Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

***

57. Cele 214 pagini împotriva lui Eminescu

Preotul greco-catolic Alexandru Grama[1] a editat-o în 1891[2]. Iar cartea se dorește o perspectivă critică asupra persoanei și a operei lui Eminescu.

Și începând cu pagina a 4-a apar părerile și mistificările autorului despre Eminescu.

Prima: n-a fost un geniu ci un biet versificator de rând[3].

A doua: el a fost un tâmpit prin natura și prin ocupațiile și tendințele sale[4].

În p. 7 spune că nu avea pregătire gimnazială și că doar a rătăcit prin Germania.

A fost editat de Convorbirile literare nu pentru că avea o poezie valorică ci pentru că era după gustul lingvistic al Junimii[5].

A imitat literatura germană[6] și n-a prezentat în poezia sa focul și însuflețirea națională[7].

Și Grama se temea de „cultulŭ nemeritatŭ și periculosŭ aluĭ Eminescu întrodusŭ de dênsa [de Junimea] în publiculŭ nostrŭ”[8] literar.

Pentru că autorul considera că Eminescu nu era un om genial ci a fost făcut „genial” de către presă. De unele „foĭ [ziare] din Bucureșcĭ”[9].

Autorul n-a găsit nimic genial în scrierile lui Eminescu[10].  În p. 13 nu îl găsește nici măcar un poet mediocru.

Referindu-se la poeziile sale, publicate de Maiorescu în 1884, Grama nu observă în ele decât un simț sexual sub formă de amor și un urât de lume sub forma pesimismului lui Schopenhauer[11].

În p. 16 afirmă că e „o adevĕrată tortúră sufletéască” să-l citească cineva pe Eminescu.

Eminescu a avut un suflet mohorât și putred[12]. Și nu a fost însuflețit de nicio altă iubire în afară de cea sexuală[13].

Are un amor antipatic[14]. Și pentru ca să nu mai „corupă” tinerimea românească, Grama propune ca Eminescu „să se scufunde în marea uităriĭ, unde meritéză [unde merită să fie]”[15]. Însă de ce să scrii o carte despre cineva care numerită atenția?

Grama își ia un aliat în demersul său: pe Gherea[16]. Pentru că nici acela n-a găsit la Eminescu decât erotism și pesimism[17].

Erotismul eminescian, opinează Grama, nu numai că e înnegrit de pesimismul schopenhauerian ci este peste măsură de vulgar, pentru că e „carnalŭ și sĕlbatecŭ”[18].

În p. 22: simțul sexual al lui Eminescu a fost unul aidoma haremurilor mahomedane. Și a ajuns la această concluzie, pentru că el considera că Eminescu, în poezia sa, a căutat numai trupul femeii și nu și sufletul ei[19].

Poezii pline de platitudini[20]. Un „adevĕratŭ lupanarŭ literariŭ”[21].

Eminescu urăște femeile și le disprețuiește[22]. Însă e cinic și o iubește pe femeia frumoasă la trup chiar dacă e ca un diavol la suflet[23].

A avut un erotism sălbatic și înjositor[24]. Nu a fost un idealist[25] ci un desfrânat[26].

E trivial și obscen în amorul său[27]. Amețit de laudele unor bărbați[28]. În p. 29 afirmă că pesimismul lui Eminescu a fost „unŭ pessimismŭ fără Dumnedeu”. Adică neagă faptul că Eminescu a a fost un om credincios[29].

Poezia sa e lipsită de noblețe. Afirmație din p. 36. Iar în p. 42, Grama credea că o să vină clipa când nația română „va trage dungă preste tóte poesiíle luĭ Eminescu și le va da uităriĭ pentru totŭ de-a una”. Lucrurile stau însă altfel: de-abia îl descoperim pe adevăratul Eminescu și vastitea și profunzimea operei sale geniale.

Ironizează Scrisoarea III cât și Doină[30]. În p. 44, Grama îl numește tâmpit și cosmopolit pe Mihail.

Are versuri destul de rele[31]. Scrierile sale sunt pline de „uscăciune filosofică”[32].

Însă în p. 51 aflăm că pesimismul eminescian nu e o trăsătură de caracter ci un cameleonism, pentru că el a fost pesimist în poematica sa numai „ca să placă” revistei Convorbiri literare.

Un suflet mediocru și fanatic[33]. Versuri seci și uscate[34]. N-are niciun ideal[35]. Nu s-a pătruns de frumusețea naturii[36]. A produs numai lucruri monstruoase[37].

Un om posomorât, blazat, fără bucurie, veșted, amorțit și cu dorințe confuze, bizare și fără înțeles[38].

Un suflet mizantrop și plin de capricii[39]. Ironic și satiric[40].

Însă după câte o găleată de jigniri și nerozii la adresa lui Eminescu, Grama se întoarce la adevărata „problemă” a cărții sale: invidia față de Mihail. Motivul? Pentru că tinerimea românească era  „sedusă astădĭ așa tare cu cultulŭ luĭ Eminescu”[41].

Iar modul hipernegativist al greco-catolicului Grama, care scrie despre Eminescu, se regăsește în scriitura neoprotestantă revanșardă de azi față de valorile ortodoxe.

Astfel, dacă Eminescu e „o nulitate” pentru Grama, pe Iulia Hașdeu o consideră o poetă de geniu[42] și îi respectă suferința „domnului Hașdeu”[43].

În p. 70 aflăm cine l-a încoronat pe Eminescu, cu un an și jumătate înainte de moarte, „cu coroana de geniŭ”: Negruzzi și Maiorescu.

Dar dacă autorul ar fi fost în locul celor doi, el nu ar fi făcut una ca asta, nu l-ar fi recunoscut drept genial, ci, din adevărată filantropie, i-ar fi dăruit o bucată de pâine ca unui lipsit[44].

Îi dă însă „dreptate” lui Maiorescu și afirmă că Eminescu a fost o natură/ fire tare și că nu a fost nefericit[45]. Îi dă „dreptate” și lui Negruzzi și afirmă că Eminescu a fost omul cel mai impersonal[46].

Fără dorințe și idealuri umanitare[47]. Fără multe simțăminte, nobile și simpatetice[48]. Apatic și blazat[49].

Și Grama repetă în neștire cuvântul pesimism

Eminescu nu a vorbit din inimă ci din minte[50]. Ca și când am putea să despărțim mintea de inimă în tot ceea ce facem…

„Bietul” Eminescu a încercat mai multe feluri de poezie însă, spune Grama, n-a avut nici spirit satiric și nici liric[51].

Eminescu i-a satirizat pe filosofi din invidie, după cum Schopenhauer era individios pe posteritatea lui Hegel[52].

A plagiat la nivel poetic[53]. A avut un pesimism fără lacrimi[54].

Căci, conchide Grama, dacă ar fi plâns, atunci ar fi stors lacrimi și din ochii cititorilor săi[55].

Cu alte cuvinte: de ce nu a fost de o lacrimogenitate excesivă Eminescu, ca să înțelegem, cu mic cu mare, faptul că el suferă?

Din nou „bietul Eminescu” și în p. 82. Căci Eminescu a pierit „de fómea de sêmțĕminte”[56]. Pentru că el a ucis în mintea lui toate simțămintele nobile ale inimii[57].

Și de la p. 80 și ceva Grama repetă întruna: pesimism și Schopenhauer. Și că tot ce a fost și a făcut Eminescu e egal cu zero.

Titlurile poemelor lui Eminescu nu sunt poetice ci filosofice[58]. Un alt defect al lor descoperit de Grama.

„Puținătatea luĭ Eminescu”[59].

A fost îngâmfat, flegmatic, rece, plin de superbie, searbăd, apatic și excentric[60].

A fost mai mult decât tiran cu omenirea[61].

În p. 94 este „piticulŭ [piticu] Eminescu”, pe când teologia și poezia lui Dante fac impresie asupra lui Grama, considerându-le „productŭ alŭ ângerilorŭ [un produs al îngerilor]”[62]. Pentru că Mihail  n-a putut insufla nimic poetic și trist celei mai triste filosofii din lume, celei a lui Schopenhauer[63].

Plin de o răceală și de o superbie respingătoare[64].

Și se întoarce, în p. 95, la infecția subcutanată a cărții: și anume la invidia pe cultul lui Eminescu.

Aici, în p. 95, numește cultul lui Eminescu drept o comedie.  Iar cultul său e rușinos și periculos[65].

Poeziile sale nu au niciun ideal moral nobil[66]. A propagat o democrație imorală[67]. A vorbit dintr-o minte stricată, coruptă și desfrânată[68]. A batjocorit demnitatea umană și s-a arătat o bestie[69].

A clătinat însăși morala[70].

În p. 107 iarăși se întoarce la cultul lui Eminescu…și vorbește despre tinerimea „ipnotisată” de Eminescu. În p. 108 este condamnată grandomania celor care au dat naștere admirației pentru Eminescu.

Și din nou: „bietul Eminescu” spus de sus. În p. 108. Dar și în p. 115, 136, 181, 189, 199.

În p. 110: sărac și lipsit de orice farmec. Numit, la modul peiorativ, geniul nostru[71].

În p. 130, domnul Gherea este un talent neasemănat mai mare decât Eminescu.

Îl caricaturizează pe Shakespeare[72]. Din nou excentric[73]. Lipsit de cugetare sănătoasă, lipsit de armonie, naturalețe, rotunjime și consecințe[74].

Are o morală de cloacă[75].

Plagiază poezia popurală din Ardeal, dând exemplu Codrule, unde codrul e hăbăuc[76].

Ridicol[77]. Fără scrupule, plin de răceala unui suflet tâmpit și a unei inimi amorțite[78].

O altă durere a lui Grama e deprecierea „ardelenismului” de către Eminescu. Care apare reliefată în p. 168-169.

De aceea, în p. 169, îl trage la rost pe Eminescu că „a plagiat” poezia „ardelenească”:

(imagine text)

După ce a epuizat tema „ardelenismului”, Grama se întoarce la „comicul” Eminescu, care e comic când le imită „en gros” pe cele mai mari genii[79].

Și Eminescu a batjocorit limba română folosind neologisme, după cum au batjocorit-o și traducătorii români de carte bisericească păstrând slavonisme în cărțile editate de ei[80]. Purismul lingvistic, cu alte cuvinte, urlă în Grama.

A abuzat de licențele poetice[81]. Căci licențele poetice sunt la el un adevărat desfrâu poetic[82].

Însă desfrâul poetic, subliniază Grama, e semnul neglijenței și al neputinței lui Eminescu[83].

De aceea Grama îndeamnă, din nou, la uitarea lui Eminescu, pentru că el trebuie smuls din literatura română aidoma unei buruieni puturoase și stricăcioase[84]. Adică e o neghină

(imagine text)

Are o poezie mediocră din punctul de vedere al versificației[85].

Îi găsește o vină și în faptul că poemele lui au mai multe variante textuale[86]. Pentru că variantele unui poem le consideră gesturi ale unei mediocrități ambițioase[87].

I-au lipsit cu totul cunoștințele teologice[88]. Cei care îl iubesc pe Eminescu îi imită și plagiază pe francezi în materie de critică literară[89].

A trăit ca un arbore sălbatic, fără pregătire școlară[90]. A avut o viață mai mult tragicomică decât serioasă[91].

A disprețuit idealurile[92]. A citit mult fără ordine, fără sistem, fără scop și nu a făcut studii sistematice[93].

A fost un epigon al lui Alecsandri, al lui Bolintineanu și al lui Mureșanu[94].

În p. 196 autorul afirmă că Eminescu ar fi fost ignorat pentru totdeauna dacă nu scria în Convorbiri literare.

Pe când în p. 210 hiperbolizarea invidiei față de Eminescu merge până acolo, încât consideră că jugul lui Eminescu, adică cultul său, e mai dureros pentru români decât jugul feudalismului, al calvinilor, al fanarioților și al lumii slave.

În concluzie: o carte psihotică. În care Alexandru Grama aruncă cu tot felul de invective în Eminescu fără să aibă o cunoaștere aprofundată asupra persoanei și a operei sale. De fapt nici nu s-a dorit o critică serioasă ci câteva zeci de pagini de defulare a invidiei.


[2] Alexandru Grama, Mihailŭ Eminescu. Studiŭ criticŭ, Ed. Tipografía Seminariuluĭ archidiecesanŭ, Blașiŭ/ Blaj, 1891, 214 p.

[3] Idem, p. 4.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 8.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 9.

[10] Idem, p. 10.

[11] Idem, p. 15.

[12] Idem, p. 17.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 19.

[15] Ibidem.

[17] Alexandru Grama, Mihailŭ Eminescu. Studiŭ criticŭ, op. cit., p. 20.

[18] Idem, p. 21.

[19] Idem, p. 22.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 23.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 25.

[26] Idem, p. 26.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 29.

[30] Idem, p. 43.

[31] Idem, p. 44.

[32] Idem, p. 47.

[33] Idem, p. 51.

[34] Idem, p. 53.

[35] Idem, p. 54.

[36] Idem, p. 58.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 63-64.

[39] Idem, p. 64.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 65.

[42] Idem, p. 68.

[43] Idem, p. 69.

[44] Idem, p. 70.

[45] Idem, p. 70-71.

[46] Idem, p. 71.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 72.

[50] Idem, p. 78.

[51] Idem, p. 79.

[52] Idem, p. 80.

[53] Idem, p. 81.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 83.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 90-91.

[59] Idem, p. 91.

[60] Idem, p. 93.

[61] Idem, p. 94.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 95.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Idem, p. 97, 98.

[67] Idem, p. 102.

[68] Idem, p. 103.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Idem, p. 129.

[72] Idem, p. 138.

[73] Idem, p. 141.

[74] Idem, p. 150.

[75] Idem, p. 153.

[76] Ibidem. Despre „plagiat” și în p. 167.

[77] Idem, p. 159.

[78] Idem, p. 166.

[79] Idem, p. 171.

[80] Idem, p. 177.

[81] Idem, p. 178.

[82] Idem, p. 179.

[83] Ibidem.

[84] Ibidem.

[85] Ibidem.

[86] Idem, p. 181.

[87] Idem, p. 182.

[88] Idem, p. 183.

[89] Idem, p. 183-184.

[90] Idem, p. 189.

[91] Ibidem.

[92] Ibidem.

[93] Ibidem.

[94] Idem, p. 194.

Did you like this? Share it: