Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [47]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dosoftei a tradus Ps. 74, 4 [din LXX] în proză, în acest fel: „S-au topit pământul și toț[i] carii lăcuesc [locuiesc] într-însul. Eu am întărit stâlpii lui!”[1].

În versuri este foarte ingenios (ca nu de puține ori și în alte cazuri), reușind ca din acest verset să construiască o strofă surprinzătoare prin ermetism (ajutat, desigur, și de contextul original care este și el destul de tainic/ obscur):

Că pământul s-au șters de să roade,
Și de pre dâns[ul] să topăsc năroade [noroade].
Ce Eu l-am întăritu-l de toarte[2],
De-am așezat năroadele toate.

(Ps. 74, 7-10)

Stâlpii pe care a întărit Dumnezeu pământul au devenit la Dosoftei toarte.

Definiția cuvântului toartă-toarte/torți în DEX amintește faptul că în basme și în credințele populare se face referite la toartele cerului și, respectiv, ale pământului[3].

Dosoftei a preluat cel mult metafora, imaginea vizuală, dacă într-adevăr fantezia popular-mitică este la originea acestei opțiuni poetice.

În mod cert, însă, împrumutând un cuvânt, Dosoftei nu își însușea și concepția mitologică: pentru el, toartele pământului erau la fel de alegorice ca și stâlpii din original, întrucât Ortodoxia nu aderă la explicațiile cât se poate de concrete ale cosmogoniilor păgâne.

Autorul nostru a ținut cont de publicul său, de puterea de adresabilitate pe care trebuia să o imprime psalmilor săi versificați.

Pentru aceasta a apelat la construcții poetice care să cuprindă elemente recognoscibile pentru auditoriul său românesc (sau pentru cititorii săi), pentru care a transformat și leii în lupi sau harfele în alăute.

Este de reținut intenția lui Dosoftei de a dezobscuriza cât mai mult înțelegerea psalmilor de către un public mediu.

O anumită tendință spre românizarea unor aspecte, altfel dificil de înțeles de către credincioșii săi, am semnalat și anterior (și vor mai fi situații), dar Dosoftei nu a depășit niciodată niște limite rezonabile și, mai ales, a făcut aceasta ținând cont de o situație concretă, de un context socio-cultural care îl obliga aproape să recurgă la astfel de metamorfoze.

Versificarea/ poetizarea psalmilor nu ar fi constituit un exercițiu suficient, dacă nu ar fi încercat, totodată, să deschidă sensurile (pe cât posibil și fără să altereze nici semnificațiile teologice și mistice) pentru a capta interesul credincioșilor.

După cum spuneam și altădată, demersul său n-ar putea niciodată să justifice folclorizarea abuzivă din lirica secolului al XX-lea, când nu-și mai avea obiectul, condițiile fiind cu totul altele.

Ceea ce făcea Dosoftei era să amelioreze o expresivitate poetic-alegorică – adesea eliptică – care era purtătoarea unui mesaj criptic, profetic, inteligibil parțial sau în integralitate doar celor cu experiențe mistice remarcabile. Ceea ce nu era deloc cazul liricii care pretindea că nu își recunoaște decât o singură tradiție literară, pe cea folclorică.

Așa-numiții tradiționaliști interbelici care se întorceau la folclor (când se întorceau) nu erau poeți cu experiențe duhovnicești deosebite, care să aibă nevoie să își popularizeze parțial limbajul poetic, pentru că ar fi fost prea înalt și ininteligibil.

Așa încât inițiativa lui Dosoftei nu suportă comparație cu ideologia epocii moderne.

Revenind la discuția inițială, alte câteva versuri ale psalmului 74 creează impresia de poezie a neliniștii metafizice, dacă sunt receptate separat, o poezie a interogațiilor despre locul lui Dumnezeu, care ascunde din nou semnificații apofatice, pentru că Dumnezeu nu vine dintr-o direcție anume și nici nu poate fi circumscris unui spațiu oarecare, iar interogațiile sunt poetice și retorice:

Că nu veți ști: oare despre [dinspre] soare
Vine Domnul, să vă dea strânsoare[4]?
Au vă vine de la scăpătate,
Când va lua sama de păcate?
Au doară vă vine despre munte,
Când S-a ivi ca un fulger iute?

(Ps. 74, 17-22)

Dumnezeu nu este limitat, precum creaturile Sale, nu poate fi circumscris în categoriile umane, de aceea nu se poate spune despre El că va veni de undeva, dintr-un loc concret, de la Răsărit, de la Apus sau de la munte.

În psalmul următor se spune însă: „Minunat strălucești, Doamne, de la munte” (Ps. 75, 7). Doar că muntele aceste nu este de aceeași natură cu cel de mai sus și nici nu indică un loc de unde va veni Dumnezeu, ci doar un sălaș al luminii Sale.

Aici este o exprimare alegorică, muntele indicând înălțimea sfințeniei, acolo unde strălucește Dumnezeu.

Tot spre neliniștea metafizică ne îndrumă interpretativ și următoarele versuri:

Nevoit-am ș[i]-am slăbit din bietul suflet,
Lăsând somnul și odihna, stând în cuget.
De mâhneală n-am putut grăi cuvinte.
Cugetat-am și de zâle de mainte,
De pre veci

(Ps. 76, 9-13)

Aceasta este meditația ca cea mai profundă asceză: „nevoit-am /…/ stând în cuget”.

N-am citit o formulare mai frumoasă, Dosoftei fiind îndreptățit și de condiția sa poetică.

Sfântul Augustin spunea ceva asemănător: „În ce mă privește, cuget la legea lui Dumnezeu [in lege Domini meditor], dacă nu zi și noapte (Ps. 1, 2), măcar în segmentele de timp în care pot, și pentru ca aceste cugetări ale mele [meditationes meas] să nu fugă din cauza uitării, le rețin cu ajutorul condeiului”[5].

Meditația melancolică romantică s-a vrut a fi în prelungirea meditațiilor ascetice îndelungate și epuizante, cu „mâhneală”, a reflecțiilor care urcau până la zilele „de mainte,/ De pre veci”.

Încât îndelungile contemplări ale naturii, descifrarea înscrisurilor cosmice și preocuparea lor – a unuia ca Eminescu, în deosebi – față de geneză și eshatologie nu erau elemente străine ascezei de tip creștin și monahal.

Reverența romanticilor noștri față de eremiți este cu atât mai grăitoare.

Expresia „stând în cuget” este prin excelență ascetică, indicând verticalitatea ontologică a ființei umane care stă drept și arde ca o lumânare gânditoare în fața lui Dumnezeu.

Unul ca acesta împietrește ca un stâlp în cugetare, uitând și a mai „grăi cuvinte”, de mâhneala reflecției și de suferința meditației concentrate spre a înțelege și pe cele inefabile.

Și iarăși ne amintim de Eminescu și ne întrebăm dacă nu cumva enigmatica sentință „ca un stâlp eu stam în lună” (Floare albastră) ar putea suporta o interpretare conexă cu semnificațiile pe care le-am descifrat mai sus.

Fiindcă nu o dată a introdus Eminescu în poezii de dragoste sintagme sau propoziții inspirate din scrierile vechi și având înțelesuri mistice. Ca în acel Sonet care începe cu versul: „Când însuși glasul gândurilor tace”.


[1] Psaltirea de-nțăles, BAR, CRV 70, p. 200.

[2] Toartă = mâner.

[4] Adică: să vă strângă/ să vă ia de pe pământ. L-a strâns Dumnezeu înseamnă că l-a luat de pe pământ.

[5] Sancti Aurelii Augustini, Hipponensis Episcopi, De Trinitate, PL 42, col. 823. Traducerea ne aparține.

Predică la Izvorul tămăduirii [2013]

Iubiții mei,

Hristos a înviat!…și ne-a umplut de bucurie negrăită…

Căci Cel ce a umplut toate cu lumina Sa…după ce a coborât foc din cer, în Sfântul Său Mormânt, în Sâmbăta Mare…astăzi, în Vinerea Luminată, în vinerea luminată de slava Lui, ne dă apă plină de lumină.

Apă plină de har.

După cum lumina venită de la El a fost plină de har, de curăție și de bucurie.

De aceea, El, Izvorul focului ceresc…este numit astăzi „Izvor dătător de viață” [tin zoodohon Pighin, cf. Penticostar, ed. gr.].

Pentru că din Dumnezeul nostru treimic vine viața dumnezeiască, care lucrează prin Prea Curata Stăpână, pusă astăzi în evidență, ca Maică a Stăpânului, și prin toți Sfinții și Îngerii Lui.

De aceea, când vorbim despre sfințenia Tainelor și a slujbelor Bisericii trebuie să o înțelegem ca lucrare a lui Dumnezeu în Biserica Sa.

Căci orice înseamnă sfințire a apei, minune făcută de vreun Sfânt, Icoană făcătoare de minuni, daruri și harisme dumnezeiești sunt revărsări ale slavei Sale.

Sunt revărsări ale bogăției slavei Sale, ale luminii Sale în lume și în Biserica Sa.

Pentru că privite astfel viața Bisericii și tot binele pe care Dumnezeu îl face cu lumea și în creația Sa ne dau o perspectivă unitară asupra modului cum Dumnezeu e prezent în lume.

Dacă Îl vedem ca Izvor al vieții și al bucuriei noastre duhovnicești atunci Îl vedem ca Dumnezeul tuturor, ca Dumnezeul care face tuturor aceleași lucruri.

Și ieșind dintr-o perspectivă subiectivistă a relației cu Dumnezeu, înțelegem că Dumnezeu Își revarsă viața Sa în toți…în toți cei care acceptă rigorile poruncilor Sale.

Pentru că apa pe care el o umple astăzi de har…e apa pe care trebuie să o simțim cu sufletul și cu trupul nostru.

E apa căreia trebuie să îi simțim tăria și sfințenia, curăția și frumusețea ei duhovnicească.

Pentru că acest lucru trebuie să îl simțim și când ne botezăm și când suntem mirunși și când ne spovedim și când ne împărtășim și când ne cununăm și când ne hirotonim și când suntem unși la Maslu și când facem parastas și când sfințim apa…

Întotdeauna trebuie să simțim slava lui Dumnezeu, care e prezentă în elementele materiale care se sfințesc și se binecuvintează în Biserică.

Căci care mai e slujba, care mai e sfințirea, dacă bem Agheasmă…și nu îi simțim deloc sfințenia?

De ce nu îi simțim sfințenia?

De ce nu ne schimbă împărtășirea cu Hristos euharistic, Spovedania, Cununia, Preoția, Maslul…dacă în toate aceste Taine Preadumnezeiești ale Bisericii coboară slava Lui?

Oare slava Lui „s-a perimat” între timp, dacă nu ne mai poate schimba dumnezeiește?

Din două una: ori nu mai coboară nimic de la Dumnezeu în slujbele Bisericii…ori coboară multă slavă dumnezeiască în toate slujbele Bisericii iar noi, de atâta infatuare, prostie, nesimțire, nu simțim nimic.

Răspunsul  cu probe/ cu dovezi e următorul: în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, slava lui Dumnezeu e la ea acasă și cei care o simt și o văd sunt umpluți de ea din belșug…pe când cei care nu își curățesc simțirile sufletului și ale trupului nu văd și nu simt nimic elocvent.

Merg în beznă, în bezna necurăției lor interioare…peste tot fiind lumină negrăită și preadumnezeiască.

De aceea, judecata lui Dumnezeu nu are loc doar la a doua Sa venire întru slavă…ci judecata Lui a început de la facerea lumii.

Pentru că tot cel care se unește cu Dumnezeu întru toate ale lui și e umplut de sfințenia Lui…trece de partea Lui, pe când tot cel care n-are timp, n-are inimă, n-are dor veșnic pentru Dumnezeu, se consideră/ se judecă pe el însuși ca…impropriu relației cu El.

Și de aceea El ne judecă continuu…și noi judecăm continuu ce e mai bine pentru noi, de aceea, în adâncul nostru, fără dubiu, știm ai cui suntem

Suntem ai Lui, cu toate căderile noastre…sau profităm de toate și de toți…pentru că nu avem niciun Dumnezeu în inima noastră.

De aceea, dacă suntem ai Lui cu adevărat, zilele acestea, pline de lumina Învierii Sale, sunt zile de bucurie incomprehensibilă.

Zile în care ne gâlgâie inima de har, nu mai știm cum să gândim, mai degrabă, binele pentru întreaga lume, în care gingășia, dulceața, sfiiciunea, frumusețea, candoarea Celui înviat din morți sunt acasă în trupul și în sufletul nostru.

