Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [50]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
În Ps. 79, se roagă lui Dumnezeu să Se reveleze – „Cela ce șez[i] pre heruvimi, Te ievește /…/ Și ne-ntoarce către mila Ta cea svântă,/ de-Ț[i] ivește fața Ta…” (Ps. 79. 3, 9-10) – pentru că au fost smeriți: „Ne-ai hrănitu-ne cu pâine de plânsură/ Și ne-ai adăpat în lacrămi cu măsură” (Ps. 79, 17-18).
Forma „plânsură” este ca un ecou prelung al plânsului…
Poporul lui Israel este asemănat cu o vie, pe care a sădit-o Dumnezeu, însă Dosoftei află prilejul pentru câteva versuri cu miresme parcă de poezie pillatiană („Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă/ Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc…” – Ion Pillat, În vie):
Din Eghipet Ț[i]-ai mutat vie buiacă
Să rodească vin și strugurii să-Ț[i] placă.
Curățât-ai denainte toț[i] păgânii,
Când ai răsădit, ș-ai zmult din cale-i spinii.
/…/
Toate dealuri[le] de frunza ei să umbrează
Și cu vițele ei chedrii [cedrii] să-nfrâmșază.
Cu curpenii [joardele] păn-în mare să lățește
Și pănă-n văi cu mlădițe odrăslește.
(Ps. 79, 23-26, 29-32)
Este o alegorie pe care o va actualiza și Hristos în pilde: „Era un om căsătoriu, care sădi vie și cu gard îngrădi prea ea și săpă în ea teasc și zidi turn…” (Mt. 21, 33; a se vedea și Lc. 20, 9); „Eu sunt buciumul viței cel adevărat și Părintele Mieu lucrătoriul iaste. […] Eu sunt buciumul [butucul[1]], voi vițele [mlădițele]. Cela ce rămâne întru Mine și Eu întru el, acesta aduce roadă multă” (In. 15. 1, 5) – Biblia 1688.
Dumnezeu îi amintește poporului, prin glasul psalmistului, că „am grăit cu tine-n holbură de pară” și „cu apa te-am cercat” și că ei au trecut prin pustiu
Mâncând mana decât jemna [pâinea albă] mai frumoasă
Și sugând miere din piatra cea vârtoasă.
(Ps. 80, 17-18, 37-38)
Pentru aceasta trebuie să-și amintească „Că Dumnezău nu Ți-i altul fără Mine” și „să nu te ia cu-nșelăciune/ Vreun domn proaspăt, să-i slujești cu-nchinăciune” (Ps. 80, 22-23) – adică vreun domn nou, alt dumnezeu decât Cel adevărat.
El îi mustră pe judecătorii nedrepți ai poporului și le cere: „Să vă părăsâț[i] colacii/ Și să giudecaț[i] săracii” (Ps. 81, 11-12). Dosoftei apelează la expresia frustă, populară.
Remarcăm că el a ales cel mai adesea un limbaj accesibil și o expresivitate cât mai concretă și plastică, de unde putem trage concluzia că cei cărora se adresau acești psalmi versificați nu erau neapărat din clasele superioare culte, care puteau citi și în slavonă sau greacă, cât mai degrabă poporul simplu care nu putea decât arar să-și achiziționeze cărțile și pentru care era nevoie și de o cale mai ușoară de transmitere a mesajului biblic, a psalmilor în special, foarte des accesați și utilizați ca rugăciuni și de către creștinul obișnuit.
Psalmistul I se adresează lui Dumnezeu cu îndrăzneală – ca mai târziu Arghezi, în poezia noastră, ceea ce a stârnit mari confuzii și i-a făcu pe mulți critici să-l considere ireverențios și chiar blasfemiator/ ateu – spunându-I: „Nu tăcea mâlcom, Dumnezău Svinte,/ Nice hii [nici nu fi] moale-n grai și-n cuvinte” (Ps. 82, 3-4).
În descrierea dușmanilor lui Israel, Dosoftei produce (intenționat poate) și unele licențe și anacronisme. Astfel, între neamurile inamice, pomenește despre „Edom din șatră” și despre faptul că „amalehiții ferecă pușce” (Ps. 82. 17, 21).
Acestora, „le dă, Doamne, spaimă să fugă,/ Să obosască de goană lungă” (Ps. 82, 27-28).
S-ar părea din nou că Dosoftei știa cumva din experiență (sau din confesiunile altora) cât de dureroasă este această fugă, pentru că și anterior mai spusese: „Carii scapă de războiul Tău, fug tare,/ De-i [d]oboară-n fugă somnul de[-a] călare” (Ps. 75, 13-14).
Imprecațiile nu lasă nicăieri loc de scăpare:
Răpezi-i, Doamne, din deal ca roata
Și-i prăvălește să-i calce gloata.
Ca măciulia fulgi să le cază
Și ca pădurea focul să-i arză.
Din față vi[s]col să-i prăvuiască,
Din dos pojarul [focul] să-i ocolească [încercuiască],
Și de deasupra să-i baț[i] cu smidă [grindină]…
(Ps. 82, 41-47)
Primele versuri au un conținut similar unor expresii pe care le-am întâlnit în omilii, la Varlaam și Antim Ivireanul: „ca o piatră din deal la vale când să răntunâ și nu să poate opri, așea mérge de tare și viiața noastră cătră moarte”[2]; „suntem […] ca o roată când dă de vale şi nu să poate opri”[3].
În ce privește măciulia căreia îi cad fulgii, recunoaștem în această descriere păpădia, pe care o suflă și vântul cel mai lin, și asemenea căreia sunt blestemați să fie cei care Îl urăsc pe Dumnezeu și pe poporul Lui.
Originalul vorbește despre trestia pe care o clatină vântul, dar Dosoftei, metamorfozând-o în păpădie, sublinia încă și mai mult caracterul firav al condiției lor.