Zi: 16 mai 2013

Predică la Duminica a 3-a după Paști [2013]

One comment

Sfintele Femei Mironosite

Iubiții mei,

Hristos a înviat!…

și a făcut din moartea noastră o ușă spre Împărăția Lui.

O ușă așteptată cu seninătate și încredere în Dumnezeu, atunci când ne dăm cu totul Lui.

Tocmai de aceea creștinii noștri, de foarte de dimineață, merg la mormintele celor adormiți ca să le aprindă lumină, să tămâieze mormântul, să dea milostenie pentru iertarea lor și să se roage pentru ei, să plângă cu ei și să vorbească cu ei, să-și verse inima la crucea lor…pentru că moartea e somn…și așteptare a învierii de obște.

Moartea e o clipă pe lângă veșnicie…numai nouă, celor de acum, pentru că suntem încă în trup, timpul ni se pare mult…

Iar noi nu-i uităm pe ei…după cum nici ei nu ne uită pe noi, pentru că și ei și noi avem suflet viu și rațional, care ține minte toate, care conține amintiri și iubiri care ne leagă.

Suntem și în viața de aici și în viața de dincolo ai lui Dumnezeu, căci cu toții formăm o singură familie, aceea a umanității create de Dumnezeu.

Și dacă păcatul ne separă pe unii de alții, harul e cel care ne unește.

Căci harul lui Dumnezeu, unul și necreat, veșnic și îndumnezeitor ni se face tuturor toate, pentru ca noi să creștem și să înaintăm în viața cu Dumnezeu.

Însă noi înaintăm în viața cu Dumnezeu împreună cu semenii noștri, iubindu-i pe ei și fiind cu ei. Fiind împreună cu toți cei vii și adormiți.

Căci nu putem să excludem pe nimeni de la mântuirea lui Dumnezeu, pentru că El a venit și a pătimit toate pentru mântuirea tuturor.

Însă noi înșine suntem cei care ne excludem din mântuirea lui Dumnezeu dacă găsim că mântuirea e doar pentru noi sau că nu ne trebuie…prezența lui Dumnezeu în viața noastră.

A-L nega pe El nu înseamnă a-L desființa ci a ne secătui de viață, pentru că El e sursa vieții noastre, a tuturor.

Pentru că noi, ca persoane create de Dumnezeu, nu avem o altă destinație și o altă împlinire decât binele, decât sfințenia, decât curăția dumnezeiască, adică comuniunea cu El.

Și toate sforțările noastre de a ne descotorosi de sub tutela lui Dumnezeu au tot atâta rezultat ca în cazul în care am vrea să nu mai fim oameni, să nu mai existăm sub timp, să nu mai avem soarele deasupra noastră…

Dar dacă ne întoarcem spre noi, dacă începem să ne cunoaștem bine adâncimea sufletului și a vieții noastre, recunoaștem că noi avem nevoie de dragoste, de înțelegere, de bucurie, de simplitate, de lucruri curate și clare, de armonie în viața noastră, de frumusețe.

Pentru că lucrurile care ne caracterizează pe noi sunt cele pe care Dumnezeu le-a dorit a fi amprenta noastră existențială.

Avem nevoie, așadar, de normalitatea vieții cu Dumnezeu.

Avem nevoie să ne iubim confrații noștri, vii sau adormiți, pentru că împreună sunt în inima noastră.

De aceea, în a treia duminică după Paști, le pomenim pe Sfintele Femei Mironosițe ca exemple de iubire și de recunoștință.

Pentru că suntem mai de plâns decât toți dacă avem recunoștință pentru cineva numai când el e printre noi…

Însă iubirea e recunoscătoare pentru ce a primit de la cineva pentru totdeauna…fapt pentru care ele au venit dis-de-dimineață la mormânt, pentru ca să ungă trupul Lui.

Și în cazul lor nu era vorba doar despre o cutumă, doar despre o îndatorire prevăzută de Biserică…ci despre dragoste.

Căci oamenii care te obligă să faci ceva anume nu te fac să ai dragoste…ci doar teamă față de ei. Sau supunere cameleonică în fața lor.

Dar cei care te iubesc, aceia te iluminează prin dragostea și respectul lor față de tine, pentru că te înalță la o perspectivă nouă, mult mai bogată, asupra vieții umane și a relațiilor interumane.

De aceea Sfintele Femei Mironosițe, de foarte de dimineață, Îl căutau pe Domnul.

Și Maica Domnului era împreună cu ele.

Pentru că toate Îl căutau pe Cel Preaiubit inimii lor.

Dar când li s-a vestit prin Înger că El a înviat…atunci ele au fost stăpânite de…tromos și ecstasis, spune Mc. 16, 8, cf. GNT.

Adică de cutremur, de fiorul sfânt al credinței, al revelării dumnezeiești și de extaz, de vedere dumnezeiască.

Pentru că numai cine iubește cu adevărat pe Dumnezeu, cine are o iubire vie, aprinsă pentru Dumnezeu, Dumnezeu coboară în inima lui cutremurul sfințeniei și acela e cuprins de vedere extatică.

Ați trăit vreodată așa ceva?

V-a răpit Dumnezeu mintea la modul dumnezeiesc?

V-a urcat Dumnezeu mintea de pe pământ la cer, ca să vedeți și să simțiți că El e viu și plin de slavă nesfârșită?

Pe aceste Sfintei Femei, da…El le-a umplut de slava Lui…pentru că ele nu au dormit de dorul Lui…

Ele au venit să își spună inima…și tocmai de aceea lor li s-a dat bucuria învierii Lui.

Căci Cel care a înviat din morți, Domnul și Stăpânul întregii existențe, a umplut viața noastră de bucurie dumnezeiască, pentru că a făcut din prezența slavei Sale în Biserică și în lume însăși împlinirea noastră zilnică.

Pentru că noi nu mai avem nevoie de nimic ca să ne bucurăm clipă de clipă ci numai de împlinirea voii lui Dumnezeu și de faptul de a fi cu El mereu.

Dacă facem binele împreună cu Dumnezeu, dacă trăim cu El tot timpul, atunci bucuria, fericirea, împlinirea sunt răsuflarea vieții noastre.

Tocmai de aceea, cine e mereu praznic, e mereu bucurie.

Bucurie reală, bucurie adâncă, bucurie sfințitoare, bucurie care umple de pace și pe alții…și nu bucurie de rânjet, de fațadă, de ochii lumii…

Cine se joacă de-a bucuria, cine mimează bucuria…elogiază, de fapt, tristețea.

Iar tristețea e urmarea păcatului, e conștiința grea, e lene care domnește peste noi, e infatuare, e nesimțire, e degringoladă interioară…pentru că nu are intimitate cu Dumnezeu.

Bucuria țâșnește din Dumnezeu în viața noastră, pentru că bucuria e har, e coborâre a slavei Lui în locul cel dinlăuntru al ființei noastre, acolo unde ne luminăm prin pocăință și prin înțelegere duhovnicească, prin dragoste și prin iertare.

Bucuria vine la urmă…după ce împlinim toate ale Lui după puterile personale.

Bucuria urmează împlinirii poruncilor Lui…pentru că urmează pocăinței, urmează îndreptării, urmează curățirii interioare.

Și când zâmbim ca niște măști…zâmbim postmodern.

Dar când zâmbim cu zâmbetul lui Dumnezeu zâmbim veșnic și acel zâmbet e unul al întregii noastre ființe și nu doar al feței.

Pentru că în Biserica lui Dumnezeu asceza ne înfrumusețează, ne face zâmbet din interior și nu cosmetizarea pielii.

Dimpotrivă, bijuteriile, cosmetizările trupului, hainele la modă, manierele elegante, perspectivele utilitariste, pleziriste asupra vieții nu spun nimic profund despre noi ci despre conformismul nostru cu un mod de-a fi secular.

