Iubiții mei,

toți cei care am așteptat, cu dor, această dumnezeiască zi de bucurie primim vestea preaîmbucurătoare că: Hristos a înviat!

Biruitorul morții, al păcatelor și al Iadului a înviat din morți, cu umanitatea Sa transfigurată, plină de lumină dumnezeiască, pentru ca noi „să ne curățim simțirile…și să vedem neapropiata lumină [τῷ ἀπροσίτῳ φωτὶ] a învierii” Sale [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 16/ Penticostarion, ed. online].

Pentru că lumina dumnezeiască țâșnește din persoana Sa…pentru că lumina iradiază întreaga Sa umanitate, din dumnezeirea Lui, ea răsfrângându-se în întreaga Sa creație.

De aceea când vorbim despre bunătate, despre frumusețe, despre dragoste, despre curăție, despre dorul după Dumnezeu vorbim despre roadele luminii Sale, ale învierii Sale, în viața noastră.

Căci numai cel care înviază cu Hristos, numai cel care se ridică din păcate, din moarte și din Iadul lui împreună cu Hristos, numai acela se bucură de viață, de viața dumnezeiască.

Și nu vorbim despre învierea lui Hristos sau despre învierea noastră împreună cu Hristos ca despre două metafore ci ca despre două realități transfiguratoare.

El S-a ridicat din morți în mod real…după ce trupul Său a fost în mormânt aproape 3 zile iar sufletul Său, unit cu dumnezeirea Lui, a coborât la Iad și a redeschis Raiul pentru Sfinții Lui.

El a înviat/ S-a întors dintre cei morți…iar pocăința noastră, împăcarea noastră cu Domnul e o reală înviere a sufletului din moartea păcatului, care inițiază învierea totală a umanității noastre.

Însă El a zdrobit puterea Iadului [Penticostar, ed. cit, p. 18] pentru că Iadul nu a găsit în sufletul Său nimic din cele ale sale, adică niciun păcat.

Biruința lui Hristos asupra Iadului, ca Dumnezeu și om, a fost biruința curăției și a transfigurării asupra depravării imense a ființei umane.

Iar când ni se pare că virtutea „nu e valoroasă”, pentru că oameni fără minte râd pe seama ei, neștiindu-i valoarea veșnică, să ne pironim mintea la chipul transfigurat al lui Hristos, Care, înviind din morți, a arătat că nu fuga de pe Cruce, nu rușinarea de Cruce e soluția ci trăirea ei până la capăt și învingerea păcatului în noi până la capăt.

Căci, pe Cruce, între doi tâlhari…plin de suferință…și îndurerat cu totul de nerecunoștința și de răutatea oamenilor, Fiul lui Dumnezeu întrupat părea „slab”.

Așa cum spusese Sfântul Profet Isaias: „chipul Lui era necinstit și lipsit în fața tuturor oamenilor” [Is. 53, 3, LXX].

Părea bun de scuipat, bun de ocărât, bun de maltratat

Însă în interiorul umanității Sale, unită în mod nedespărțit cu dumnezeirea Lui, se lucra învierea…

Răbdarea, suferința asumată, mulțumirea pentru toate, iertarea tuturor transfigurau trupul și sufletul Său.

Tocmai de aceea când ne e greu, când nu mai credem că putem rezista…și ne încordăm trupul și sufletul, ca un arc, în rugăciune, în așteptarea milei Sale, experiem cum vine mângâierea și bunătatea lui Dumnezeu în noi, care ne ajută să mergem mai departe.

Trăim slava Lui ca ajutor, ca luminare, ca bucurie, ca sfințire a noastră…dacă călcăm, continuu, peste șerpii și balaurii ispitelor, ai ideologiilor de tot felul, ai erorilor și ai comportamentelor rele de tot felul.

Mergem mai departe…tot mai departe…pentru că crucea noastră capătă un nou orizont, tocmai pentru că Crucea Lui s-a deschis cu totul slavei celei necuprinse a Treimii.

De aceea putem și mai mult…și mai mult…și mai mult…pentru că Învierea Lui îi dă putere peste putere umanității noastre în a trăi infinitatea abisală a slavei Sale.

Dacă El nu suferea Crucea până la moarte…și nu învia în mod real din morți nici noi nu aveam o abisală și copleșitoare viață duhovnicească.

Pentru că orizontul nostru de așteptare, de deschidere ar fi fost mărginit în comparație cu nesfârșita deschidere a Treimii către noi.

Dar pentru că Unul din Treime S-a făcut om și Și-a deschis umanitatea cu totul dumnezeirii Lui, tocmai de aceea prin El toți ne putem deschide la nesfârșit lui Dumnezeu, luând putere din puterea Sa îndumnezeitoare.

Căci puterea noastră împotriva păcatului, a morții și a demonilor e una singură și nu e ocultă ci dumnezeiască: e slava Prea Sfintei Treimi.

Prin slava Lui, prin lumina Lui necreată și dumnezeiască, despre care vom tot vorbi în praznicul Învierii Sale din morți, noi ne sfințim, adică ne facem oameni cu adevărat.

Și dacă ești plin de slava Lui atunci te veselești.

Te bucuri în mod negrăit…

Și această bucurie, bucurie dumnezeiască, e bucuria lui Hristos, ce nu se va lua de la noi [In. 16, 22], pentru că e bucuria care vine din iubirea Lui și din trăirea după poruncile Lui.

Apropiați-vă, așadar, de Domnul slavei, iubiții mei!

Împărtășiți-vă de viața Lui dumnezeiască pentru ca să aveți viață și bucurie întru voi.

Căci acesta e Paștiul nostru cel sfânt, Hristos Dumnezeu, Cel care ne-a trecut pe noi de la întuneric la lumină, de la tristețe la bucurie și de pe pământ la cele cerești, dându-ne să moștenim Împărăția Lui și a Tatălui și a Duhului Sfânt, acum și pentru toți vecii. Amin!

La mulți ani tuturor și mesele și casele voastre să fie pline de binecuvântarea lui Dumnezeu!

Did you like this? Share it: