IISUS HRISTOS CEL ÎNVIAT – SALVAREA NOASTRĂ PRIN BISERICĂ

Iubiți credincioși,

Hristos a înviat!

După ce ne-am ostenit fiecare  în perioada Postului Mare să ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin înfrânare de la mâncare și băutură, prin spovedanie și împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, ne bucurăm astăzi de marea Sărbătoare a Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zi în care „prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura unei noi vieți, a vieții celei veșnice”, cum cântâm în aceste zile la slujba Utreniei.

Sărbătoarea Învierii se mai numește și „Paști”, cuvânt care vine din limba ebraică și care înseamnă „pasaj” sau „trecere”.

Prin rânduială divină, Mântuitorul Iisus Hristos a suferit moartea pe cruce și a înviat tocmai când evreii sărbătoreau Paștile, care le aduceau aminte de eliberarea din robia egipteană, de trecerea minunată a poporului prin Marea Roșie și așezarea lui în Pământul Canaanului sau în Țara Făgăduinței.

Știm însă că toate evenimentele din Vechiul Testament au prefigurat și au prevestit evenimentele mântuitoare din Noul Testament. Noul Testament este împlinirea Vechiului Testament sau, cum spune Fericitul Augustin (sec IV): „Noul Testament în cel vechi se ascunde….

Astfel Paștile evreești prefigurau și anunțau Paștile creștine, adică Învierea Domnului. Moise, care a eliberat pe evrei din robia egipteană, îl prefigura pe Mântuitorul Iisus Hristos Care a eliberat lumea întreagă din robia păcatului și a morții. Această robie a păcatului și a morții este adevărata robie a omului.

Lipsa libertății exterioare nu poate suprima neapărat și libertatea interioară. Deținuții de pe vremea comunistă, persecutați pentru credința lor, se simțeau mai liberi în închisoare decât cei din afara ei pentru că prin credință și rugăciune îl aveau pe Dumnezeu în inima lor. Iar cine-l are pe Dumnezeu în inima sa este liber, chiar dacă nu se bucură de libertatea exterioară.

Păcatul este singura realitate tristă care suprimă libertatea interioară a omului: „Adevărat, adevărat vă spun vouă că oricine săvârșește păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34). Iar „plata păcatului este moartea”(Romani 6, 23). Păcatul ne înlănțuie sufletul, îl pervertește și degradează și ne conduce, încetul cu încetul, la moarte sufletească și apoi la moartea trupească. Din această robie a păcatului și a morții nu ne poate elibera nimeni decât singurul Dumnezeu, dacă avem credință în Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat, Biruitorul păcatului și al morții.

Trecerea evreilor prin Marea Roșie și intrarea în Pământul Făgăduinței simbolizau și ele Învierea Domnului. Așa precum Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt și i-a trecut în chip minunat prin Marea Roșie, așezându-i în Țara Canaanului adică în Pământul pe care L-a făgăduit lui Avraam, părintele poporului ales, tot astfel Mântuitorul Iisus Hristos, prin Învierea Sa, a trecut lumea de la moarte la viață, a scos-o din împărăția morții și i-a deschis porțile Împărăției Cerurilor.

În icoana Învierii, îl vedem pe Mântuitorul cum calcă în picioare porțile iadului și cu mâna Sa atotputernică scoate pe Adam și pe Eva cu tot neamul lor din împărăția întunericului și-i așeză în rai.

Iar biruința Domnului asupra păcatului și a morții se împărtășește prin Biserică tuturor oamenilor până la sfârșitul veacurilor. Biserica este Raiul  de pe pământ sau „laboratorul Învierii”, cum o numește marele nostru teolog, Părintele Dumitru Stăniloae. În Biserică, prin Sfintele Taine și rugăciunile care se fac aici de preoți și credincioși, fiecare din noi primim harul Învierii și devenim tot mai vii, mai autentici, mai plini de viața adevărată care vine de la Dumnezeu.

În Biserică, și numai în Biserică, primim iertarea păcatelor prin Taina Spovedaniei și ne hrănim cu Trupul și Sângele Domnului prin care ni se împărtășește viața lui Dumnezeu Însuși. De asemenea în Biserică și cu ajutorul Bisericii învingem bolile, durerile și necazurile de tot felul care sunt consecințele păcatelor noastre. Mai mult, prin Biserică biruim și moartea, ultimul vrăjmaș al omului.

Astfel pentru omul credincios, care este legat trup și suflet de Biserică, moartea se transformă în Paște, adică în pasaj sau trecere la viața cea fără de sfârșit. De aceea credinciosul nu se teme de moarte. Pentru el, moartea trupului este adormire în Domnul, trecere în Împărăția luminii.

Aceasta este cea mai mare nădejde a noastră a creștinilor care suntem uniți cu Hristos și anume că viața noastră nu se sfârșește la mormânt, ci continuă în veșnicie alături de Dumnezeu, de Maica Domnului, de sfinți și de toți cei dragi ai noștri care au adormit întru credință.