Spun cât suntem dispuși să nu fim noi…ci să fim o toană.

Să fim o idee a altora…cel mai adesea necunoscuți nouă…

Însă dincolo de cum ne vrea lumea/ societatea să fim…există un mod mult mai profund de existență…și acela e ce dorește Dumnezeu să facă din noi.

Iar Dumnezeu dorește să facă din noi ce a dorit să facă dintotdeauna: să ne facă Sfinți.

Iar Sfântul nu este un ridicol, un anacronic, un bădăran pe motive religioase, un fanatic, un extremist…ci, dimpotrivă, un om al timpului său, care vrea să trăiască cu Dumnezeu și care se lasă învățat de Dumnezeu despre cum se poate trăi în orice secol împreună cu El.

Căci secolul I după Hristos nu a fost creștin pentru că toți erau creștini ci pentru că în secolul I, ca și în secolul XXI, cine a vrut să fie creștin…a fost creștin în ciuda tuturor lucrurile necreștine ale vieții cotidiene.

Viața seculară nu e creștină…ci telurică, plină de plăceri și de aspirații pământești.

La școală și în societate înveți cum să îți câștigi existența, cel mai adesea în detrimentul altora, cum să te iei la întrecere cu alții, cum să fii cel mai bun, cel mai performant…însă doar Biserica te învață în această lume, prin Tradiția ei preasfântă, adevărata raportare la viață și la semeni.

Că nu e important să fii cel mai bun, cel mai performant, cel mai cunoscut…dacă prin asta devii inuman.

Ci viața adevărată e viața care te umple de slava lui Dumnezeu, care te împlinește în relație cu El și care te face om profund…și nu unul care urmărește tot timpul să dea bine în fotografii și în ochii altora.

De aceea, Sfintele Femei Mironosițe, despre care vorbește Evanghelia de azi în Mc. 15, 40, nu sunt femei de Playboy ci femei ale Împărăției lui Dumnezeu.

Adică nu sunt femei care se dezbracă…și singura lor „virtute” e că din nerușinarea lor fac bani…ci sunt femei care se îmbracă în harul lui Dumnezeu și în sfințenie, adică în realități dumnezeiești care le personalizează.

Și femeile despre care vorbesc Evangheliile, femeile care Îl iubesc pe Dumnezeu…trăiesc și azi, au trăit și ieri…și, cu harul lui Dumnezeu, vor trăi și mâine…și ele vor fi judecata acelora care spun că nu se mai pot sfinți oamenii și azi.

Ba da! Oamenii se sfințesc și azi, pentru că se sfințesc împreună cu Dumnezeu.

El e sfințirea noastră, pentru că de la El e toată sfințenia în cer și pe pământ.

Iar acum, și la judecata Lui, și în Împărăția Lui, vom vedea cu toții acest mare adevăr: că nu toți s-au pierdut, că nu toți au trăit pervers, că nu toți au fost măști ci unii au trăit cu Dumnezeu și întru slava Lui.

De aceea, câți suntem credincioși să trăim întru înnoirea vieții!

Să trăim întru înnoirea interioară a duhului nostru, în care, pe fiecare zi, ne umplem de ungerea cea sfântă a lui Dumnezeu, trăită întru conștiență.

Pentru că nu suntem singuri chiar dacă suntem părăsiți de oameni, nu suntem triști dacă El e Cel ce ne bucură inima, nu vom fi dezamăgiți pentru că El e nădejdea noastră.

Așadar să ne bucurăm întru El, întru Cel care ne vindecă rănile și ne înfrumusețează mintea!

Să ne bucurăm întru Cel ce nu ne minte și nu ne înșală așteptările.

Pentru că de la El, cu El și întru El e bucuria noastră, întru Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Cei împreună-veșnici și deoființă cu El, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [47]

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

  *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

 O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

   *

   vol. 1

***

2. 10. Cartea Iudit

Prima referință la Dumnezeu e în 4, 2, unde se folosește sintagma Domnul Dumnezeu. Iar „toți bărbații lui Israil au strigat către Dumnezeu în stăruință mare [en ectenia megali] și și-au smerit sufletele lor în stăruință mare” [4, 9]. Și „Domnul a ascultat glasul lor și a văzut necazul lor” [4, 13].

Prima dată când se folosește sintagma a Domnului Atotțiitorul [Chiriu Pantocratoros] e la 4, 13. Iar Domnul are grijă „întru bine” [4, 15] de cei de care El Se milostivește.

Domnul este Dumnezeul cerului [5, 8; 6, 19; 11, 17]. Este Dumnezeul pe Care L-au cunoscut fiii lui Israil [5, 8]. Și „Dumnezeu urăște nedreptatea [Teos mison adichian]” [5, 17].

În 5, 21 găsim expresia: „Domnul lor și Dumnezeul lor”. Expresie pe care o regăsim, în formă personalizată, la încredințarea Sfântului Apostol Tomas [In. 20, 28, GNT].

Dumnezeu ne apără [6, 2]. El privește peste semețirile oamenilor și Se milostivește de cei smeriți [6, 19]. Pentru că Domnul caută spre fața celor sfințiți ai Săi [6, 19].

Dumnezeu ne vine întru ajutor [6, 21]. El judecă între oameni [7, 24]. Pentru că Dumnezeu ne pedepsește pentru păcatele noastre și pentru cele ale părinților noștri [7, 28]. Dar Domnul Dumnezeu, datorită pocăinței noastre, Se întoarce și ne miluiește [7, 30].

Sfânta Iudit se temea foarte de Dumnezeu [8, 8]. Și ea spune poporului să nu-L ispitească pe Dumnezeu [8, 12-13]. Iudit Îl numește pe Dumnezeu Domnul Atotțiitorul [8, 13] și subliniază faptul că nu trebuie să Îl scrutăm pe Dumnezeu pentru că nu vom cunoaște nimic până în veac [8, 13]. Nu vom cunoaște nimic despre viața lui Dumnezeu și despre voia Lui prin încercare de înțelegere pur umană ci numai în măsura în care El ni Se revelează.

Tocmai de aceea teologia dogmatică nu se ocupă cu speculații despre Dumnezeu și despre voia Lui cu oamenii ci cu analiza smerită a conținutului revelațiilor Sale față de oameni.

Pentru că noi analizăm și căutăm să înțelegem, cu harul lui Dumnezeu, printr-o viață de pocăință, pe măsura noastră, voia Lui cu noi și cele pe care El le-a făcut în lume și nu încercăm să aflăm lucruri despre care El nu ne-a vorbit.

În 8, 14, Iudit compară necunoașterea inimii cu necunoașterea lui Dumnezeu. Dacă nu putem afla adâncul inimii omului [vatos cardias antropu] și nici cuvintele minții ei [logus tis dianias aftu] cu atât mai puțin Îl vom putea cunoaște pe Dumnezeu, Cel care a făcut toate [8, 14].

Însă la 8, 14 aflăm un lucru important despre Dumnezeu și anume că El are minte [ton nun] și că nu putem să cunoaștem mintea Lui și nici să înțelegem gândul Lui. Iar scrutarea voii lui Dumnezeu provoacă mânia Lui [8, 14].

El are puterea [ehi tin exusian] de a ne apăra sau de a ne distruge [8, 15]. Iar noi nu trebuie să zălogim sfaturile/ planurile/ scopurile [tas vulas] Domnului Dumnezeu [8, 16]. Nu trebuie să credem că putem să-I dăm ceva la schimb ca să Îi schimbăm planurile. Căci El nu Se lasă amenințat precum omul și nici nu Se schimbă ca fiul omului [8, 16].

Dar noi trebuie să așteptăm mântuirea de la Dumnezeu și să-L chemăm pe El întru ajutor [8, 17]. Și El va auzi glasul noastru dacă acesta îi va fi plăcut Lui [8, 17].

Trebuie să-I mulțumim Domnului Dumnezeu pentru că El ne ispitește/ ne încearcă pe noi [pirazi imas] ca și pe părinții noștri [8, 25; 8, 25-26]. Și la 8, 26 se folosește o sintagmă care s-a încetățenit în asceza ortodoxă: Dumnezeu „i-a aprins întru încercarea inimii lor [epirosen is etasmon tis cardias afton]”. Pentru că încercarea/ ispitirea este focul care ne lămurește credința inimii noastre.

Domnul e Cel care trimite ploaia [8, 31]. Și El are grijă de oameni prin alți semeni ai lor [8, 33].

În 9, 2 Iudit se roagă Domnului în mod personalizat: „Doamne, Dumnezeul părintelui meu Simeon”. Și ea Îl mărturisește pe Dumnezeu ca Făcătorul celor trecute, prezente și viitoare [9, 5]. Și El cunoaște cele de acum și pe cele viitoare și se vor face toate cele pe care El le-a gândit [9, 5].

Sfaturile/ planurile lui Dumnezeu, aflăm din 9, 6, sunt realități prezente la El. Căci căile Sale sunt gata/ pregătite [etimi] și judecata Sa este în preștiință [en prognosi] [9, 6].

„Domnul zdrobește războaiele [Chirios sintrivon polemus]” [9, 7; 16, 2]. Numele Lui e Domnul [9, 8] și El Își arată tăria și puterea Lui în fața potrivnicilor [9, 8]. El privește întru semețirea oamenilor trimițând urgia Lui întru capetele lor [9, 9].

Și pentru prima dată în Scriptură Domnul e numit Dumnezeul celor smeriți [tapinon Teos] [9, 11]. Tot El este ajutătorul [voitos] celor mai mici, sprijinitorul [antilimptor] celor slabi, apărătorul [schepastis] celor nebăgați în seamă, mântuitorul [sotir] celor fără de nădejde [9, 11].

Dumnezeul tatălui lui Iudit este „Dumnezeul moștenirii lui Israil” [9, 12]. Iar Dumnezeul lui Israil este Stăpânul cerurilor și al pământului [9, 12]. Iar Stăpânul creației este Făcătorul apelor și Împăratul a toată făptura [9, 12], pentru că toate sunt zidite de El.

Dumnezeu ne dă să cunoaștem și să știm că El este „Dumnezeul a toată puterea și tăria”[9, 14]. Și că El este Cel care ne ocrotește [9, 14].

Dumnezeu e Cel care ne dă să ne împlinim scopurile întru harul Său [10, 8].

La 13, 4, Iudit Îl numește pe Domnul Dumnezeul a toată puterea [o Teos pasis dinameos]. Și El e Cel care ne întărește [13, 7].

La 13, 11, cf. LXX, Iudit folosește expresia: „Cu noi este Dumnezeu”. Și El face tărie și putere în poporul Său [13, 11]. Iar Domnul trebuie lăudat pentru că Se milostivește de noi [13, 14].

Iudit consideră uciderea lui Olofernis ca lovire a lui de Domnul „în mâna” sa [13, 15]. Prin mâna ei. Căci Domnul l-a omorât prin intermediul ei.

Domnul e viu și ne păzește în calea noastră [13, 16]. El e Preaînalt și Făcătorul cerurilor și al pământului [13, 18]. Și El ne conduce [13, 18] spre cele bune.

Reușita Iuditei este o expresie a tăriei lui Dumnezeu [13, 19]. Iar fapta ei bună este „întru înălțime veșnică”, pentru că Domnul o va cerceta pe ea „în bunătăți” [13, 20].

Ahior, văzând toate cele pe care le-a făcut Dumnezeu, a crezut foarte lui Dumnezeu și s-a circumcis [14, 10]. Iar la 15, 8 se vorbește despre „bunătățile pe care le-a făcut Dumnezeu lui Israil” prin Iudit.

Sintagma Domnul Pantocratorul apare la 15, 10 și 16, 5 și El e Cel care binecuvintează [15, 10].

Iudit cântă „cântare nouă” lui Dumnezeu [16, 13] și ea Îl mărturisește pe Domnul ca fiind mare și slăvit și minunat în tărie [16, 13]. Și la 16, 13, în finalul versetului, găsim un atribut unic al lui Dumnezeu în LXX. Acela care spune că El este neîntrecut/ neasemuit [anipervlitos].

În Biblia de la 1688 echivalentul cuvântului grecesc este necovârșit. În ed. BOR 1988 s-a tradus VUL: „și nimeni nu poate să Te întreacă” [16, 13]. Iar în VUL avem: „și pe Care nimeni nu poate să Te întreacă [et Quem superare nemo potest]” [16, 16]. În ed. BOR 2001: neînvins [16, 13].

Lui Dumnezeu Îi slujește întreaga făptură [16, 14, LXX], pentru că El e Făcătorul lor. Și El a zis și s-au făcut, El a trimis Duhul Său și s-a zidit și nu este ceva care se va opune glasului Său [16, 14]. Arătând prin aceasta că Făcătorul a toate, nici în trecut și nici în viitor, nu va avea pe nimeni care să Îi stea împotrivă.

Creația se clatină și pietrele se fac ca ceara de la fața Domnului [16, 15]. Dar El e milostiv cu cei care se tem de El [16, 15]. Căci „cel care se teme de Domnul este mare întru totul” [16, 16].

Domnul Pantocratorul va pedepsi neamurile în ziua judecății [16, 17]. Dar dacă la Est. 10, 3 ziua judecății e în trecut, la Iud. 16, 17 ziua judecății e în viitor și e totuna cu Judecata finală a Domnului.

Tot la 16, 17 avem o perspectivă unică asupra Iadului. Pentru că Domnul „a dat focului și viermilor întru trupurile lor și vor plânge în simțire până în veac [dine pir che scolicas is sarcos afton che clafsonte en estisi eos eonos]”.

Verbul dine e la trecut dar vorbește despre o acțiune care va urma zilei judecății. Așa că e un trecut profetic, adică o profeție. Un lucru spus la trecut dar care se va petrece în eshatologie.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [51]

Leave a comment

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmul 83, descrierea Raiului este plină de gingășie și delicatețe, dovedind că cel care era inflexibil, vehement în imprecații ori, altădată, capabil de a ilustra adevărate scene macabre, este deopotrivă în stare să picteze în cuvinte cu sensibilitate și duioșie:

Câtu-s de iubite și de drăgălașe
Șirurile Tale, cele de sălașe!

/…/

Cândva de-aș vedea-mă să-Ț[i] prăvăsc în față,
Să-m[i] bucuri și mie sufletul de viață.

/…/

Ca o vrăbiuță ce să încuib[e]ază
’N streșină de casă deaca să-nsărează,

Și ca turtureaua, de cuib ce-ș[i] gătează,
De de-abia așteaptă cu pui să să vază,

Așe mi-i de grijă să Te văz mai tare,
O, Dumnezău Svinte,-n jărtve [jertfe] la oltare [altare].

(Ps. 83, 1-2, 7-8, 11-16)

„Iubite și de drăgălașe” sunt „șirurile”/ cetele Sfinților, din „sălașele” Împărăției lui Dumnezeu, după cum a spus Mântuitorul: „În casa Tătâne-Mieu sălașuri multe sunt” (In. 14, 2, Biblia 1688).

Antim Ivireanul amintea și el, într-o didahie, de „şireagurile stelelor celor de taină”[1], vorbind alegoric tot despre sfinți.

În Paremiile preste an, traducând prorocia Sibilei Eritreia privind Judecata finală, din cartea lui Eusebiu de Cesareea[2] (Effugiet solis iubar, astrorumque horae / Omne poli lumen solvetur et aurea luna[3]) – temă comună şi lui Lactanţiu[4] –, Dosoftei utilizase deja metafora șireagurilor de stele (de data aceasta fiind vorba propriu-zis de aștri, nu de interpretarea lor alegorică): „Fugi-va soarelui raza şi a stelelor şireaguri, / A tot ceri lucă s-a rumpe, şi acea de aur lună”[5].

Legat de traducerea din latină a lui Dosoftei și de „astrorum horae”, Arghezi s-ar putea să le fi cunoscut pe ambele, pentru că, vorbind undeva despre Eminescu, utiliza sintagma „horă de aștri”, prin care se poate să fi retradus  poetic expresia latină: „în spațiul poetului, din bolta lui cea mai de sus, lumina inundă din toate părțile, divergentă. Haosul [lui Eminescu][6] e încununat de o horă de aștri lunatici”[7].

Folosind însă această expresie pentru a caracteriza astralul/ cosmicul eminescian, Arghezi făcea – probabil – o aluzie tainică la tradiția poetică veche românească și la tradiția profetică și patristică conservate în literatura bizantină, aluzie pe care nu o puteau înțelege cei ce nu trebuia să o înțeleagă.

De altfel, atunci când am comentat poezia lui Arghezi, am recurs și la comparația cu versurile psalmului menționat mai sus. Spuneam atunci: „Tot de poetul Psalmilor versificați ne apropie și opțiunea poetică a lui Arghezi pentru naturalețe, ingenuitate, suavitate și gingășie (despre care vorbește cu finețe și pătrundere Mircea Scarlat), ca rezultat al unei întreprinderi conștiente, după cum specifica el însuși”[8].

Că recursul poeților moderni – între care Eminescu, Topârceanu, Arghezi, Marin Sorescu – la lumea mică, despre care am vorbit și cu alte ocazii, este unul tradițional, ne este confirmat și de Ion Barbu, care îi adresa, într-o scrisoare, aceste cuvinte lui Topârceanu: „dumneavoastră ați zărit și alergat la adevăratul izvor al simțirii valahe: humorul și dragostea pentru lucrurile umile (s. n.). […] Sunteți, împreună cu Anton Pann, singurul patron indigen ce vreau să-mi iau”[9].

Revenind la versurile lui Dosoftei, observăm că este reafirmat telosul duhovnicesc al vederii lui Dumnezeu.

Ne este descrisă așteptarea înfiorată a Zilei celei fără de sfârșit, a Împărăției veșnice, „z[i]ua aceea ce este-nsămnată,/ Carea va să custe [să existe] vreme nencetată” (Ps. 83, 39-40):

Când va veni mare valea de plânsoare,
Când Domnul va face giudeț și strânsoare,

Când va-mpărți Domnul dar și bunătate,
Când va da certare celor cu păcate,

Atunce direpții [în]tâlniș bun vor face
Între lucori svinte de îngeri, cu pace.

(Ps. 83, 25-30)

Dar, între lucori de îngeri se vor afla doar aceia care își fac „scara-n spițe-ntreagă” (Ps. 83, 23), adică cei care urcă scara virtuților, așa cum a descris-o Sfântul Ioan Climax/ Scărarul, în cartea Scara.

Aceasta este reprodusă adesea și în iconografie[10]:

[1] Idem, p. 19.

[3] A se vedea Mihai Moraru, Acrostihul sibilin, în Crestomație de literatură română veche, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 184.

[4] A se vedea Mihai Moraru, De nuptiis Mercurii et Philologiae, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1997, p. 129-130.

A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Lactan%C5%A3iu.

[5] Dosoftei, Opere, ed. cit., p. 373 şi 480-481.

[6] Numit, prin urmare, impropriu haos – iar Arghezi atrage atenția – pentru că haosul nu este încununat cu horă de aștri.

[7] Tudor Arghezi, Eminescu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000, p. 47.

[8] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol I. 3, op. cit., p. 96.

[9] Ion Barbu, Opere, II, Proză, p. 574-575, apud. Theodor Codreanu, Ion Barbu și spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic, Ed. Curtea Veche, București, 2011, p. 310.