Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [44]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

 O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

  *

  vol. 1

***

2. 7. Cartea Esdras

Domnul a ridicat duhul lui Chiros, împăratul persilor [1, 1] și i-a poruncit să-I zidească casă în Ierusalim [1, 2], reluându-se astfel informația din II Cron. 36, 22-23.

Însă Chiros folosește expresia Dumnezeul lui Israil [1, 3] și nu Dumnezeul persilor. Iar Dumnezeul lui Israil este Dumnezeu în Ierusalim [1, 3].

Dumnezeu însă a ridicat și duhul celor care au mers să zidească casa Domnului [1, 5]. De unde înțelegem că prin verbul a ridica se exprimă aici un act pozitiv, o luminare a lui Dumnezeu.

În 3, 2, Moisis e numit omul lui Dumnezeu. Iar Domnul e bun și întru veac este mila Lui [3, 11].

Profeții Angheos [1] și Zaharias au profețit [eprofitefsen] în numele Dumnezeului lui Israil [5, 1]. Și Zorobabel al lui Salatiil și Iisus al lui Iosedec au început să zidească casa lui Dumnezeu venindu-le în ajutor Profeții lui Dumnezeu [5, 2]. Căci „ochii lui Dumnezeu erau peste robia lui Iudas” [5, 5].

Cei care zidesc casa Lui se declară „robii Dumnezeului cerului și al pământului” [5, 11]. Iar casa Lui s-a zidit „din cunoașterea [apo gnomis] Dumnezeului lui Israil și din cunoașterea [apo gnomis] lui Chiros și a lui Darios și a lui Artasasta [2], împărații persilor” [6, 14]. Pentru că Dumnezeu conlucrează cu oamenii la faptele bune, la cele pe care El le dorește.

Iar cei întorși din robie fac sărbătoarea azimilor în bucurie, pentru că „i-a bucurat pe ei Domnul și a întors inima [epestrepsen cardian][3] împăratului Assurului către ei” [6, 22].

Mâna Domnului Dumnezeu a fost peste Esdras în tot ce el a căutat [7, 6]. Iar Artasasta Îl numește pe Domnul Dumnezeul cerului [7, 12] dar și Dumnezeu în Ierusalim [7, 19].

Dumnezeu are înțelepciune [7, 25]. Și El dă în inima oamenilor gânduri bune [7, 27]. Iar Esdras, în 7, 28 și în 8, 18, vorbește despre „mâna Domnului cea bună”, care era peste el.

Smerirea adevărată este înaintea Domnului și El dă cale dreaptă [odon eftian] oamenilor [8, 21]. Mâna lui Dumnezeu este peste toți cei care Îl caută pe El întru bine și puterea Lui [8, 22], pe când mânia Lui este peste toți cei care Îl părăsesc pe El [8, 22].

Dumnezeu aude rugăciunea [8, 23]. El face milă cu oamenii, îi mântuiește, le dă ajutor, luminează ochii noștri și ne dă facere-de-viață [zoopiisin] [9, 8]. Iar zoopiisin, foarte interesant, apare în LXX numai la Esdr. 9, 8 și 9, 9. Și substantivul feminin în Ac. nu se referă la nașterea biologică ci la o schimbare duhovnicească a persoanei noastre.

Dumnezeu luminează fărădelegile noastre și ne dă mântuire [sotirian] [9, 13]. Pentru că El este drept [dicheos] [9, 15].

Sehenias al lui Iiil a mărturisit că au fost necredincioși lui Dumnezeu când și-au luat femei străine [10, 2].

Și noi trebuie să dăm laudă Domnului Dumnezeu și să facem ce e plăcut înaintea Lui [10, 11].

Sintagma „urgia mâniei lui Dumnezeu” apare la 10, 14 și aceasta e singura ei apariție textuală în Esdras.


[1] În ed. BOR 1988: Agheu.

[2] În aceeași ediție scripturală: Artaxerxe.

