităţii consemnată de Vechiul Testament. În rânduiala slujbei din Sâmbăta Mare se spune că: „Ziua de astăzi mai înainte o a închipuit cu taină marele Moise, zicând: şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea! Că aceasta este Sâmbăta cea binecuvântată, aceasta este ziua odihnei întru care S-a odihnit de toate lucrurile Sale Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu prin rânduiala morţii după trup, odihnindu-Se. Şi la ce era iarăşi întorcându-Se prin Înviere, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică, ca un Singur Bun şi Iubitor de oameni”.

În această zi de Sâmbătă, Biserica noastră pomeneşte pe cei adormiţi „întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice”. Această odihnă se deschide şi se finalizează Duminica, în ziua a opta, a Învierii, când Însuşi Domnul cuprinde în iconomia Sa atât răstignirea şi punerea în mormânt, cât şi Învierea.

Deci, nu odihna în mormânt a Domnului reprezintă punctul culminant al mântuirii noastre, ci Învierea care este adevărata odihnă în Dumnezeu. Despre această zi de odihnă ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Dumnezeu hotărăşte din nou o zi, astăzi rostind prin gura lui David, după atâta vreme, precum s-a zis mai sus: «Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre».

Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu. Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu, s-a odihnit şi el de lucrurile lui, precum Dumnezeu de ale Sale. Să ne silim, deci, ca să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă a neascultării” [1].

Din aceste precizări ale Apostolului înţelegem că este vorba despre odihna deplină pe care o dă Învierea Domnului. Şi Sfântul Ioan Evanghelistul se referă la aceeaşi odihnă, când zice: „Şi am auzit un glas din cer, zicând: Scrie: Fericiţi cei morţi, cei ce acum mor întru Domnul! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” [2].

Tâlcuind cele spuse de marele Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „odihna întâi este aceea a Sâmbetei în care Dumnezeu a încetat cu lucrurile Sale; a doua, aceea a pământului făgăduinţei, în care intrând iudeii, trebuiau să se odihnească de ostenelile cele multe; şi a treia este eea adevărată, a Împărăţiei Cerurilor, în care cei ce o vor câştiga, se vor bucura într-adevăr de ostenelile lor”. Această odihnă este cea pe care Domnul a făgăduit-o ucenicilor Săi şi urmaşilor acestora încă pe când era cu ei, când a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” [3]. Ca atare, odihna este acel „astăzi” pe care-l subliniază Mântuitorul în Rugăciunea domnească [4], în făgăduinţa tâlharului de pe cruce, [5] sau la Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei [6].

Preacucernici părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori,

Cum constatăm din cele de mai sus, primei creaţii i-a urmat moartea, iar celei de a doua, datorită jertfei Mântuitorului, i-a urmat Învierea şi viaţa veşnică. Prin această jertfă mântuitoare şi prin Învierea cea de a treia zi, întregul neam omenesc devine viu şi nemuritor. Importanţa acestui eveniment a atras după sine şi sărbătorirea lui încă din momentul împlinirii acestui fapt unic, ziua Învierii fiind Duminica, Paştile Noului Testament [7].

În această zi, dis-de-dimineaţă, ca într-un nou început, Domnul S-a arătat mai întâi Maicii Sale, după aceea Mariei Magdalena, femeilor mironosiţe, lui Simon Petru, ucenicilor fără Toma, şi apoi când Toma era de faţă [8]. Mergând mai departe pe firul evenimentelor, şi Cincizecimea s-a petrecut tot în ziua întâi a săptămânii, Duminica, atunci când Apostolii erau din nou „toţi împreună la un loc” [9].

În această zi îşi are originea şi Sfânta Liturghie, compusă din cuvântul Evangheliei şi din „frângerea pâinii” [10], adică din Sfânta Euharistie. Importanţa acestei zile este subliniată de Sfântul Evanghelist Ioan în Apocalipsă, numindu-o: „Ziua Domnului” [11] sau Duminica.

Semnificativ în această numire este faptul că „Ziua Domnului” este deodată şi Ziua Învierii Domnului, ca fapt al biruinţei morţii, dar şi ca victorie asupra răului.

Aceasta ne arată că Învierea Domnului este în strânsă legătură cu învierea tuturor şi întâlnirea oamenilor cu Mântuitorul Hristos întru slavă. În felul acesta Biserica Ortodoxă pregăteşte pe credincioşi, prin prăznuirea Zilei Domnului şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului pentru a intra în odihna veşnică a Împărăţiei Cerurilor.

Iubiţii mei fii şi fiice sufleteşti,

Prin Înviere, Mântuitorul ne învaţă înainte de toate cât de necesar este să avem credinţă în El, să ne regăsim pe noi înşine, să dorim după Dumnezeu şi să ne însuşim marele dar al mântuirii. De asemenea, El ne învaţă cât de important este să ne întoarcem spre sufletele noastre, să ne readunăm mintea împrăştiată de patimi, să o direcţionăm spre inimă şi să ascultăm mai mult chemarea pe care ne-o adresează: „Iată stau la uşă şi bat.Dacă aude cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina împreună cu el şi el cu Mine” [12].

Astăzi, mai mult ca oricând, viaţa unora dintre fraţii noştri pare să se rupă din ce în ce mai mult de Biserică, favorizând indiferenţa religioasă şi necredinţa. După cum se ştie, secularizarea a început şi s-a consolidat în Occident, mai apoi a fost adusă şi răspândită şi la noi. Iar noi, de dragul modernismului, ne dispreţuim rădăcinile noastre autentice, neamul, familia, prietenii şi Biserica, ajungând să păşim desculţi printre spinii necredinţei.

Drept aceea, este necesar să ne întoarcem spre lumina Învierii şi cu ea în inimă şi în cuget să continuăm tradiţiile strămoşeşti, întregind astfel bucuria spirituală a acestui mare Praznic. Să menţinem de asemenea îndelung bucuria Învierii de a fi împreună, unii cu alţii în  familie, dincolo de orice încercări şi greutăţi pământeşti.

Este adevărat că mulţi oameni nu cunosc aceste bucurii ale Paştilor, fie că nu cred în Înviere, fie că nu s-au pregătit suficient să primească această Sărbătoare în mod creştinesc. De bună seamă, adevărata Sărbătoare a Învierii Domnului constă în mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Mântuitorului Hristos.

Pentru aceasta, bucuria noastră, a celor ce am venit la Sfânta Înviere, sperăm să nu fie numai pentru mediul nostru personal, individual, ci să fie o bucurie universală, aşa cum spune cântarea pascală: „Ziua Învierii, să ne luminăm cu prăznuire şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”.

Totodată, Mântuitorul Hristos Cel înviat ne cheamă să rămânem statornici în credinţa ortodoxă strămoşească, aşa cum au trăit strămoşii noştri de-a lungul veacurilor şi cum ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră!”[13]

Fie ca Mântuitorul Hristos, Cel ce a înviat din morţi, să tămăduiască sufletele şi trupurile noastre de toate suferinţele şi să ne îndrepte paşii spre tot lucrul bun.

Vă îmbrăţişăm pe toţi şi vă dorim să trăiţi aceste Sărbători Sfinte în pace şi sănătate:

Hristos a înviat !

AL VOSTRU CĂTRE HRISTOS DOMNUL

RUGĂTOR ŞI PERMANENT MIJLOCITOR

ÎN DUHUL SFÂNT,

† DR. IRINEU

Arhiepiscopul Craiovei &

Mitropolitul Olteniei


[1] Evrei 4, 7-11.

[2] Apocalipsa 14, 13.

[3] Matei 11, 28.

[4] Matei 6, 11: „Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi”.

[5] Luca 23, 43: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”.

[6] Evrei 4, 7: „Dumnezeu hotărăşte din nou o zi, astăzi rostind prin gura lui David, după atâta vreme, precum s-a zis mai sus: «Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre»”.

[7] Sfinţii Apostoli au continuat să intre sâmbăta în sinagogă, dar numai pentru că atunci puteau să predice Evanghelia celor ce veneau să se roage după legea iudaică (Faptele Apostolilor 13, 5, 14, 44; 14, 13; 17, 2).

[8] Cele spuse de Sfântul Evanghelist Ioan: „După opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: «Pace vouă»” (Ioan 20, 26) sunt prevestite de Domnul în Levitic, când hotărăşte: „În ziua întâi va fi adunare sfântă; nicio muncă să nu faceţi. Şapte zile să aduceţi jertfă Domnului şi în ziua a opta va fi adunare sfântă; să aduceţi arderi de tot Domnului: aceasta este încheierea sărbătorii; nicio muncă să nu faceţi” (Levitic 23, 35, 36, 39).

[9] Faptele Apostolilor 2, 1.

[10] Faptele Apostolilor 2, 42.

[11] Apocalipsa 1, 10.

[12] Apocalipsa 3, 20.

[13] II Tesaloniceni 2, 15.

Pastorala pascală a ÎPS Iosif Pop [2013]

 † MITROPOLITUL IOSIF

ÎNVIEREA LUI HRISTOS– LUMINA DRAGOSTEI DUMNEZEIEȘTI

SCRISOARE PASTORALĂ

LA ÎNVIEREA DOMNULUI

2013

*

CĂTRE TOT CLERUL,

CINUL MONAHAL

ȘI POPORUL DREPT SLĂVITOR

DIN ÎNTREAGA ARHIEPISCOPIE

„Acum toate s-au umplut de lumină

Și cerul, și pământul și cele dedesubt.

Deci să prăznuiască toată făptura 
Învierea lui Hristos,


Întru care s-a întărit”

(Cântarea a-III-a, Canonul Învierii)

Hristos a înviat !

Preacucernice Părinte,

Iubiți credincioși,

Învierea din morți a Domnului nostru Iisus Hristos, pe care astăzi o prăznuim, este, fără îndoială, momentul cel mai însemnat în viața omenirii. Învierea Lui a schimbat cursul istoriei omenirii, o istorie a cărei măsură era trecerea timpului spre moarte.

Învierea a dat sens curgerii vremii, implacabil întoarsă înspre suferință și înspre moarte după căderea lui Adam și izgonirea lui din Rai. Triumful asupra morții, pe care astăzi îl vestim lumii întregi noi creștinii, a însemnat ca Hristos Domnul să aleagă El Însuși să moară, primind moartea noastră pricinuită de păcat. Dar «pogorându-Se prin Cruce în iad, … a nimicit durerile morții, … înviind a treia zi și cale făcând oricărui trup la învierea cea din morți» (Liturghia Sf. Vasile cel Mare).

Moartea se vede acum biruită de Cel fără de păcat. Iată că iadul, hrănindu-se din puterea păcatului care a zămislit moartea, este fără vlagă în fața luminii lui Hristos pogorât la iad pe care noi o primim astăzi simbolic prin lumânarea aprinsă.

Puterea păcatului însuși a fost biruită prin smerenia Celui mort pe Cruce și înviat, smerenia Lui devenind smerenia noastră, lumina Învierii Lui devenind lumina vieții noastre, bunătatea Lui prin care am primit iertarea devenind bunătatea noastră și noi dăruind viață la rândul nostru prin iertare, frumusețea Lui plină de lumina Învierii devenind frumusețea noastră.

Iubiți credincioși,

Această frumusețe, pe care am primit-o la botez, să ne străduim să o păstrăm nevătămată, păzind și împlinind cuvântul pe care Hristos Domnul ni l-a dat. El are nevoie și de noi pentru ca puterea iubirii Lui să lumineze întunericul urii din sufletele stăpânite de păcat în lumea aceasta. «Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri» (Mt. 5 ,16). Puterea întunericului adusă de păcat nu se poate birui decât cu puterea luminii dragostei, adusă de Hristos Domnul prin jertfa Sa pe Cruce și prin Înviere.

Taina lucrării în lume a iubirii dumnezeiești plină de lumina Învierii trece și prin omul credincios, precum spune Mântuitorul Apostolilor Săi: «Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții» (In. 13, 34-35).

Întru această dragoste ne vor cunoaște toți ca ucenici ai Lui, dar Îl vor cunoaște și pe El ca Izvor al dragostei și al iertării de păcate, al păcii și al bucuriei care vin din iertare. «Iar eu zic vouă : iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor care vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi  și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Au nu fac și vameșii același lucru?» (Mt. 5, 44-46).

Lumina dragostei lui Hristos Cel Înviat am primit-o și noi în această noapte a Învierii, lumină care se cere trăită în viața noastră prin faptele cele bune ale dragostei revărsate cu prisosință în inimile noastre. Lumina pe care o ținem în mâini este lumina lui Hristos, lumina iubirii cu care El ne iubește, iubire pe care am primit-o astăzi și noi împreună cu Apostolii în mijlocul cărora Hristos Cel Înviat vine prin ușile încuiate.

Cu iubirea Lui plină de lumina Învierii, Hristos vine înspre noi, dar nu poate intra prin ușile încuiate ale inimii, are nevoie să Îi deschidem și să Îl chemăm, să ne așezăm la masa iubirii Lui jertfelnice, să Îl lăsăm să ne umple de Înviere. Suferințele și neputințele noastre le cunoaștem foarte bine, slăbiciunile ne așteaptă și ne prind la tot pasul în mrejele lor, cursa întinsă a păcatului este pururea înaintea noastră, dar puterea iubirii lui Hristos este mai mare decât toate și ne-a scos din înlănțuirea lor, dându-ne iertare. Lumina Învierii este și lumina iertării prin care ne-a vindecat de rana morții, lăsându-Se pe Sine rănit pentru iertarea noastră, precum spune Isaia proorocul: «Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat» (Isaia 53, 5).

Credem oare că suntem vindecați de păcat și de moarte prin Crucea Lui, că ne-a ridicat și pe noi odată cu ridicarea Lui din morți? A nu crede însemnă a-L căuta încă pe Hristos între cei morți, așa cum Îl căutau plângând mironosițele femei și Apostolii înainte de a înțelege că a Înviat, pentru că, deși au văzut pe Lazăr revenind din moarte la cuvântul Lui, se îndoiau că va învia, precum a rămas și Toma cu îndoiala până L-a văzut și a pipăit coasta Sa, încredințându-se pe el și pe cei de după el. «Iar în prima zi de după sâmbătă, foarte de dimineață, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră. Și au găsit piatra răsturnată de pe mormânt. Și intrând, nu au găsit Trupul Domnului Iisus. Și fiind ele încă nedumerite de aceasta, iată doi bărbați au stat înaintea lor în veșminte strălucitoare. Şi, înfricoşându-se ele şi plecându-şi feţele la pământ, au zis aceia către ele: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, S-a sculat…» (Lc. 24, 4-6).

Iar despre Sf. Apostol Toma ne spune Sf. Ioan Gură de Aur că « a fost rânduiala lui Hristos ca să lipsească, pentru ca îndoiala lui să facă și mai vădită Învierea… Dar îndoiala lui Toma a ajuns leac pentru toți îndoielnicii» (în Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, p. 177).

Iubiți frați și surori,

La fel ca și pe femeile mironosițe și mai apoi pe Apostoli, Hristos ne cheamă prin Îngerii de lumină păzitori ai Mormântului dătător de viață, să nu ne mai căutăm viața noastră în păcatul care aduce moartea, care ne îngroapă viața, ci în iubirea iertătoare care izvorăște din Învierea Lui. Nu moartea este țelul nostru, ci viața, care ne-a venit prin Cel care este Viața Însăși.

De câte ori nu pierdem sensul vieții, de câte ori nu pune deznădejdea stăpânire pe noi, de câte ori nu pierdem credința că Cel Înviat ne va învia și pe noi, și căutăm alinare în cele trecătoare ale vieții, adică în moarte! Dar plecând totuși în căutarea lui Hristos, chiar și atunci când nu vedem altceva decât mormântul în fața noastră și moartea, sigur ne va întâmpina Îngerul care ne va îndrepta pașii spre adevărul Învierii precum pe mironosițe!

Să Îl căutăm pe Hristos cu orice preț în viața aceasta, fără frică, așa precum  mironosițele femei și Apostolii, deși erau înspăimântați de cele petrecute cu Învățătorul lor. Să credem din adâncul inimii că Hristos a înviat și nu ne-a părăsit și nu ne va părăsi niciodată atâta timp cât credința noastră este întreagă în El, Cel Răstignit și Înviat.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Nu pot să nu vă amintesc și de miile de copii din țară rămași departe de părinții lor plecați în diferite țări ale Europei în căutare de lucru și care suferă în taina inimii lor depărtarea de părinți.

Nu vă lăsați copiii departe, luați-i sau mergeți aproape de ei, suferința îndepărtării de părinți este atât de mare și fără vindecare uneori.

Cum pot simți și trăi și ei sărbătoarea Învierii cu așa tristețe în suflet, departe de părinții lor după a căror dragoste suspină? Dar să nu-i uităm nici pe cei bolnavi și însingurați. Să ne apropiem – gândindu-ne la Patimile și dragostea lui Hristos pentru noi – și de cei în suferință și singuri, care au nevoie de o mână de ajutor și de o mângâiere, măcar în momentele de sărbătoare, de cei săraci și în nevoi, de aproape sau de departe.

Lumina iubirii dumnezeiești izvorâtă din Mormântul dătător de viață, aducătoare de iertare, de speranță, de bucurie mântuitoare, de putere în răbdarea suferințelor și ispitelor de tot felul, de bunătate, de libertate, să ne călăuzească în viața de zi cu zi, făcându-ne iubitori față de toți și iertători, milostivi cu cei care sunt – atât de numeroși astăzi – în necazuri și lipsuri de tot felul, nejudecători și blânzi, știind că Blând și Bun este Domnul Cel Înviat și cu noi și că nu a venit «ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea» (In. 3,17) și să facă din noi oameni vii, trăitori ai darului Învierii Lui.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Al dumneavoastră, de tot binele doritor și înaintea lui Hristos rugător,

† Mitropolitul Iosif

Sfintele Paști 2013, Paris

1 Mai 2013

Pastorala pascală a ÎPS Serafim Joantă [2013]

IISUS HRISTOS CEL ÎNVIAT – SALVAREA NOASTRĂ PRIN BISERICĂ

Iubiți credincioși,

Hristos a înviat!

După ce ne-am ostenit fiecare  în perioada Postului Mare să ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin înfrânare de la mâncare și băutură, prin spovedanie și împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, ne bucurăm astăzi de marea Sărbătoare a Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zi în care „prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura unei noi vieți, a vieții celei veșnice”, cum cântâm în aceste zile la slujba Utreniei.

Sărbătoarea Învierii se mai numește și „Paști”, cuvânt care vine din limba ebraică și care înseamnă „pasaj” sau „trecere”.

Prin rânduială divină, Mântuitorul Iisus Hristos a suferit moartea pe cruce și a înviat tocmai când evreii sărbătoreau Paștile, care le aduceau aminte de eliberarea din robia egipteană, de trecerea minunată a poporului prin Marea Roșie și așezarea lui în Pământul Canaanului sau în Țara Făgăduinței.

Știm însă că toate evenimentele din Vechiul Testament au prefigurat și au prevestit evenimentele mântuitoare din Noul Testament. Noul Testament este împlinirea Vechiului Testament sau, cum spune Fericitul Augustin (sec IV): „Noul Testament în cel vechi se ascunde….

Astfel Paștile evreești prefigurau și anunțau Paștile creștine, adică Învierea Domnului. Moise, care a eliberat pe evrei din robia egipteană, îl prefigura pe Mântuitorul Iisus Hristos Care a eliberat lumea întreagă din robia păcatului și a morții. Această robie a păcatului și a morții este adevărata robie a omului.

Lipsa libertății exterioare nu poate suprima neapărat și libertatea interioară. Deținuții de pe vremea comunistă, persecutați pentru credința lor, se simțeau mai liberi în închisoare decât cei din afara ei pentru că prin credință și rugăciune îl aveau pe Dumnezeu în inima lor. Iar cine-l are pe Dumnezeu în inima sa este liber, chiar dacă nu se bucură de libertatea exterioară.

Păcatul este singura realitate tristă care suprimă libertatea interioară a omului: „Adevărat, adevărat vă spun vouă că oricine săvârșește păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34). Iar „plata păcatului este moartea”(Romani 6, 23). Păcatul ne înlănțuie sufletul, îl pervertește și degradează și ne conduce, încetul cu încetul, la moarte sufletească și apoi la moartea trupească. Din această robie a păcatului și a morții nu ne poate elibera nimeni decât singurul Dumnezeu, dacă avem credință în Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat, Biruitorul păcatului și al morții.

Trecerea evreilor prin Marea Roșie și intrarea în Pământul Făgăduinței simbolizau și ele Învierea Domnului. Așa precum Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt și i-a trecut în chip minunat prin Marea Roșie, așezându-i în Țara Canaanului adică în Pământul pe care L-a făgăduit lui Avraam, părintele poporului ales, tot astfel Mântuitorul Iisus Hristos, prin Învierea Sa, a trecut lumea de la moarte la viață, a scos-o din împărăția morții și i-a deschis porțile Împărăției Cerurilor.

În icoana Învierii, îl vedem pe Mântuitorul cum calcă în picioare porțile iadului și cu mâna Sa atotputernică scoate pe Adam și pe Eva cu tot neamul lor din împărăția întunericului și-i așeză în rai.

Iar biruința Domnului asupra păcatului și a morții se împărtășește prin Biserică tuturor oamenilor până la sfârșitul veacurilor. Biserica este Raiul  de pe pământ sau „laboratorul Învierii”, cum o numește marele nostru teolog, Părintele Dumitru Stăniloae. În Biserică, prin Sfintele Taine și rugăciunile care se fac aici de preoți și credincioși, fiecare din noi primim harul Învierii și devenim tot mai vii, mai autentici, mai plini de viața adevărată care vine de la Dumnezeu.

În Biserică, și numai în Biserică, primim iertarea păcatelor prin Taina Spovedaniei și ne hrănim cu Trupul și Sângele Domnului prin care ni se împărtășește viața lui Dumnezeu Însuși. De asemenea în Biserică și cu ajutorul Bisericii învingem bolile, durerile și necazurile de tot felul care sunt consecințele păcatelor noastre. Mai mult, prin Biserică biruim și moartea, ultimul vrăjmaș al omului.

Astfel pentru omul credincios, care este legat trup și suflet de Biserică, moartea se transformă în Paște, adică în pasaj sau trecere la viața cea fără de sfârșit. De aceea credinciosul nu se teme de moarte. Pentru el, moartea trupului este adormire în Domnul, trecere în Împărăția luminii.

Aceasta este cea mai mare nădejde a noastră a creștinilor care suntem uniți cu Hristos și anume că viața noastră nu se sfârșește la mormânt, ci continuă în veșnicie alături de Dumnezeu, de Maica Domnului, de sfinți și de toți cei dragi ai noștri care au adormit întru credință.

Numai cei morți în păcat sunt lipsiți de comuniunea cu Dumnezeu pentru că nici pe pământ n-au căutat această comuniune. Aceștia se vor chinui veșnic, căci viața fără comuniunea cu Dumnezeu este un chin și aici pe pământ și în veșnicie.

Toate ale lumii acesteia trec: frumusețea, bunăstarea, plăcerile, sănătatea, toate lucrurile după câte alergăm, zi de zi, fără să ne gândim că viața  pământească este doar o pregătire pentru veșnicie. Lumea întreagă va trece într-o zi, când sfârșitul a toate va veni. De aceea Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă să ne aducem mereu aminte că „nu avem aici (pe pământ) cetate stătătoare, ci o cătăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).

Ceea ce rămâne în veșnicie este sufletul nostru nemuritor, modelat de osteneala rugăciunii și înfrânării de la plăcerile și poftele păcătoase și împodobit de faptele bune făcute semenilor noștri aflați în suferință și în lipsuri. În cartea Apocalipsei citim: „Fericiți cei ce mor în Domnul! Da, grăiește Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (14, 13). Aceasta înseamnă că numai cei ce trăiesc în Domnul pot muri în Domnul, bucurându-se de viața cea fericită.

Cine trăiește departe de Dumnezeu, pentru că nu se roagă zilnic, pentru că nu cinstește ziua Domnului, adică duminica, prin participarea la Sf. Liturghie, cine trăiește în păcate, în desfrâu, necununat la Biserică, în ceartă și ură și nu se spovedește pentru ca să primească iertare de la Dumnezeu, acela nu va avea niciodată pace în inima sa și nu va afla odihnă nici după moartea sa.

De aceea suntem chemați să ne silim mereu să trăim aproape de Dumnezeu, să ne ferim de păcate și să împlinim voia lui Dumnezeu, străduindu-ne să fim buni ca și El, să iertăm pe toți cei care ne greșesc și să trăim în pace cu toți oamenii, începând cu cei din familia noastră.

Iubiți credincioși,

Trăim într-o lume tot mai zbuciumată, tot mai nesigură pentru că oamenii l-au uitat pe Dumnezeu, nu se mai roagă, nu mai caută Biserica, nu mai țin tradițiile sfinte primite de la părinți și înaintași. Lumea de astăzi este tot mai ignorantă în ce privește credința.

Cei mai mulți părinți și copii nu știu nimic despre credință, nu știu să se roage, să postească, să aibă o legătură vie cu Dumnezeu. Și toate acestea pentru că nu ținem legătura constantă cu Biserica unde suntem introduși în Tainele credinței. Adeseori credința se reduce la unele obiceiuri cărora nu le înțelegem semnificația sau chiar la magie.

Îl căutăm pe Dumnezeu numai când avem necazuri și suntem nemulțumiți pentru că nu ni se împlinesc cererile imediat. Unii îl judecă pe Dumnezeu pentru că îngăduie să vină asupra lor atâtea încercări de parc-ar fi tocmai ei cei mai păcătoși din lume. Rari, extrem de rari, sunt aceia care pun necazurile și încercările lor asupra propriilor păcate și se întorc cu adevărat la Dumnezeu.

Noi toți trebuie să fim conștienți că suferim pentru păcatele noastre proprii. Să fim conștienți că orice păcat atrage după sine o suferință. Dacă am fi mai atenți cu noi înșine am observa imediat legătura dintre păcat și suferință. Dumnezeu îngăduie să suferim tocmai pentru ca să ne trezim din rătăcirea păcatului, să conștientizăm cât de păcătoși suntem și să ne întoarcem la El, căutând Biserica și integrându-ne în viața ei. Numai când redescoperim Biserica și îndrăgim slujbele ei, încât nu ne mai putem lipsi de ele, suntem cu adevărat salvați.

Iisus Hristos Cel înviat Care ni se împărtășește prin Biserică este singura noastră salvare, singura noastră nădejde! La El să strigăm cu credință în orice necaz, în orice nevoie și durere! Și Dumnezeu ne va auzi. Căci El ne-a promis prin gura Psalmistului, zicând: Striga-va către Mine și-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz și-l voi scoate pe el și-l voi slăvi. Cu lungime de zile îl voi umple pe el, și-i voi arăta lui mântuirea Mea” (Psalm 90, 15-16).

Punându-vă la inimă aceste cuvinte de învățătură în acestă preacinstită zi a Învierii, Vă binecuvântez pe toți: părinți și copii, tineri și vârstnici și mă rog Mântuitorului Hristos Cel înviat din morți să vă întărească credința, să vă dea dragoste de rugăciune și de viață curată, să vă rânduiască sănătate și toate cele de folos pentru viața aceasta și pentru mântuirea sufletului.

Hristos a înviat! și Sărbători fericite!

Al vostru de tot binele voitor și rugător către Domnul Cel înviat,

Serafim

Pastorala pascală a ÎPS Irineu Pop [2013]

† IRINEU,

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOP AL ALBA IULIEI

Cinstitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din Eparhia noastră, har şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi părintească binecuvântare!

Iubiţi fii duhovniceşti,

Hristos a înviat!

Aşezat de către Dumnezeu în Grădina Raiului, omul a păcătuit, mâncând din fructul interzis. Din cauza neascultării sale, a intrat moartea în viaţa lui, care, apoi, a trecut la noi toţi, ca o moştenire a firii omeneşti înstrăinate de Dumnezeu (cf. Rom. 5, 12).

Făcându-Se Om, Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa păcatele lumii, le-a pironit pe cruce şi a biruit moartea cu moartea şi cu Învierea Sa cea de a treia zi (cf. I Cor. 15, 4). Atunci întristarea Apostolilor s-a preschimbat în bucurie.

Bucuria Învierii Mântuitorului nostru s-a revărsat asupra tuturor persoanelor care I-au urmat şi se revarsă asupra celor ce-I vor urma până la sfârşitul veacurilor. Cele dintâi inimi pătrunse de bucuria slăvitei Învieri au fost ale femeilor mironosiţe.

Ele L-au văzut pe Iisus înviat, auzind din însăşi gura Sa minunatele cuvinte: „Bucuraţi-vă!” (Mt. 28, 9). Aceste femei au fost primele care au dat mărturie şi au vestit Învierea Domnului. Între ele, un loc de frunte îl ocupă Maria Magdalena (In. 20, 11-18).

Dreptmăritori creştini,

Maria Magdalena era o femeie bogată din satul galilean Magdala, situat pe ţărmul vestic al Mării Tiberiadei. Ea făcea parte dintre femeile care L-au însoţit pe Iisus şi pe ucenici în lucrarea de evanghelizare, îngrijindu-se de nevoile grupului. Domnul a izgonit din ea pe cei şapte demoni care o stăpâneau (Mc. 16, 9).

De acum înainte, Maria îşi va manifesta recunoştinţa pentru binele pe care i l-a făcut Domnul. Cu profundă compasiune, a stat sub crucea lui Hristos, când toţi ucenicii, cu excepţia lui Ioan, se ascunseseră de frică (Mc. 15, 40-41).

După moartea Mântuitorului, a adus mirodenii la mormânt, ca să ungă respectuos trupul Celui mort. Ca şi ceilalţi următori ai Domnului, ea nu s-a aşteptat deloc la învierea Lui, dar s-a bucurat imens când L-a văzut înviat.

În dimineaţa acelei Duminici memorabile, Maria Magdalena a ajuns prima la mormânt şi l-a văzut gol. Apoi a vestit lui Petru şi lui Ioan cele întâmplate, întorcându-se cu ei la mormânt. După ce ucenicii au plecat, ea a zăbovit în urma lor plângând.

Acum este momentul când ea vede doi îngeri şi, în final, Îl vede pe Hristos Însuşi Care înviase (In. 20, 12 şi 14). La început nu L-a recunoscut, căci mâhnirea o orbise. Ea nu putea să-L vadă pentru că nu se aştepta să-L vadă. Dar în clipa în care Iisus a strigat-o pe nume: „Maria!” (In. 20, 16), ea L-a recunoscut. Ne imaginăm câtă iubire a inundat inima acestei galileence când L-a auzit pe Mântuitorul rostindu-i cu afecţiune numele.

A urmat o convorbire între ei (In. 20, 16-17). Această scenă emoţionantă a întâlnirii lui Iisus cu Magdalena este comemorată într-un paraclis aflat în partea de nord-est a rotondei Bazilicii Sfântului Mormânt. Aici pelerinul şi orice creştin înţeleg că iubirea acestei femei pentru Dumnezeu a fost răsplătită prin aceea că Hristos a acceptat-o în preajma Lui şi acceptă să-L vestească pe El altora.

Viaţa Sfintei Maria Magdalena ne învaţă clar că părerea de rău pentru păcatul săvârşit şi pocăinţa sunt cele mai preţioase daruri, întrucât ele pot să aprindă inima omului cu iubire delicată pentru Hristos până la a spune: „Mie, a vieţui este Hristos” (Filip. 1, 21).

După Înălţarea Domnului, asemenea Sfinţilor Apostoli, ea s-a ostenit pentru răspândirea credinţei, semănând în suflete cuvântul dumnezeiesc pe care-l auzise chiar din gura Mântuitorului. O tradiţie pioasă ne spune că ea ar fi ajuns până la Roma, unde l-ar fi luminat pe împăratul Tiberiu, vorbindu-i despre Iisus, Împăratul cerurilor. Întorcându-se de la Roma, ea s-ar fi oprit la Efes, ajutându-l pe Sfântul Apostol Ioan în vestirea Evangheliei. Acolo şi-a încheiat viaţa, rămânând pentru creştini o pildă vie de iubire devotată faţă de Hristos Cel răstignit şi înviat.

Credinţa Sfintei mironosiţe nu era complicată, dar era directă şi autentică. Ea dorea mai mult să creadă şi să asculte, decât să înţeleagă totul. Mântuitorul a apreciat această credinţă de copil neprihănit, arătându-i-Se mai întâi ei şi încredinţându-i ei primul mesaj al Învierii Sale.

Această femeie energică, grijulie, generoasă şi iubitoare a devenit mărturisitoarea Învierii, eroina Nopţii de Paşti. Privind la exemplul ei, se cuvine să-L recunoaştem pe Iisus ca Învăţător dumnezeiesc – „Rabuni” (In. 20, 16) – şi, totodată, să ne bucurăm de înviere, făcând şi pe alţii părtaşi la bucuria pascală.

Iubiţi credincioşi,

Biserica Ortodoxă Română a proclamat anul 2013 An omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Acum se împlinesc 1700 de ani de când a fost emis Edictul de la Milano (313), prin care Împăratul Constantin recunoaşte oficial religia creştină, pentru ca, puţin mai târziu, să hotărască generalizarea serbării Duminicii, ziua în care „Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui” (Rom. 6, 4).

Împărăteasa Elena merge la Ierusalim, unde descoperă Sfânta Cruce a răstignirii, iar pe locul îngropării Domnului ridică Biserica Sfântului Mormânt. Prin toate acestea, Sfinţii Împăraţi „întocmai cu Apostolii” s-au dovedit „martori” ai Învierii (cf. Fapte 3, 15), inaugurând o epocă de pace şi libertate în întreg Imperiul creştin.

Trăim astăzi într-o lume redevenită păgână, în care mulţi sunt victime ale păcatului şi ale necurăţiei, o lume în care drepturile omului sunt călcate în picioare, iar nedreptăţile cresc şi violenţele explodează ameninţătoare.

Numai credinţa în Învierea lui Hristos poate să ne dea luciditate şi sens, speranţă şi bucurie. Numai credinţa în Învierea lui Hristos poate tămădui pe cei răniţi de păcat, care „se potrivesc acestui veac” (cf. Rom. 12, 2), adică acestei lumi contingente.

Iată de ce Mântuitorul nostru ne cere ca noi să fim martori credincioşi ai Săi, care, asemenea Sfintei Maria Magdalena, să putem spune, fericiţi, că „L-am văzut pe Domnul” (cf. In. 20, 18). Această fericire v-o doresc tuturor, de Sfintele Paşti şi întotdeauna!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† IRINEU

Arhiepiscop al Alba Iuliei