Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [48]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 76 cuprinde însă și un impresionant tablou al manifestării puterii lui Dumnezeu, pentru a face oamenilor cunoscut faptul că El este Dumnezeu din veșnicie, care a creat lumea și care nimicește pe cei nedrepți:

Când Te-ai pogorât la dânș[ii] într-acea țară [Egipt],
Toate apele cu sânge să-nchegară.

Și cu urlete ploi mare vărsa tare,
De herbea undele-n bezne ca-n căldare.

Și din núori mergea hreamăt [freamăt] și săgete,
Să-ngrozască eghiptenii, să să certe.

Glasul tunetului Tău trăsniia-n roată,
De-Ț[i] lumina[u] fulgerile lumea toată.

S-au strămutat de cutremur tot pământul,
Când ai tăiat cale-n mare cu cuvântul,
De-ai uscat într-însă vaduri în vânt mare…

(Ps. 76, 41-51)

Revelarea lui Dumnezeu o numește Dosoftei – în tradiție biblică – pogorâre la oameni: „Când Te-ai pogorât”.

Aici este vorba de o revelare în fața celor care nu Îl cunosc pe Dumnezeul cel adevărat, în fața unor necredincioși, de aceea manifestarea lui Dumnezeu este negativă, este pedepsitoare.

În psalm se vorbește despre fenomene cataclismice la scară planetară și cosmică.

Dosoftei repictează…păstrând sau refăcând anumite tușe.

Comparația cu fierberea în căldare domesticește peisajul, altfel impresionant – și poate părea celor mai greu de mulțumit cam pedestră. Pentru că uită tot timpul că aceasta este prima poezie în limba română.

Amintind succint de pedepsele suferite de egipteni, descrierea se concentrează pe despărțirea mării în două, pentru a trece prin ea poporul ales, după care apele mării s-au întors la loc și i-au înecat pe faraon și armata lui.

Biblia de la București (1688), la Ieșire, descrie acest episod astfel: „și să făcu întunearec și negură, și veni noaptea […] și întinse Moisi mâna pre mare și aduse Dumnezău marea cu vânt den austru sâlnic toată noaptea și făcu marea uscat, și să spintecă apa” (Ieș. 20-21).

Psalmul prezintă evenimentele dintr-o perspectivă mai dinamică și mai poetică.

Versetele psalmului, în proză, Dosoftei le traducea astfel: „Văzură-Te apele Dumnezău, văzură-Te apele și să înfricoșarî. Spământară-sî prăpăștile, cu mulțâme de sunete de ape, glas deaderî núorii. Și darî sâgețâle Tale să petrec, glasul tunetului Tău în roatî. Străluminarî fulgerele Tale lumea, să clăti și cutremurat fu pământul”[1].

În poezie, Dosoftei aude freamăt în nori cu o ureche hipersensibilă și cu o sensibilitate la inefabil care ar face invidioși poeții moderni.

Aude și urletele ploii, sugerate de tabloul acestei furtuni cataclismice, de glasul norilor și de trăsnetul în roată pe care l-a tradus literal din LXX („glasul tunetului Tău în roată [foni tis vrontis Su en to troho]”, Ps. 76, 19).

Iar înspăimântarea prăpăstiilor (a beznelor sau abisurilor marine) o imaginează ca pe o fierbere a apelor din adânc (ploaia și furtuna făceau să fiarbă marea în adâncul ei) și o transpune poetic astfel: „herbea undele-n bezne” – pregătind despărțirea apelor.

Și se usucă vadurile mării.

Specific acestei descrieri dar și în general poeziei lui Dosoftei – fapt ce indică un poet veritabil, cu o viziune proprie – este bidimensionarea proporțiilor.

O parte din acest peisaj înfățișează un spectacol cosmic:

Și cu urlete ploi mare vărsa tare
……….
Și din núori mergea hreamăt [freamăt] și săgete,
……….
Glasul tunetului Tău trăsniia-n roată,
De-Ț[i] lumina[u] fulgerile lumea toată.

S-au strămutat de cutremur tot pământul.

Însă anumite opțiuni lingvistice, felul în care descrie ploaia care vărsa tare, fierberea valurilor mării, a „undelor ca-n căldare”, ca și uscarea vadurilor mării reușesc să facă acest peisaj să pară cumva familiar, fără însă a-i diminua din impresionabilitate.

Îl clasicizează, pentru un vorbitor de limbă română.

Și această opțiune poetică nu e separată de teologie, pentru că Dumnezeu nu produce spectacole de genul celor mediatice, iar evenimentele sunt rememorate și rezumate în psalmi cu sens pedagogic și moral.

Așa încât anamneza poetică nu este lipsită de scopuri educative. Se înțelege astfel de ce Dosoftei nuanțează din peniță anumite tușe ale acestui tablou, de ce reduce un eveniment de proporții colosale, cosmice, cuprinzând cerul și marea, la dimensiunile unei căldări sau ale unui vad.

Dincolo de intenția inteligibilității însă, putem spune că Dosoftei încearcă să vadă spectacolul acesta…din perspectivă divină.

Ceea ce cutremură pământul și face abisurile să fiarbă este pentru Dumnezeu o…căldare.

Cu astfel de schimbări majore de perspective – invocându-l însă pe Kant – va lucra Eminescu în Sărmanul Dionis (dar și în Călin… și Scrisoarea I).

Cele descrise în psalm nu sunt simple fenomene meteorologice, ci sunt manifestări ale slavei lui Dumnezeu, așa cum ne fuseseră arătate și în Ps. 17, pe care l-am comentat undeva mai sus. Reamintim versurile:

Ție Țî să pleacă ceriul și Te-ascultă,
Când pogori în țară, și stă-n groază multă.

Lumina scripeşte supt svinte-Ţ picioare
Cu negură groasă de grea strălucoare.

/…/

Pus-ai întunerec de-Ţ[i] ascunzi lumina,
Cu sălaş de ape ce-ai făcut cu mâna.

Şi pre denainte-Ţ[i] nuorii fac cale,
Cu ploaie aprinsă curând [curgând] ca o vale.

Piatră cu jeratec, cu foc împreună,
Cu multă tărie Domnul din ceri tună.

Da-Ș-va de sus glasul, săgeț[i] va trimite,
Greșiții să-ș[i] moaie inemi împietrite.

Pre pizmaș[i] goni-i-va cu fulgere multe
Și le va da spaimă cu săgeț[i] mănunte [mărunte].

Și psalmii vor relua și cu alte ocazii descrierea minunilor pe care le-a făcut Dumnezeu cu poporul ales.

Chiar în psalmul următor sunt astfel de episoade, spre anamneză:

Bunătatea Domnului uitară
Și ciudese [minuni] ce-au făcut în țară /…/
În Tanéos, în loc de câmpie,
Când le scotea moșii din șerbie.

De-au desfăcut marea să-i petreacă,
Să le dea moșie, să le placă.
Când au potprit marea ca-ntr-o foale,
De i-au trecut preste-arină moale.

Și z[i]ua le-au pus núor povață
Prin pustie de-au mers fără greață,
Iar noaptea le-au țânut lumină
Cu stâlp de foc, ca de zî senină.

Au despicat piatra în pustie,
De i-au adăpat cu apă vie,
C-au slobozit izvoară din stâncă,
Cu părauă cu apă adâncă.

Ce ei preste bine Îi greșiră,
Și la loc de secetă-I cârtiră,
Ispitind pre Dumnezeu prin gânduri…

(Ps. 77, 33-34, 37-53)

Pluralul izvoară îl va utiliza și Eminescu: „Înnecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară,/ Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară” (Egipetul), „Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur’ ude în văzduhul tămâiet” (Călin (file din poveste)), „Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi,/ Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră” (Strigoii), „Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!” (Scrisoarea I), etc.