[3] Expresie unică în această carte. Și ea, ca și în cazul întoarcerii feței către cineva, exprimă bunăvoința împăratului față de fiii lui Israil. Pe când, întoarcerea feței de la cineva înseamnă părăsirea lui, scoaterea sa de la inimă, din atenția constantă față de el.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [43]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

 O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

  *

  vol. 1

***

Ioram a făcut răul înaintea Domnului [21, 6]. Iar Profetul Iliu vorbește în numele Domnului Dumnezeului lui David [21, 12] și îi vestește lui Ioram că Domnul îl va lovi cu o boală rea [21, 14-15]. Profeția Domnului s-a împlinit, pentru că Domnul l-a lovit pe Ioram „întru pântece [cu] boală, în care nu este vindecare” [21, 18]. L-a lovit cu o boală fără leac, mortală.

Și Ohozias a făcut răul înaintea Domnului [22, 4]. De aceea, „de la Dumnezeu s-a făcut nimicirea [catastrofi] lui Ohozias” [22, 7].

Ioas a făcut ce e drept înaintea Domnului [24, 2]. Însă după moartea lui Iodae [24, 17] cei din Iudas au început să se închine la idoli și de aceea s-a făcut mânie peste Iudas și Ierusalim [24, 17-18]. A fost mânia Domnului peste ele.

Duhul lui Dumnezeu S-a pus peste/ l-a îmbrăcat [enedisen] pe Azarias [24, 20] și el le-a vestit că nu vor prospera tocmai pentru că L-au părăsit pe Domnul [24, 20]. Iar ei l-au omorât cu pietre pentru această profeție [24, 21].

Domnul vede și judecă [24, 22]. De aceea sunt biruiți de sirieni, cu puțini oameni, pentru că L-au părăsit pe El [24, 24].

Amasias face ce e drept înaintea Domnului [25, 2]. Și omul lui Dumnezeu i-a vestit lui Amasias că „de la Domnul este și a întări [ishise] și a pune pe fugă [troposaste]” [25, 8].

Domnul poate să ne dea bani mai mulți decât cei pe care îi avem [25, 9]. Și pentru că Amasias se închină și jertfește zeilor [25, 14], „s-a făcut urgia Domnului peste Amasias” [25, 15]. Și printr-un Profet, Domnul îi vestește acestuia moartea [25, 16].

Ozias a făcut ce e drept înaintea Domnului [26, 4]. Și cât a trăit Profetul Zaharias, Ozias L-a căutat pe Domnul în frica Domnului și a prosperat [26, 5].

Domnul îl întărește pe Ozias peste cei străini [26, 7]. Dar când s-a întărit și s-a înălțat inima lui, Ozias „a făcut rău în Domnul Dumnezeul lui și a intrat întru templul Domnului tămâind peste jertfelnicul tămâierilor” [26, 16]. Lucru pe care nu avea voie să îl facă pentru că era rege și nu arhiereu.

Și, pe când era cu cădelnița în mână, a fost pedepsit de Domnul cu lepră. Căci „lepra a răsărit în fruntea lui, înaintea preoților, în casa Domnului” [26, 19]. Și a ieșit în grabă din templu pentru că a înțeles că a fost osândit de Domnul [26, 20].

Ioatam a făcut ce e drept înaintea Domnului [27, 2]. Și el s-a întărit pentru că „și-a pregătit căile lui înaintea Domnului Dumnezeului lui” [27, 6].

Ahaz însă nu a făcut ce e drept înaintea Domnului [28, 1]. De aceea Domnul Dumnezeu l-a predat în mâna regelui Siriei [28, 5] și au murit din Iudas 120.000 de bărbați, puternici în tărie, pentru că L-au părăsit pe Domnul [28, 6].

Și pentru că luaseră robi din Iudas, Profetul Odid le vestește fiilor lui Israil să îi întoarcă înapoi pe cei robiți pentru că altfel urgia mâniei Domnului va fi peste ei [28, 8-11]. Căci Domnul îi smerește pe cei care greșesc [28, 19].

Ezechias face ce e drept înaintea Domnului [29, 2]. Iar leviteii, în timpul lui, Îl laudă pe Domnul în bucurie [29, 30]. Căci Ezechias cheamă pe fiii lui Israil la întoarcerea către Dumnezeul lui Avraam și al lui Isaac și al lui Israil [30, 6].

Slujirea lui Dumnezeu întoarce de la noi mânia urgiei Lui [30, 8]. Pentru că Domnul e milostiv [eleimon] și îndurător [ictirmon] [30, 9] și bun [agatos]  [30, 18].

Celor din Iudas mâna Domnului le-a dat o singură inimă ca să împlinească ceea ce s-a spus în cuvântul Domnului [30, 12]. Și Domnul a auzit rugăciunea lui Ezechias și a vindecat poporul [30, 20].

Domnul a auzit glasul preoților și al leviteilor când au binecuvântat poporul. Pentru că „a venit rugăciunea lor întru locașul cel sfânt [to catichitirion  to aghion] al Lui, întru cer” [30, 27].

Sintagma to catichitirion to aghion de la II Cron. 30, 27 e unică în LXX, catichitirion având 10 ocurențe. Însă în cultul Bisericii e prezentă sintagma locașul cel sfânt al lui Dumnezeu pentru a arăta că sălășluirea lui Dumnezeu e în cer și că El este sfințenia desăvârșită.

Domnul binecuvintează [31, 10]. Și la 31, 20 se resubliniază faptul că Ezechias a făcut ce e bun și ce e drept înaintea Domnului Dumnezeu.

Domnul Dumnezeu mântuiește și luptă în războiul nostru [32, 8]. Și pentru că regele Ezechias și Profetul Isaias „au strigat întru cer” [32, 20], Domnul a trimis un Înger și acesta a nimicit persoane războinice și însemnate din armata potrivnică [32, 21].

Domnul aude rugăciunea lui Ezechias din timpul când era bolnav și îi dă semn [32, 24]. Însă pentru că s-a înălțat inima lui, s-a făcut peste el urgie și peste Iudas și Ierusalim [32, 25]. Dar pentru că ei se smeresc nu a mai venit peste ei urgia Domnului [32, 26]. Și Domnul a dat avere multă foarte lui Ezechias [32, 29].

Manassis a făcut ce e rău înaintea Domnului [33, 2]. Și nici el și nici poporul nu au ascultat ce le-a spus Domnul [33, 10]. De aceea El a adus peste ei pe assirieni și aceștia l-au dus pe Manassis încătușat în Babilon [33, 11].

Însă, ca unul apăsat, a căutat fața Domnului Dumnezeu și s-a smerit foarte de la fața lui Dumnezeu   [33, 12]. Și rugăciunea lui a fost ascultată și l-a întors pe el întru Ierusalim [33, 13]. Din acestea toate Manassis „a cunoscutDomnul acesta este Dumnezeu” [33, 13]. Că Dumnezeu este Domnul care i-a ascultat rugăciunea și l-a adus pe el înapoi, în regatul său.

Pentru că credința e plină de cunoaștere experiențială a lui Dumnezeu. Credința are acumulate diverse experiențe personale ale prezenței lui Dumnezeu, pe care ea se bazează și din care își extrage tăria.

Amon a făcut ce e rău înaintea Domnului [33, 22], pe când Iosias a făcut ce e bine înaintea Domnului  [34, 2].

Mânia Domnului se aprinde din cauza idolatriei [34, 25]. Și în 35, 19 găsim sintagma: „urgia mâniei Lui celei mari”.

Ioahaz a făcut ce e rău înaintea Domnului [36, 2]. Ioachim [36, 5], Iehonias [36, 9] și Sedechias [36, 12] au făcut la fel.

Sedechias și-a bătut joc de trimișii Domnului și de Profeții Lui până când a coborât mânia Domnului peste poporul Lui și nu i-a mai vindecat [36, 16].

De aceea El i-a dat pe mâna împăratului haldeilor [36, 17], care a omorât și a robit poporul [36, 17, 20] și a dat foc casei Domnului [36, 19]. Însă toate acestea s-au petrecut „ca să se împlinească cuvântul Domnului [rostit] prin gura lui Ieremias” [36, 21].

Dar tot Domnul a ridicat duhul lui Chiros, împăratul persilor [36, 22], și i-a poruncit să zidească casa Lui în Ierusalim [36, 23].

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [81]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 79, 80.

***

Saint Symeon asks ghostual experience from the confessor priest.

The confessor cannot be „one inexperienced, lest through much cutting and through the cuts and the burnings which are not at their time throw you in the deep of despair or through his compassion beyond measure leave you ill…and so give you to eternal damnation”[1].

He must know to give canons, in correct mode, to his ghostual sons, through the fact that he sees, through the Ghost, their true interiority and possibility of understanding and straightening.

But the authentic confessor, as intercessor[2] at God of his sons, can do it in real mode, ie seizing interior Gods desire with those, just for that he is full of Holy Ghost and he knew into the feeling of soul, that he is loved as a friend of the Emperor of all[3].

For our Father, the confessor is the one who won real boldness to God through the sweats of his ascesis and which has become an authentic intercessor at God due to communion with This[4].

He knows and feels that is in him the Ghost of God and, in the same time, through This, he can see souls of others and he prays for them with the authenticity of a real intercessor.

But the confessor-intercessor to God not only that he asks mercy for his sons but he and receives it into consciousness, seeing, in gracial mode, the straightening or the unstraightening of his sons.

The passages from the Epistle 1, which discommode in large measure on the representatives of non-experimental theology, refers to the transmission of charisma of the forgiveness of sins in the Church.

The first of these is this: „That is allowable to a monk, which has no priesthood, to confess us, this thing you will find making himself by all, since has been given by God to His inheritance the garment and the attire of repentance and were named monks, as stays written in by God instilled writings of the Fathers…

But before these, only archiereuses have received the power to loose and to bind, through succession, from the Divine Apostles.

Once with the crossing of time the archiereuses, becoming reprobates, this frightening undertaking passed to the priests, who had a taintless life and were made worthy by the divine grace.

After which and they reaching mixed, and both archiereuses, as and priests likening the rest of the people and of those many who fall, as and now, in the ghost of wandering and of empty speaking and they perish, it passed, as said, at the chosen nation of God, ie at monks, not because it would have been taken from priests or archiereuses, but because these have alienated on themselves from it”[5].

The passage presented, read through immersion in its interior logic, speaks to us not about a crossing, in corpore, sacramental, of power to forgive the sins from archiereuses at monks, but about a crossing, preponderant, identifiable historical, of feeling of grace from archiereuses, then at priests and, in the end, at monks and we say, today, at the people of the Church.

And is not the word here about a transformation of sacramental priesthood into a popular priesthood, as in protestantism (how it would want to interpret this passage and those which we will quote in its prolongation) but about the keeping in Church of charisma and of science of authentic clearing of sins, which have it and know it the charismatic Fathers, bearers of God, which, through the receiving of confession of thoughts and through the noting of believers in the act of continual ascesis, under their advising,  make them cleanse themselves, in real mode, of passions.

Saint Symeon, as authentic priest of Church, who has felt and has saw the coming of priesthood’s  grace over him at his cheirotonia, he could not deny the cheirotonia and his cheirothesia into confessor, ie the coming of the Ghost in his being, when he experienced it into a direct mode and plenary.

But he could neither deny the historical reality of the Church and neither we cannot do this, as long as it is more than evident, that not all those who are cheirotoned feel and the presence of the Holy Ghost in them or have life of Saints.

When he speaks of the power to bind and to loose the sins he does not refer at the cheirothesic act, through which a priest becomes and confessor [felt as a pure formal sacramental act, if we do not feel how works the Holy Ghost through us] but at the charisma[6] which the Lord has given the Apostles and which these have conscientized it through a life of deep holiness[7].

The personal holiness, wants to say Saint Symeon, is the one receives the charisma of forgiveness of sins.


[1] Epistles, I, apud Ică jr. 3, p. 310.

[2] Idem, I, apud Idem, p. 311.

[3] Idem, I, apud Idem, p. 311-312.

[4] Idem, I, apud Idem, p. 312.

[5] Ibidem, apud Ibidem.

[6] Idem, I, apud Idem, p. 313.

[7] Idem, I, apud Idem, p. 314.