Pentru că postul cel lung, postul de până în Paști își arată tocmai acum bogăția de har.

Cel care a postit, care s-a ascetizat, care și-a domolit, cumințit, înălțat și transfigurat trupul și sufletul lui înțelege acum, cu toată ființa lui, mântuirea postului, adică lărgimea duhovnicească, bucuria harică, profunzimea gândurilor și a simțirilor curate.

Pentru că nicio rânduială a Bisericii nu e pur omenească, nu e un sport al trupului, ci este o iluminare a sufletului și a trupului nostru.

Contează să înțelegem esența lucrurilor Bisericii.

De ce există acel lucru în Biserică și care e scopul lui?

Iar când suntem luminați de Dumnezeu…înțelegem că toate ale Bisericii au un scop unitar. Că toate Tainele, toate slujbele, toate dogmele, toate canoanele și rânduielile ei au un singur scop și acela e absolut împlinitor.

Iar scopul tuturor lucrurilor Bisericii, scopul vieții bisericești…e acela de a-l face pe omul credincios să fie intimul lui Dumnezeu.

Să fie un om care Îl cunoaște pe Dumnezeu și pe care Dumnezeu îl cunoaște și i Se revelează. I Se descoperă în multe feluri și în multe momente ale vieții sale.

Fiindcă altfel, dacă Biserica, cu toate ale ei…nu te duce la Dumnezeu, nu te împrietenește cu Dumnezeu în mod real…ci doar te face cunoscut lumii…nu e diferită deloc unei organizații umane.

Care e scopul Bisericii în afara sfințirii noastre, dacă viața aceasta pământească, odată cu a doua venire a Lui întru slavă, devine o viață divino-umană transfigurată?

Căci dacă istoria nu s-ar împlini printr-o transfigurare a ei făcută de Dumnezeul nostru treimic, de Creatorul cerului și al pământului, adică al întregii existențe, și pământul ar dăinui, la nesfârșit, în forma în care se află acum…atunci Biserica, pe drept, ar fi o instituție de binefacere, de unitate socială, de viață morală.

Însă Biserica nu are drept scop de a naște filosofi…ci de a naște Sfinți.

Adică de a naște oameni care se pregătesc continuu să trăiască, pentru veșnicie, în comuniune cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui, în lumea transfigurată de El.

Orice eșec ontologic…este o abdicare de la traiectul nostru existențial: îndumnezeirea.

Și eșec ontologic e tot păcatul și tot comportamentul care ne deformează, interior, ființa noastră și ne face să ne îndepărtăm de intimitatea cu Dumnezeu, adică de umplerea noastră, continuu, zilnic, de slava Lui.

De aceea știm foarte bine cine suntem și ce facem

Căci cel care face voia lui Dumnezeu e umplut zilnic de slava Lui, de cunoașterea Lui, de toată blândețea și înțelepciunea Lui.

Nu la timpul viitor…ci la timpul prezent!

Pentru că Dumnezeu răsplătește imediat, prin har, toată încercarea noastră bună de a fi cu El și toată rămânerea noastră cu El.

Și dacă, la supermarket, îți place roșia, laptele, pâinea, le pui în coș…și le iei acasă…și le mănânci, la fel e și în viața cu Dumnezeu: dacă Îl mănânci pe El te umpli de slava Lui, dacă te rogi Lui te umpli de slava Lui, dacă faci binele Lui…te umpli de virtuțile Lui. De modul Lui de a fi.

Dacă ne apropiem cu adevărat de El și El Se apropie de noi.

Dar dacă mimăm înduhovnicirea, mimăm înțelepciunea, mimăm virtutea…ne alegem doar cu un teatru lamentabil.

Așa că drumul Învierii nu e lipsit de pocăință, adică de Cruce.

Ca să stăm în slava Celui înviat trebuie să fim oamenii pocăinței continue, ai vieții virtuoase continue, ai simplității interioare continue.

De aceea Domnul să ne dăruie tuturor să fim ai Lui, să fim cu adevărat, să plesnim de bucurie și de frumusețe dumnezeiască și nu de marasm, de invidie, de răzbunare, de nesimțire…

Să fim frumoși, frumoși cu adevărat, înfrumusețați de sus, de către Dumnezeu Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Său Cel Sfânt, acum și pentru toți vecii. Amin!