Consecințele ontologice ale Sfintelor Taine ale Bisericii în viața noastră

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Atenție teologică

***

Consecințele ontologice ale Sfintelor Taine ale Bisericii în viața noastră

Când Biserica ne face mădulare vii, duhovnicești ale ei, prin Botez, ne ia de la stadiu de ființe în care locuiește diavolul. De aceea, pentru a fi proprii Botezului[1], trebuie să fim exorcizați.

În prima rugăciune de exorcizare și în a doua ni se vorbește despre existența în noi a diavolului[2].

În a treia, mai întâi, ni se vorbește despre „toate lucrările diavolului” [panta ta energhimata ti diavolu] pe care Domnul Savaot le îndepărtează de la noi[3], după care ni se vorbește despre certarea „duhurilor necurate [tis acatartis pnevmasi]” și îndepărtarea lor de la noi[4].

Însă tot în această rugăciune preotul cere ca Domnul să zdrobească, în grabă [en tahi], pe Satanas sub picioarele lui[5], ale celui ce se va boteza.

Ultima rugăciune de exorcizare, a 4-a, vorbește despre catehumen ca despre o făptură răscumpărată [litrosamenos] de Domnul din robia vrăjmașului[6].

Și în această postură ontologică nouă, de eliberat interior din robia Satanei, catehumenul pășește spre Botez pentru a se umple „de puterea [tis dinameos] Sfântului Duh, întru unirea [is enosin] Hristosului”[7] Tatălui.

De unde rezultă că evenimentul eclesiologic fundamental al Botezului constă în unirea noastră cu Hristos, în care trăim puterea slavei Tatălui și a Duhului Sfânt. Căci unirea cu Hristos și închinarea în fața Lui înseamnă, totodată, o experiere a slavei Treimii și o închinare adusă întregii Treimi[8].

Tocmai de aceea „mă închin [proschino] Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, Treimei [Celei] deoființă și nedespărțite [Triada omousion che ahoriston]”[9].

În prima rugăciune a Botezului, Botezul este numit Taină a lui Dumnezeu, mare și cerească[10]. Și în Botez ia chip [morfoson] în noi Hristosul Tatălui, lucru care înseamnă pentru noi, la nivel ontologic, o naștere din nou[11].

O naștere duhovnicească, făcută prin lucrarea lui Dumnezeu în noi.

În rugăciunea de după sfințirea apei Botezului se vorbește iarăși despre nașterea din nou, pentru că apa Botezului e numită „baie a nașterii din nou [litron palinghenesias]”[12]. Iar Botezul este înnoire ontologică[13], care are loc ca împreună-sădire a noastră întru asemănarea morții Domnului, prin Botez, și făcându-ne părtași și învierii Sale[14].

Din expresia „ghenomenos simfitos [făcându-se împreună-sădit]”[15] înțelegem că împreună-sădiți suntem cu Hristos, întru moartea și învierea Lui. Că Botezul este retrăire mistică la nivel ontologic a morții și a învierii Domnului care schimbă radical ontologia noastră. Adică o umple de slava Prea Sfintei Treimi, slava Lui sălășluindu-se acolo unde fusese sălașul diavolului.

După Botezul în numele Prea Sfintei Treimi[16] urmează „dumnezeiasca sfințire [ton tion aghiasmon] în ungerea cea făcătoare de viață [en to zoopio hrismati]”[17].

Dacă Botezul a fost numit unire cu Hristos, ungerea cu Sfântul Mir este sfințire dumnezeiască, pentru că ungerea sfântă e făcătoare de viață. Ne umple de viața Prea Sfintei Treimi.

Totodată ungerea este „pecetea darului Duhului Sfânt [sfraghis doreas Pnevmatos Aghiu]”[18] și cel nou botezat fiind plin de har este împărtășit cu Sfânta Euharistie.

Și acest lucru e capital. Pentru că el ne face să conștientizăm faptul că viața noastră după Botez trebuie să fie una plină de sfințenie, în așa fel încât să ne împărtășim tot timpul cu El.

Însă, pentru că suntem neputincioși, și cădem din unirea cu El, Sfânta Spovedanie are tocmai acest rol în viața noastră: de a ne ierta păcatele și a ne uni cu Sfânta Biserică în Iisus Hristos, Domnul nostru[19].

Pentru că unirea cu Hristos, este, în același timp, o împăcare cu Biserica Sa. Sau El Se unește cu noi în Biserica Sa prin iertarea pe care El ne-o dă, prin preot, în Taina Spovedaniei.

A doua rugăciune a Logodnei ne spune ce este unirea celor doi miri: o întărire a lor de către Dumnezeu prin unire sfântă [aghia enotiti][20]. O unire a lor făcută prin slava Sa.

La Cununie, Dumnezeu binecuvintează nunta [ton gamon][21], pentru că El trimite harul Său ceresc peste miri[22].

Toate celelalte consecințe ale nunții pornesc de aici: de la unirea sfântă a lor, interioară, de către Dumnezeu. După cum consecințele vieții duhovnicești încep de la Botez.

Iar dacă cel care lucrează binele actualizează continuu harul Botezului, tot la fel, cei căsătoriți își înțeleg tot mai mult însoțirea lor binecuvântată de Dumnezeu și se umplu de harul ei dacă rămân în sfințenia cu care i-a unit Dumnezeu prin Taina Cununiei.

Căci rugăciunea de dinainte de punerea cununilor vorbește despre nuntă ca despre o însoțire [armoson] a celor doi miri făcută de Dumnezeu[23].

Însă o însoțire nu ca punere a unuia lângă altul ci ca armonizare/ ca perihoreză/ ca întrepătrundere duhovnicească a celor doi, care îi face să fie una cu adevărat.

La hirotonia preotului se vorbește despre Preoție ca despre „marele har [tin megalin harin]” al Duhului Sfânt[24] și despre umplerea celui hirotonit de darul Duhului Sfânt[25]. Și dacă vezi și simți venirea lui în tine și păstrezi întru conștiență harul hirotoniei atunci slujești cele ale Bisericii împreună cu Dumnezeu.

Pentru că, așa cum nu poți avea o viață sfântă, după Botez, dacă nu te nevoiești spre acest lucru și după cum nu te poți simți unit cu soția ta dacă nu actualizezi și aprofundezi continuu sfințenia Cununiei dar și iubirea și înțelegerea ei, tot la fel nu poți sluji preoțește lui Dumnezeu cu adevărat dacă nu vezi și nu simți slava Lui pogorându-se în slujbele tale.

Pentru că Tainele Bisericii au consecințe ontologice reale, iar a nu le cunoaște înseamnă a nu le fi actualizat deloc și a fi indiferent față de marile daruri primite de la Dumnezeu.

Ce slujește ierarhul și preotul cel mai adesea? Dumnezeiasca Liturghie.

Iar aici trebuie să fim învredniciți de Dumnezeu a ne împărtăși [metalavin] cu cereștile și înfricoșătoarele Taine ale Domnului[26]. Pregătirea noastră sufletească și trupească o facem spre a fi proprii umplerii de har pentru a ne împărtăși cu Hristos euharistic dar El e Cel care trimite harul care ne face proprii împărtășirii cu Sine deși noi suntem întotdeauna improprii acestei imense uniri duhovnicești cu El.

Însă, cu toată nevrednicia noastră, trăim rugăciunea ultimă a Liturghiei Sfântului Vasile, unde spunem și trăim următoarele: „ne-am umplut de viața Ta cea nesfârșită [tis ateleftitu], ne-am spălat [apilafsamen] cu hrana Ta inepuizabilă [tis anecotu] ”[27].

Pentru că ne simțim curățiți și spălați, înnoiți și umpluți de viață prin împărtășirea cu Hristos euharistic, care e Viața noastră.

Însă când bolile ne cuprind și avem nevoie de întărire sufletească și trupească, Sfântul Maslu e trăit de noi ca vindecare de neputințele [astenias] noastre trupești și sufletești[28].

Și astfel nicio Taină a Bisericii nu ne lasă la fel ci ne schimbă în adâncimile sufletului și ale trupului nostru. Ne transfigurează din interior spre în afară. Ne fac capabili de o relație și de un dialog real cu Dumnezeu și cu semenii noștri pentru că ne deschid comuniunii veșnice cu El și cu confrații noștri.