Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [51]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmul 83, descrierea Raiului este plină de gingășie și delicatețe, dovedind că cel care era inflexibil, vehement în imprecații ori, altădată, capabil de a ilustra adevărate scene macabre, este deopotrivă în stare să picteze în cuvinte cu sensibilitate și duioșie:

Câtu-s de iubite și de drăgălașe
Șirurile Tale, cele de sălașe!

/…/

Cândva de-aș vedea-mă să-Ț[i] prăvăsc în față,
Să-m[i] bucuri și mie sufletul de viață.

/…/

Ca o vrăbiuță ce să încuib[e]ază
’N streșină de casă deaca să-nsărează,

Și ca turtureaua, de cuib ce-ș[i] gătează,
De de-abia așteaptă cu pui să să vază,

Așe mi-i de grijă să Te văz mai tare,
O, Dumnezău Svinte,-n jărtve [jertfe] la oltare [altare].

(Ps. 83, 1-2, 7-8, 11-16)

„Iubite și de drăgălașe” sunt „șirurile”/ cetele Sfinților, din „sălașele” Împărăției lui Dumnezeu, după cum a spus Mântuitorul: „În casa Tătâne-Mieu sălașuri multe sunt” (In. 14, 2, Biblia 1688).

Antim Ivireanul amintea și el, într-o didahie, de „şireagurile stelelor celor de taină”[1], vorbind alegoric tot despre sfinți.

În Paremiile preste an, traducând prorocia Sibilei Eritreia privind Judecata finală, din cartea lui Eusebiu de Cesareea[2] (Effugiet solis iubar, astrorumque horae / Omne poli lumen solvetur et aurea luna[3]) – temă comună şi lui Lactanţiu[4] –, Dosoftei utilizase deja metafora șireagurilor de stele (de data aceasta fiind vorba propriu-zis de aștri, nu de interpretarea lor alegorică): „Fugi-va soarelui raza şi a stelelor şireaguri, / A tot ceri lucă s-a rumpe, şi acea de aur lună”[5].

Legat de traducerea din latină a lui Dosoftei și de „astrorum horae”, Arghezi s-ar putea să le fi cunoscut pe ambele, pentru că, vorbind undeva despre Eminescu, utiliza sintagma „horă de aștri”, prin care se poate să fi retradus  poetic expresia latină: „în spațiul poetului, din bolta lui cea mai de sus, lumina inundă din toate părțile, divergentă. Haosul [lui Eminescu][6] e încununat de o horă de aștri lunatici”[7].

Folosind însă această expresie pentru a caracteriza astralul/ cosmicul eminescian, Arghezi făcea – probabil – o aluzie tainică la tradiția poetică veche românească și la tradiția profetică și patristică conservate în literatura bizantină, aluzie pe care nu o puteau înțelege cei ce nu trebuia să o înțeleagă.

De altfel, atunci când am comentat poezia lui Arghezi, am recurs și la comparația cu versurile psalmului menționat mai sus. Spuneam atunci: „Tot de poetul Psalmilor versificați ne apropie și opțiunea poetică a lui Arghezi pentru naturalețe, ingenuitate, suavitate și gingășie (despre care vorbește cu finețe și pătrundere Mircea Scarlat), ca rezultat al unei întreprinderi conștiente, după cum specifica el însuși”[8].

Că recursul poeților moderni – între care Eminescu, Topârceanu, Arghezi, Marin Sorescu – la lumea mică, despre care am vorbit și cu alte ocazii, este unul tradițional, ne este confirmat și de Ion Barbu, care îi adresa, într-o scrisoare, aceste cuvinte lui Topârceanu: „dumneavoastră ați zărit și alergat la adevăratul izvor al simțirii valahe: humorul și dragostea pentru lucrurile umile (s. n.). […] Sunteți, împreună cu Anton Pann, singurul patron indigen ce vreau să-mi iau”[9].

Revenind la versurile lui Dosoftei, observăm că este reafirmat telosul duhovnicesc al vederii lui Dumnezeu.

Ne este descrisă așteptarea înfiorată a Zilei celei fără de sfârșit, a Împărăției veșnice, „z[i]ua aceea ce este-nsămnată,/ Carea va să custe [să existe] vreme nencetată” (Ps. 83, 39-40):

Când va veni mare valea de plânsoare,
Când Domnul va face giudeț și strânsoare,

Când va-mpărți Domnul dar și bunătate,
Când va da certare celor cu păcate,

Atunce direpții [în]tâlniș bun vor face
Între lucori svinte de îngeri, cu pace.

(Ps. 83, 25-30)

Dar, între lucori de îngeri se vor afla doar aceia care își fac „scara-n spițe-ntreagă” (Ps. 83, 23), adică cei care urcă scara virtuților, așa cum a descris-o Sfântul Ioan Climax/ Scărarul, în cartea Scara.

Aceasta este reprodusă adesea și în iconografie[10]:


[1] Idem, p. 19.

[3] A se vedea Mihai Moraru, Acrostihul sibilin, în Crestomație de literatură română veche, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 184.

[4] A se vedea Mihai Moraru, De nuptiis Mercurii et Philologiae, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1997, p. 129-130.

A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Lactan%C5%A3iu.

[5] Dosoftei, Opere, ed. cit., p. 373 şi 480-481.

[6] Numit, prin urmare, impropriu haos – iar Arghezi atrage atenția – pentru că haosul nu este încununat cu horă de aștri.

[7] Tudor Arghezi, Eminescu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000, p. 47.

[8] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol I. 3, op. cit., p. 96.

[9] Ion Barbu, Opere, II, Proză, p. 574-575, apud. Theodor Codreanu, Ion Barbu și spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic, Ed. Curtea Veche, București, 2011, p. 310.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *