Pastorala pascală a ÎPS Ioan Selejan [2013]

03 mai 2013

Scrisoarea Pastorală

a ÎPS Arhiepiscop Ioan al Covasnei și Harghitei

la Sărbătoarea Învierii Domnului 2013

„Bucuraţi-vă pururea întru Domnul!

Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!”

(Filipeni 4, 4)

Iubiţi fii duhovniceşti,

Hristos a înviat!

Aceasta este vestea cea bună pe care ne-au adus-o doi îngeri care străjuiau mormântul gol şi giulgiurile zăcând.

La Mormânt s-au întâlnit în acel moment Creatorul cu îngerii şi cu omul înlăcrimat. Hristos dialoghează cu lacrimile omului: „Zis-a ei Iisus : Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” (Ioan 20,15).

Acestea sunt două întrebări existenţiale la care trebuia dat un răspuns. Mironosiţa L-a căutat pe Hristos în mormânt.

Îngerii o întreabă şi ei: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? ” (Ioan 20, 13).

Iată, ea a venit la mormânt cu miresme să ungă trupul lui Iisus, dar nu L-a aflat.

Unde era Hristos? Unde era Învăţătorul pe Care Îl urmase până în urmă cu trei zile?

Oare S-a ascuns Hristos de îndurerata Sa Maică, de Apostoli, de ucenicii Săi, de femeile mironosiţe, de orbii cărora le-a dat vederea, de cei uscaţi pe care i-a vindecat, de cei ce L-au iubit?!

Oare Se ascunde Hristos de noi ca să nu-L găsim?! A părăsit oare Hristos lumea?!

Nu!

Dar unde L-a găsit totuşi mironosiţa?

Printre lacrimi!

Iată unde Se ascunde şi azi Hristos de noi!

Lacrima este primul rod al omului. Adam, când a fost izgonit din Rai, a plâns, a lăcrimat.

Dumnezeu este izvorul vieţii, iar de atunci, omul, prin har, devine izvorul lacrimilor.

O stâncă, decât să lăcrimeze, mai bine crapă.

Omului, însă, Dumnezeu i-a dat darul lacrimilor, aşa cum i-a dat trandafirului, pe lângă frumuseţe, şi spinii durerii.

Omul, din starea lui paradisiacă, ajunsese un trandafir trist.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

M-am întâlnit şi eu cu Hristos, într-o zi, pe cărările pământeşti şi m-a întrebat: fiule, de ce nu plângi şi de ce nu Mă cauţi?

Şi I-am zis: Doamne, oare pe mine m-ai plămădit din stâncă şi nu pot lăcrima?!

Doamne, mai frământă-mă o dată, dar Te rog, pune într-a mea ţărână şi o picătură din scumpul Tău Sânge ce l-ai vărsat pe Crucea Golgotei, ca să pot plânge şi eu şi ca să Te pot căuta!

Doamne, caută-ne Tu şi dă-ne darul lacrimilor pe care l-ai dat mironosiţei!

Pământul este paradisul unde a venit Hristos să Se răstignească pentru mine.

Când a pătimit şi S-a jertfit Hristos pentru noi, la Ierusalim era primăvară, era timpul când oamenii îşi sădeau un pom în grădină.

Venind la a Sa Patimă de bunăvoie, Hristos dorea să-Şi sădească şi El un pom, dar neavând grădină, S-a dus să-l sădească pe stânca Golgotei. Doar acolo mai era un loc şi pentru El.

Pomul pe care l-a sădit Hristos era pomul Crucii. Acel pom Îl va rodi pe Hristos Euharistic. Din roada acestui pom, ne cheamă Hristos, la fiecare Sfântă Liturghie, să gustăm, ca să nu mai murim niciodată.

Pomul din care gustase Adam în Rai s-a uscat.

Hristos, însă, a sădit pe Golgota Pomul Vieţii, Pomul Crucii, pomul iubirii divine. Acesta, iubite frate creştine, nu mai este pomul oprit: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! ” (Facere 2, 16-17),ci pomul chemării tale la care să vii, din care să te hrăneşti şi la umbra căruia să te odihneşti în pacea lui Hristos.

Întinde-ţi braţul şi frânge şi tu din Rodul Crucii.

Pe Golgota au fost sădite trei cruci, dar nu în numele Treimii, ci al urii, al răzbunării.

Hristos, pe Cruce, Şi-a întins braţele unei lumi întregi pe care o iubea, căci era a Sa creaţie. Dar nimeni n-a venit, nimeni n-a răspuns iubirii Sale, decât un tâlhar.

Tâlharului de-a dreapta nu i-a fost ruşine să dea mâna cu Hristos, deşi era însângerată şi pe cap avea o cunună de spini.

Tâlharul de-a stânga şi-a zis în sine: „Să dau eu mâna cu Osânditul”?! Şi apoi inima lui se făcu stâncă.

Dacă femeia mironosiţă L-a găsit pe Hristos printre lacrimi, iată că tâlharul L-a găsit pe Hristos pe Cruce.

Tâlharul n-a avut ca prioritate, în acel moment al vieţii sale, ca cineva să vină să-i scoată cuiele din mâini şi din picioare şi să-i lege rănile, ci dorinţa sa arzătoare era ca Hristos să-l pomenească în Împărăţia Sa.

Dorea să dobândească şi el Împărăţia lui Hristos. El nu se îndoieşte nicio clipă că Hristos ar fi Împăratul Cerului, chiar dacă acum, era ca si el, pe acelaşi tron al Crucii, deşi nu purta coroană de aur, ci de spini. „ Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai.” (Luca 23, 42-43).

Sunt azi mulţi oameni care mor fără speranţă. Tâlharul credea totuşi că este o fiinţă eternă. Câtă linişte pe faţa tâlharului! Câtă bucurie a fost apoi în inima lui când Hristos i-a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Luca 23, 42-43).

Golgota se află la o margine de lume unde se mai poate auzi şi azi suspinul Crucii.

Golgota spune lumii întregi drama prin care Hristos a mântuit lumea.

Hristos, pe Cruce, Se aduce pe Sine Jertfă Tatălui pentru noi, pentru iertarea noastră, pentru mântuirea noastră. Unul din tâlhari se mântuieşte pe cruce, iar celălalt cade pe cruce, aşa cum a căzut Adam în Rai.

Iubiţi fraţi creştini,

Suntem toţi botezaţi în numele Sfintei Treimi şi venim la sfânta biserică. Să luăm aminte la tâlharul care s-a mântuit pe cruce şi la cel care a căzut pe cruce. Să nu cădem şi noi din Biserică, ci prin ea să dobândim Împărăţia lui Hristos Cel Înviat.

În Săptămâna Patimilor, la Ierusalim, mulţime de credincioşi au mers în duh de rugăciune şi pocăinţă pe Drumul Crucii: de la Pretoriu până la Golgota.

Aşa a rămas în tradiţia ierusalimiteană denumirea acestui ultim drum pe care l-a făcut Hristos pe pământ.

Dar i-am mai putea spune şi drumul iubirii, căci pe acest drum Şi-a arătat Fiul lui Dumnezeu- Hristos- iubirea Sa faţă de lume.

Până unde merge iubirea Sa faţă de noi?!

Până la Răstignire!

Pe acest drum, Hristos mă ducea pe mine pe umărul Său, dar nu El era rănitul, ci eu. De aceea, omul, în faţa Crucii, devine o lacrimă din Iordanul veşniciei.

Hristos n-a căzut pe Cruce, ci a dus-o până la Tatăl şi pe ea a pus toate păcatele noastre: „ Tată, iartă-i că nu ştiu ce au făcut!” (cf. Luca 23, 34).

După cum patria începe pe braţele mamei, tot aşa şi Împărăţia lui Dumnezeu începe pe braţele lui Hristos răstignite pe Crucea de pe Golgota.

Iubiţilor, odată cu Învierea Domnului, timpul a căzut din calendar în veşnicie.

Omul nu mai moare, căci Hristos a biruit moartea, iar omul cade din timp în veşnicie.

De azi, timpul nu mai poate stinge veşnicia, nu mai poate stinge iubirea lui Dumnezeu

Aşa cum a fost semănat în mormânt de Iosif din Arimateea şi apoi a înviat, prin Jertfa Sa, Hristos ne-a semănat şi pe noi în veşnicie.

De azi, moartea a fost scoasă afară din infinit, iar noi murim înviind în Hristos.

Pe cruce, tâlharul a fost condamnat la moarte. Hristos, însă, îl condamnă la veşnicie şi îl exilează în iubirea Sa.

Pe Cruce, Hristos scrie ecuaţia celei mai mari iubiri: „Eu” sunt „tu” – adică Eu, azi, Mă jertfesc până la moarte pentru tine.

Când voi fi şi eu „tu”?! Când vom trece de la egocentrism la altruism?!

Când vom trece de la heliocentrism la hristocentrism, de la egoism la iubire?!

Crucea este o culme a geometriei romane. Pe ea, Îl vedem pe Hristos, cu braţele întinse, Care ne descoperă îmbrăţişarea universală a iubirii Sale.

Crucea este altarul iubirii lui Dumnezeu.

Prin Cruce, noi evadăm din viaţă în iubire.

Crucea de pe Golgota este un mare semn în univers. Până aici merg toţi pământenii. De aici, drumul veşniciei se despică în două: unul urcă, iar celălalt coboară în adâncul durerii.

Hristos arată cu braţele Sale sensurile vectoriale ale vieţii omului.

Un mare istoric al antichităţii spunea că „ dacii îşi zidesc munţii”.

Hristos a început zidirea Bisericii Sale pe Muntele Golgotei, El fiind „Piatra din capul unghiului” (cf. Matei 21, 42; Efeseni 2, 20).

După cum casa părintească este un spaţiu al permanenţei, Biserica este un spaţiu al veşniciei.

Pe Golgota, putem spune că a început rezidirea lumii, căci opera lui Dumnezeu nu poate fi retuşată.

El a zidit din stâncă altarul Golgotei, Şi-a adus lemnul şi tot El a aprins jertfa din iubirea Sa.

În noaptea Învierii Domnului începe o nouă eră- era luminii. Hristos devine Astrul care va alunga întunericul din univers. Întunericul este simbolul păcatului.

În Împărăţia lui Hristos nu va mai fi noapte, nu va mai fi păcat.

În această noapte a înviat Hristos, dar a înviat şi noaptea. Ea s-a umplut de lumină.

Întunericul nopţii a căzut în veşnicia luminii.

Dumnezeu a urzit lumea din iubire.

Adesea, trandafirul îşi scrie memoria nu cu frumuseţea, ci cu spinii săi.

Hristos i-a lăsat Crucii o poruncă: să nu-şi scrie memoria cu piroanele, ci cu iertare.

Să nu rămânem în seara vieţii, ci să păşim în dimineaţa veşniciei. În dimineaţa zilei celei dintâi a săptămânii, zorii sunt aduşi de lumina Învierii lui Hristos.

Lumina soarelui devine de azi umbra luminii Învierii lui Hristos.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Azi suntem în ziua întâi a săptămânii. Ziua Învierii este prima zi când omul lucrează în Rai.

Astăzi este prima zi când omul lucrează în Cer.

Azi, lucrăm pe ogorul Împărăţiei lui Dumnezeu, în Biserica Sa.

Ziua Învierii este orizontul unde Cerul sărută pământul.

Azi eşti îmbrăţişat de Hristos cu mâinile Sale cele străpunse de piroane.

Să nu-L căutăm pe Hristos între cei morţi, aşa cum L-au căutat mironosiţele, căci „El este Calea, Adevărul şi Viaţa” (cf. Ioan 14, 6 ).

Să nu ne căutăm părinţii în morminte, ci în Împărăţia lui Dumnezeu.

Sărută, iubite frate creştine, crucea maicii tale în cimitir, dar n-o mai căuta acolo, căci ea este în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pe crucea ei tu ai scris ziua când a trecut la Domnul. Atunci au fost paştile maicii tale.

Azi prăznuim Paştile Domnului nostru Iisus Hristos, mâine paştile părinţilor noştri. Şi apoi ne apropiem fiecare de paştile noastre.

Doamne, trece-ne şi pe noi în pace la Tine şi fă să avem toţi un Paşte fericit!

Să ne împărtăşim azi din Paştile Domnului, căci acum s-a făcut bucurie în cer şi pe pământ.

Această bucurie s-a revărsat şi peste porţile cele ferecate ale iadului, ajungând vestea Învierii lui Hristos şi acolo, la cei din adânc.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, că vestea cea bună a Învierii a ajuns şi la noi cei ce trăim în munţii cei zidiţi de Dumnezeu şi de strămoşii noştri.

Doamne, mai varsă o picătură din coasta Ta însângerată peste focul neînţelegerilor dintre fraţi şi dintre popoare! Noi plângem şi azi în aceeaşi limbă românească.

Iubiţilor, v-am scris aceste cuvinte de mângâiere, la acest Sfânt Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. De azi, voi scrie fără cuvinte, căci, abia atunci când scrii fără cuvinte, începi să-I scrii lui Dumnezeu.

Să cugetăm mereu la Jertfa lui Hristos de pe Golgota, căci numai atunci când vom gândi fără gânduri, vom începe cu adevărat să ne gândim la Hristos.

Tuturor celor ce trăiţi în Cetatea Munţilor, har, pace şi binecuvântare de la Înviatul Hristos.

Să vă binecuvânteze cu mâinile Sale cele pironite, să vă vindece rănile trupeşti şi sufleteşti cu scump Sângele Său!

Să aveţi o dulce primăvară pe care să o împodobească Hristos cu flori de măr şi cu bogate spice de grâu, din care, iubite surori creştine, să frământaţi o prescură pentru Sfânta Liturghie şi pâine pentru pruncii pe care vi i-a dat Dumnezeu.

Bucuraţi-vă, căci azi Hristos ne-a îmbrăcat pe toţi cu aripile veşniciei!

Hristos a înviat!

Al vostru, al tuturor,

de tot binele voitor

† Ioan,

al Munţilor