Numai cei morți în păcat sunt lipsiți de comuniunea cu Dumnezeu pentru că nici pe pământ n-au căutat această comuniune. Aceștia se vor chinui veșnic, căci viața fără comuniunea cu Dumnezeu este un chin și aici pe pământ și în veșnicie.

Toate ale lumii acesteia trec: frumusețea, bunăstarea, plăcerile, sănătatea, toate lucrurile după câte alergăm, zi de zi, fără să ne gândim că viața  pământească este doar o pregătire pentru veșnicie. Lumea întreagă va trece într-o zi, când sfârșitul a toate va veni. De aceea Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă să ne aducem mereu aminte că „nu avem aici (pe pământ) cetate stătătoare, ci o cătăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).

Ceea ce rămâne în veșnicie este sufletul nostru nemuritor, modelat de osteneala rugăciunii și înfrânării de la plăcerile și poftele păcătoase și împodobit de faptele bune făcute semenilor noștri aflați în suferință și în lipsuri. În cartea Apocalipsei citim: „Fericiți cei ce mor în Domnul! Da, grăiește Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (14, 13). Aceasta înseamnă că numai cei ce trăiesc în Domnul pot muri în Domnul, bucurându-se de viața cea fericită.

Cine trăiește departe de Dumnezeu, pentru că nu se roagă zilnic, pentru că nu cinstește ziua Domnului, adică duminica, prin participarea la Sf. Liturghie, cine trăiește în păcate, în desfrâu, necununat la Biserică, în ceartă și ură și nu se spovedește pentru ca să primească iertare de la Dumnezeu, acela nu va avea niciodată pace în inima sa și nu va afla odihnă nici după moartea sa.

De aceea suntem chemați să ne silim mereu să trăim aproape de Dumnezeu, să ne ferim de păcate și să împlinim voia lui Dumnezeu, străduindu-ne să fim buni ca și El, să iertăm pe toți cei care ne greșesc și să trăim în pace cu toți oamenii, începând cu cei din familia noastră.

Iubiți credincioși,

Trăim într-o lume tot mai zbuciumată, tot mai nesigură pentru că oamenii l-au uitat pe Dumnezeu, nu se mai roagă, nu mai caută Biserica, nu mai țin tradițiile sfinte primite de la părinți și înaintași. Lumea de astăzi este tot mai ignorantă în ce privește credința.

Cei mai mulți părinți și copii nu știu nimic despre credință, nu știu să se roage, să postească, să aibă o legătură vie cu Dumnezeu. Și toate acestea pentru că nu ținem legătura constantă cu Biserica unde suntem introduși în Tainele credinței. Adeseori credința se reduce la unele obiceiuri cărora nu le înțelegem semnificația sau chiar la magie.

Îl căutăm pe Dumnezeu numai când avem necazuri și suntem nemulțumiți pentru că nu ni se împlinesc cererile imediat. Unii îl judecă pe Dumnezeu pentru că îngăduie să vină asupra lor atâtea încercări de parc-ar fi tocmai ei cei mai păcătoși din lume. Rari, extrem de rari, sunt aceia care pun necazurile și încercările lor asupra propriilor păcate și se întorc cu adevărat la Dumnezeu.

Noi toți trebuie să fim conștienți că suferim pentru păcatele noastre proprii. Să fim conștienți că orice păcat atrage după sine o suferință. Dacă am fi mai atenți cu noi înșine am observa imediat legătura dintre păcat și suferință. Dumnezeu îngăduie să suferim tocmai pentru ca să ne trezim din rătăcirea păcatului, să conștientizăm cât de păcătoși suntem și să ne întoarcem la El, căutând Biserica și integrându-ne în viața ei. Numai când redescoperim Biserica și îndrăgim slujbele ei, încât nu ne mai putem lipsi de ele, suntem cu adevărat salvați.

Iisus Hristos Cel înviat Care ni se împărtășește prin Biserică este singura noastră salvare, singura noastră nădejde! La El să strigăm cu credință în orice necaz, în orice nevoie și durere! Și Dumnezeu ne va auzi. Căci El ne-a promis prin gura Psalmistului, zicând: Striga-va către Mine și-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz și-l voi scoate pe el și-l voi slăvi. Cu lungime de zile îl voi umple pe el, și-i voi arăta lui mântuirea Mea” (Psalm 90, 15-16).

Punându-vă la inimă aceste cuvinte de învățătură în acestă preacinstită zi a Învierii, Vă binecuvântez pe toți: părinți și copii, tineri și vârstnici și mă rog Mântuitorului Hristos Cel înviat din morți să vă întărească credința, să vă dea dragoste de rugăciune și de viață curată, să vă rânduiască sănătate și toate cele de folos pentru viața aceasta și pentru mântuirea sufletului.

Hristos a înviat! și Sărbători fericite!

Al vostru de tot binele voitor și rugător către Domnul Cel înviat,

Serafim

Did you like this? Share it: