Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [47]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dosoftei a tradus Ps. 74, 4 [din LXX] în proză, în acest fel: „S-au topit pământul și toț[i] carii lăcuesc [locuiesc] într-însul. Eu am întărit stâlpii lui!”[1].

În versuri este foarte ingenios (ca nu de puține ori și în alte cazuri), reușind ca din acest verset să construiască o strofă surprinzătoare prin ermetism (ajutat, desigur, și de contextul original care este și el destul de tainic/ obscur):

Că pământul s-au șters de să roade,
Și de pre dâns[ul] să topăsc năroade [noroade].
Ce Eu l-am întăritu-l de toarte[2],
De-am așezat năroadele toate.

(Ps. 74, 7-10)

Stâlpii pe care a întărit Dumnezeu pământul au devenit la Dosoftei toarte.

Definiția cuvântului toartă-toarte/torți în DEX amintește faptul că în basme și în credințele populare se face referite la toartele cerului și, respectiv, ale pământului[3].

Dosoftei a preluat cel mult metafora, imaginea vizuală, dacă într-adevăr fantezia popular-mitică este la originea acestei opțiuni poetice.

În mod cert, însă, împrumutând un cuvânt, Dosoftei nu își însușea și concepția mitologică: pentru el, toartele pământului erau la fel de alegorice ca și stâlpii din original, întrucât Ortodoxia nu aderă la explicațiile cât se poate de concrete ale cosmogoniilor păgâne.

Autorul nostru a ținut cont de publicul său, de puterea de adresabilitate pe care trebuia să o imprime psalmilor săi versificați.

Pentru aceasta a apelat la construcții poetice care să cuprindă elemente recognoscibile pentru auditoriul său românesc (sau pentru cititorii săi), pentru care a transformat și leii în lupi sau harfele în alăute.

Este de reținut intenția lui Dosoftei de a dezobscuriza cât mai mult înțelegerea psalmilor de către un public mediu.

O anumită tendință spre românizarea unor aspecte, altfel dificil de înțeles de către credincioșii săi, am semnalat și anterior (și vor mai fi situații), dar Dosoftei nu a depășit niciodată niște limite rezonabile și, mai ales, a făcut aceasta ținând cont de o situație concretă, de un context socio-cultural care îl obliga aproape să recurgă la astfel de metamorfoze.

Versificarea/ poetizarea psalmilor nu ar fi constituit un exercițiu suficient, dacă nu ar fi încercat, totodată, să deschidă sensurile (pe cât posibil și fără să altereze nici semnificațiile teologice și mistice) pentru a capta interesul credincioșilor.

După cum spuneam și altădată, demersul său n-ar putea niciodată să justifice folclorizarea abuzivă din lirica secolului al XX-lea, când nu-și mai avea obiectul, condițiile fiind cu totul altele.

Ceea ce făcea Dosoftei era să amelioreze o expresivitate poetic-alegorică – adesea eliptică – care era purtătoarea unui mesaj criptic, profetic, inteligibil parțial sau în integralitate doar celor cu experiențe mistice remarcabile. Ceea ce nu era deloc cazul liricii care pretindea că nu își recunoaște decât o singură tradiție literară, pe cea folclorică.

Așa-numiții tradiționaliști interbelici care se întorceau la folclor (când se întorceau) nu erau poeți cu experiențe duhovnicești deosebite, care să aibă nevoie să își popularizeze parțial limbajul poetic, pentru că ar fi fost prea înalt și ininteligibil.

Așa încât inițiativa lui Dosoftei nu suportă comparație cu ideologia epocii moderne.

Revenind la discuția inițială, alte câteva versuri ale psalmului 74 creează impresia de poezie a neliniștii metafizice, dacă sunt receptate separat, o poezie a interogațiilor despre locul lui Dumnezeu, care ascunde din nou semnificații apofatice, pentru că Dumnezeu nu vine dintr-o direcție anume și nici nu poate fi circumscris unui spațiu oarecare, iar interogațiile sunt poetice și retorice:

Că nu veți ști: oare despre [dinspre] soare
Vine Domnul, să vă dea strânsoare[4]?
Au vă vine de la scăpătate,
Când va lua sama de păcate?
Au doară vă vine despre munte,
Când S-a ivi ca un fulger iute?

(Ps. 74, 17-22)

Dumnezeu nu este limitat, precum creaturile Sale, nu poate fi circumscris în categoriile umane, de aceea nu se poate spune despre El că va veni de undeva, dintr-un loc concret, de la Răsărit, de la Apus sau de la munte.

În psalmul următor se spune însă: „Minunat strălucești, Doamne, de la munte” (Ps. 75, 7). Doar că muntele aceste nu este de aceeași natură cu cel de mai sus și nici nu indică un loc de unde va veni Dumnezeu, ci doar un sălaș al luminii Sale.

Aici este o exprimare alegorică, muntele indicând înălțimea sfințeniei, acolo unde strălucește Dumnezeu.

Tot spre neliniștea metafizică ne îndrumă interpretativ și următoarele versuri:

Nevoit-am ș[i]-am slăbit din bietul suflet,
Lăsând somnul și odihna, stând în cuget.
De mâhneală n-am putut grăi cuvinte.
Cugetat-am și de zâle de mainte,
De pre veci…

(Ps. 76, 9-13)

Aceasta este meditația ca cea mai profundă asceză: „nevoit-am /…/ stând în cuget”.

N-am citit o formulare mai frumoasă, Dosoftei fiind îndreptățit și de condiția sa poetică.

Sfântul Augustin spunea ceva asemănător: „În ce mă privește, cuget la legea lui Dumnezeu [in lege Domini meditor], dacă nu zi și noapte (Ps. 1, 2), măcar în segmentele de timp în care pot, și pentru ca aceste cugetări ale mele [meditationes meas] să nu fugă din cauza uitării, le rețin cu ajutorul condeiului”[5].

Meditația melancolică romantică s-a vrut a fi în prelungirea meditațiilor ascetice îndelungate și epuizante, cu „mâhneală”, a reflecțiilor care urcau până la zilele „de mainte,/ De pre veci”.

Încât îndelungile contemplări ale naturii, descifrarea înscrisurilor cosmice și preocuparea lor – a unuia ca Eminescu, în deosebi – față de geneză și eshatologie nu erau elemente străine ascezei de tip creștin și monahal.

Reverența romanticilor noștri față de eremiți este cu atât mai grăitoare.

Expresia „stând în cuget” este prin excelență ascetică, indicând verticalitatea ontologică a ființei umane care stă drept și arde ca o lumânare gânditoare în fața lui Dumnezeu.

Unul ca acesta împietrește ca un stâlp în cugetare, uitând și a mai „grăi cuvinte”, de mâhneala reflecției și de suferința meditației concentrate spre a înțelege și pe cele inefabile.

Și iarăși ne amintim de Eminescu și ne întrebăm dacă nu cumva enigmatica sentință „ca un stâlp eu stam în lună” (Floare albastră) ar putea suporta o interpretare conexă cu semnificațiile pe care le-am descifrat mai sus.

Fiindcă nu o dată a introdus Eminescu în poezii de dragoste sintagme sau propoziții inspirate din scrierile vechi și având înțelesuri mistice. Ca în acel Sonet care începe cu versul: „Când însuși glasul gândurilor tace”.