Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Ispitirea lui Dumnezeu, de către cei pe care tocmai îi trecuse prin mare, Dosoftei o reproduce astfel:

Dară poate Domnul să găteze
Mese-n pustii, să ne ospăteze?

C-au lovit cu toiagul în stâncă,
De-au purces dintr-însă ap-adâncă,
Și părăuăle s-apătoșară,
De băură toț[i] și s-adăpară.

Dară putea-ne va da și pâine,
Să ne facă masă și pre mâine?

(Ps. 77, 57-64)

Era nerecunoștința celor „ce poftiia pepeni și slănină”, „să le fie inema sătulă” și care „numai din gură L-îndrăgiră” pe Dumnezeu (Ps. 77. 84, 90, 107).

Atitudinea cu pricina îi era fără îndoială cunoscută, chiar dacă nu se mai repetau condițiile din vechime. Tocmai de aceea Dosoftei o reproduce cu ușurință și cu o anumită familiaritate în glas.

„S-apătoșară”, însemnând se umplură de apă, este probabil încă o creație poetică a lui Dosoftei.

Epitetele ce caracterizează apa pe care le-a dat-o Dumnezeu în pustie, numită de Dosoftei „apă vie” și „apă adâncă”/ „ap-adâncă „, reprezintă în mod evident sublinieri din partea ierarhului-poet ale abundenței de har revărsate peste ei de Creatorul și Eliberatorul lor din robie.

Dumnezeu îi pedepsește dar tot El Se îndură și îi iartă de fiecare dată când se pocăiesc, pe cei care „L-au îngânat prin apă vie /…/ cutezând [împotriva] lui Dumnezeu omul”:

Stâmpărând urgia să nu-i arză
Și mânia oprind să nu-i piarză,
Văzând Domnul că-s carne și sânge,
Și ca de vânt cu lesne s-or stânge.

(Ps. 77, 113-120)

Între metaforele involuntare ar fi totuși de remarcat: „Apele sta cu sânge-nchegate,/ Și fântânele toate-ncruntate [însângerate] (Ps. 77, 129-130).

Este cunoscută, de asemenea, opțiunea lui Dosoftei de a spune adesea fântână în loc de izvor, din care nu de puține ori se nasc imagini deosebite, pentru noi astăzi, cum este cea pe care am sesizat-o cândva mai devreme:

„Că la Tine este de viață fântână/ Șî-ntr-a Ta lucoare vom vedea lumină (Ps. 35, 21-22).

Pentru a-i denumi pe întâii-născuți ai egiptenilor, pe care i-a omorât Îngerul Domnului, Dosoftei utilizează expresia: „frunte de prăsâlă”: „De n-au scăpat frunte de prăsâlă,/ Ce le-au pierdut feții fără milă” (Ps. 77, 149-150).

Iar poporului ales i-a dăruit Domnul „orașe și sate/ Cu hotară largi și desfătate” (Ps. 77, 167-168).

Ca și în cazul lui „izvoară”, și pluralul „hotară” a fost preluat de Eminescu: „De-i suna a treia oară/ Toți dușmanii or să piară/ Din hotară în hotară” (Doină)[1].

Însă iarăși i-a părăsit pentru necredință:

Și le-au dat [Domnul] tăria lor în pradă,
De ș[i]-au făcut limbile-ntr-înș[ii] nadă. /…/
S-au uitat într-înșii și prohodul…

(Ps. 77, 185-186, 195)

Adică n-au putut nici să-și plângă morții, cei care L-au ispitit pe Dumnezeu și și-au făcut singuri din cuvintele lor nadă, pentru că El i-a lăsat pradă dușmanilor lor.

Dar „Domnului I să fece [I se făcu] milă /…/ Și ca din somn sări Domnul rumăn,/ Ca de vin ce-i [cel ce e] aburit și șumăn” (Ps. 77, 199-200), împotriva celor ce asupresc pe poporul Său.

Dumnezeu „Ș-au ales mai drag la Iiuda” /…/

Și Ș[i]-au ales muntele Sionul
Să petreacă-n lume cu noi Domnul.
Și Ș[i]-au zidit într-îns[ul] svânta Casă [Biserică],
De scripește cu lucoare deasă,
Ca un corn de inorog dând rază”

(Ps. 77, 211-217)

Dacă viața omului „trece ca o umbră rară” (Ps. 38, 18), Dumnezeu trimite însă, în Casa Lui, „lucoare deasă”.

Strălucirea ei ca a cornului de inorog este o imagine superbă – pornind doar de la sugestia scripturală: asemănarea locașului lui Dumnezeu cu sfințenia inorogului.

Se întrevede în expresia lui Dosoftei și o concepție specifică Evului Mediu (de largă răspândire), dar – ca și în alte cazuri – nu fără ca poetul nostru să fi avut în vedere și o descifrare teologică.

Inorogul care înalță cornul fiind simbol mesianic (în Biblia de la 1688: „frumusețea Lui, coarne de inorod [inorog]” – Deut. 33, 17; „și zidi ca a inorodului svințenia lui” – Ps. 77, 75), se înțelege că Biserica strălucește de lumina slavei Mântuitorului.

În virtutea acestei simbolistici își asuma și Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, masca Inorogului, ca cel ce se considera persecutat pe nedrept.

După această imagine mistică și solemnă a Bisericii lui Dumnezeu, Dosoftei vorbește despre alegerea lui David și a lui Iacov [Israel] și, chiar dacă urmează originalului scriptural, se observă însă că schimbă brusc registrul expresiv – ca mai târziu Budai-Deleanu, care probabil că a avut, în această privință, un model în autorul psalmilor versificați –, utilizând un limbaj familiar, folosit adesea și de cronicari (Costin, dar mai ales Neculce):

Ș[i]-au ales pre David a Sa slugă,
După turmă să nu stea să mulgă,
Nice să-mble după fătătoare,
’N zî de lucru și de sărbătoare.

Dacă la noi ar fi existat, cu siguranță că Dosoftei ar fi sfidat convențiile clasiciste. El știa că poezia este libertate.

Însă chiar intenția psalmistului antic a fost aceea de a crea o antiteză, subliniind discrepanța dintre condiția inițială a regelui David și demnitatea la care l-a ridicat Dumnezeu.

Iacov a păstorit poporul „cu inemă curată/ Și cu-nțălepciune strecurată” (Ps. 77, 227-228).

Did you like this? Share it: