Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmul 83, descrierea Raiului este plină de gingășie și delicatețe, dovedind că cel care era inflexibil, vehement în imprecații ori, altădată, capabil de a ilustra adevărate scene macabre, este deopotrivă în stare să picteze în cuvinte cu sensibilitate și duioșie:

Câtu-s de iubite și de drăgălașe
Șirurile Tale, cele de sălașe!

/…/

Cândva de-aș vedea-mă să-Ț[i] prăvăsc în față,
Să-m[i] bucuri și mie sufletul de viață.

/…/

Ca o vrăbiuță ce să încuib[e]ază
’N streșină de casă deaca să-nsărează,

Și ca turtureaua, de cuib ce-ș[i] gătează,
De de-abia așteaptă cu pui să să vază,

Așe mi-i de grijă să Te văz mai tare,
O, Dumnezău Svinte,-n jărtve [jertfe] la oltare [altare].

(Ps. 83, 1-2, 7-8, 11-16)

„Iubite și de drăgălașe” sunt „șirurile”/ cetele Sfinților, din „sălașele” Împărăției lui Dumnezeu, după cum a spus Mântuitorul: „În casa Tătâne-Mieu sălașuri multe sunt” (In. 14, 2, Biblia 1688).

Antim Ivireanul amintea și el, într-o didahie, de „şireagurile stelelor celor de taină”[1], vorbind alegoric tot despre sfinți.

În Paremiile preste an, traducând prorocia Sibilei Eritreia privind Judecata finală, din cartea lui Eusebiu de Cesareea[2] (Effugiet solis iubar, astrorumque horae / Omne poli lumen solvetur et aurea luna[3]) – temă comună şi lui Lactanţiu[4] –, Dosoftei utilizase deja metafora șireagurilor de stele (de data aceasta fiind vorba propriu-zis de aștri, nu de interpretarea lor alegorică): „Fugi-va soarelui raza şi a stelelor şireaguri, / A tot ceri lucă s-a rumpe, şi acea de aur lună”[5].

Legat de traducerea din latină a lui Dosoftei și de „astrorum horae”, Arghezi s-ar putea să le fi cunoscut pe ambele, pentru că, vorbind undeva despre Eminescu, utiliza sintagma „horă de aștri”, prin care se poate să fi retradus  poetic expresia latină: „în spațiul poetului, din bolta lui cea mai de sus, lumina inundă din toate părțile, divergentă. Haosul [lui Eminescu][6] e încununat de o horă de aștri lunatici”[7].

Folosind însă această expresie pentru a caracteriza astralul/ cosmicul eminescian, Arghezi făcea – probabil – o aluzie tainică la tradiția poetică veche românească și la tradiția profetică și patristică conservate în literatura bizantină, aluzie pe care nu o puteau înțelege cei ce nu trebuia să o înțeleagă.

De altfel, atunci când am comentat poezia lui Arghezi, am recurs și la comparația cu versurile psalmului menționat mai sus. Spuneam atunci: „Tot de poetul Psalmilor versificați ne apropie și opțiunea poetică a lui Arghezi pentru naturalețe, ingenuitate, suavitate și gingășie (despre care vorbește cu finețe și pătrundere Mircea Scarlat), ca rezultat al unei întreprinderi conștiente, după cum specifica el însuși”[8].

Că recursul poeților moderni – între care Eminescu, Topârceanu, Arghezi, Marin Sorescu – la lumea mică, despre care am vorbit și cu alte ocazii, este unul tradițional, ne este confirmat și de Ion Barbu, care îi adresa, într-o scrisoare, aceste cuvinte lui Topârceanu: „dumneavoastră ați zărit și alergat la adevăratul izvor al simțirii valahe: humorul și dragostea pentru lucrurile umile (s. n.). […] Sunteți, împreună cu Anton Pann, singurul patron indigen ce vreau să-mi iau”[9].

Revenind la versurile lui Dosoftei, observăm că este reafirmat telosul duhovnicesc al vederii lui Dumnezeu.

Ne este descrisă așteptarea înfiorată a Zilei celei fără de sfârșit, a Împărăției veșnice, „z[i]ua aceea ce este-nsămnată,/ Carea va să custe [să existe] vreme nencetată” (Ps. 83, 39-40):

Când va veni mare valea de plânsoare,
Când Domnul va face giudeț și strânsoare,

Când va-mpărți Domnul dar și bunătate,
Când va da certare celor cu păcate,

Atunce direpții [în]tâlniș bun vor face
Între lucori svinte de îngeri, cu pace.

(Ps. 83, 25-30)

Dar, între lucori de îngeri se vor afla doar aceia care își fac „scara-n spițe-ntreagă” (Ps. 83, 23), adică cei care urcă scara virtuților, așa cum a descris-o Sfântul Ioan Climax/ Scărarul, în cartea Scara.

Aceasta este reprodusă adesea și în iconografie[10]:


[1] Idem, p. 19.

[3] A se vedea Mihai Moraru, Acrostihul sibilin, în Crestomație de literatură română veche, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 184.

[4] A se vedea Mihai Moraru, De nuptiis Mercurii et Philologiae, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1997, p. 129-130.

A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Lactan%C5%A3iu.

[5] Dosoftei, Opere, ed. cit., p. 373 şi 480-481.

[6] Numit, prin urmare, impropriu haos – iar Arghezi atrage atenția – pentru că haosul nu este încununat cu horă de aștri.

[7] Tudor Arghezi, Eminescu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000, p. 47.

[8] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol I. 3, op. cit., p. 96.

[9] Ion Barbu, Opere, II, Proză, p. 574-575, apud. Theodor Codreanu, Ion Barbu și spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic, Ed. Curtea Veche, București, 2011, p. 310.

Did you like this? Share it: