Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [47]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

  *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

 O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

   *

   vol. 1

***

2. 10. Cartea Iudit

Prima referință la Dumnezeu e în 4, 2, unde se folosește sintagma Domnul Dumnezeu. Iar „toți bărbații lui Israil au strigat către Dumnezeu în stăruință mare [en ectenia megali] și și-au smerit sufletele lor în stăruință mare” [4, 9]. Și „Domnul a ascultat glasul lor și a văzut necazul lor” [4, 13].

Prima dată când se folosește sintagma a Domnului Atotțiitorul [Chiriu Pantocratoros] e la 4, 13. Iar Domnul are grijă „întru bine” [4, 15] de cei de care El Se milostivește.

Domnul este Dumnezeul cerului [5, 8; 6, 19; 11, 17]. Este Dumnezeul pe Care L-au cunoscut fiii lui Israil [5, 8]. Și „Dumnezeu urăște nedreptatea [Teos mison adichian]” [5, 17].

În 5, 21 găsim expresia: „Domnul lor și Dumnezeul lor”. Expresie pe care o regăsim, în formă personalizată, la încredințarea Sfântului Apostol Tomas [In. 20, 28, GNT].

Dumnezeu ne apără [6, 2]. El privește peste semețirile oamenilor și Se milostivește de cei smeriți [6, 19]. Pentru că Domnul caută spre fața celor sfințiți ai Săi [6, 19].

Dumnezeu ne vine întru ajutor [6, 21]. El judecă între oameni [7, 24]. Pentru că Dumnezeu ne pedepsește pentru păcatele noastre și pentru cele ale părinților noștri [7, 28]. Dar Domnul Dumnezeu, datorită pocăinței noastre, Se întoarce și ne miluiește [7, 30].

Sfânta Iudit se temea foarte de Dumnezeu [8, 8]. Și ea spune poporului să nu-L ispitească pe Dumnezeu [8, 12-13]. Iudit Îl numește pe Dumnezeu Domnul Atotțiitorul [8, 13] și subliniază faptul că nu trebuie să Îl scrutăm pe Dumnezeu pentru că nu vom cunoaște nimic până în veac [8, 13]. Nu vom cunoaște nimic despre viața lui Dumnezeu și despre voia Lui prin încercare de înțelegere pur umană ci numai în măsura în care El ni Se revelează.

Tocmai de aceea teologia dogmatică nu se ocupă cu speculații despre Dumnezeu și despre voia Lui cu oamenii ci cu analiza smerită a conținutului revelațiilor Sale față de oameni.

Pentru că noi analizăm și căutăm să înțelegem, cu harul lui Dumnezeu, printr-o viață de pocăință, pe măsura noastră, voia Lui cu noi și cele pe care El le-a făcut în lume și nu încercăm să aflăm lucruri despre care El nu ne-a vorbit.

În 8, 14, Iudit compară necunoașterea inimii cu necunoașterea lui Dumnezeu. Dacă nu putem afla adâncul inimii omului [vatos cardias antropu] și nici cuvintele minții ei [logus tis dianias aftu] cu atât mai puțin Îl vom putea cunoaște pe Dumnezeu, Cel care a făcut toate [8, 14].

Însă la 8, 14 aflăm un lucru important despre Dumnezeu și anume că El are minte [ton nun] și că nu putem să cunoaștem mintea Lui și nici să înțelegem gândul Lui. Iar scrutarea voii lui Dumnezeu provoacă mânia Lui [8, 14].

El are puterea [ehi tin exusian] de a ne apăra sau de a ne distruge [8, 15]. Iar noi nu trebuie să zălogim sfaturile/ planurile/ scopurile [tas vulas] Domnului Dumnezeu [8, 16]. Nu trebuie să credem că putem să-I dăm ceva la schimb ca să Îi schimbăm planurile. Căci El nu Se lasă amenințat precum omul și nici nu Se schimbă ca fiul omului [8, 16].

Dar noi trebuie să așteptăm mântuirea de la Dumnezeu și să-L chemăm pe El întru ajutor [8, 17]. Și El va auzi glasul noastru dacă acesta îi va fi plăcut Lui [8, 17].

Trebuie să-I mulțumim Domnului Dumnezeu pentru că El ne ispitește/ ne încearcă pe noi [pirazi imas] ca și pe părinții noștri [8, 25; 8, 25-26]. Și la 8, 26 se folosește o sintagmă care s-a încetățenit în asceza ortodoxă: Dumnezeu „i-a aprins întru încercarea inimii lor [epirosen is etasmon tis cardias afton]”. Pentru că încercarea/ ispitirea este focul care ne lămurește credința inimii noastre.

Domnul e Cel care trimite ploaia [8, 31]. Și El are grijă de oameni prin alți semeni ai lor [8, 33].

În 9, 2 Iudit se roagă Domnului în mod personalizat: „Doamne, Dumnezeul părintelui meu Simeon”. Și ea Îl mărturisește pe Dumnezeu ca Făcătorul celor trecute, prezente și viitoare [9, 5]. Și El cunoaște cele de acum și pe cele viitoare și se vor face toate cele pe care El le-a gândit [9, 5].

Sfaturile/ planurile lui Dumnezeu, aflăm din 9, 6, sunt realități prezente la El. Căci căile Sale sunt gata/ pregătite [etimi] și judecata Sa este în preștiință [en prognosi] [9, 6].

„Domnul zdrobește războaiele [Chirios sintrivon polemus]” [9, 7; 16, 2]. Numele Lui e Domnul [9, 8] și El Își arată tăria și puterea Lui în fața potrivnicilor [9, 8]. El privește întru semețirea oamenilor trimițând urgia Lui întru capetele lor [9, 9].

Și pentru prima dată în Scriptură Domnul e numit Dumnezeul celor smeriți [tapinon Teos] [9, 11]. Tot El este ajutătorul [voitos] celor mai mici, sprijinitorul [antilimptor] celor slabi, apărătorul [schepastis] celor nebăgați în seamă, mântuitorul [sotir] celor fără de nădejde [9, 11].

Dumnezeul tatălui lui Iudit este „Dumnezeul moștenirii lui Israil” [9, 12]. Iar Dumnezeul lui Israil este Stăpânul cerurilor și al pământului [9, 12]. Iar Stăpânul creației este Făcătorul apelor și Împăratul a toată făptura [9, 12], pentru că toate sunt zidite de El.

Dumnezeu ne dă să cunoaștem și să știm că El este „Dumnezeul a toată puterea și tăria”[9, 14]. Și că El este Cel care ne ocrotește [9, 14].

Dumnezeu e Cel care ne dă să ne împlinim scopurile întru harul Său [10, 8].

La 13, 4, Iudit Îl numește pe Domnul Dumnezeul a toată puterea [o Teos pasis dinameos]. Și El e Cel care ne întărește [13, 7].

La 13, 11, cf. LXX, Iudit folosește expresia: „Cu noi este Dumnezeu”. Și El face tărie și putere în poporul Său [13, 11]. Iar Domnul trebuie lăudat pentru că Se milostivește de noi [13, 14].

Iudit consideră uciderea lui Olofernis ca lovire a lui de Domnul „în mâna” sa [13, 15]. Prin mâna ei. Căci Domnul l-a omorât prin intermediul ei.

Domnul e viu și ne păzește în calea noastră [13, 16]. El e Preaînalt și Făcătorul cerurilor și al pământului [13, 18]. Și El ne conduce [13, 18] spre cele bune.

Reușita Iuditei este o expresie a tăriei lui Dumnezeu [13, 19]. Iar fapta ei bună este „întru înălțime veșnică”, pentru că Domnul o va cerceta pe ea „în bunătăți” [13, 20].

Ahior, văzând toate cele pe care le-a făcut Dumnezeu, a crezut foarte lui Dumnezeu și s-a circumcis [14, 10]. Iar la 15, 8 se vorbește despre „bunătățile pe care le-a făcut Dumnezeu lui Israil” prin Iudit.

Sintagma Domnul Pantocratorul apare la 15, 10 și 16, 5 și El e Cel care binecuvintează [15, 10].

Iudit cântă „cântare nouă” lui Dumnezeu [16, 13] și ea Îl mărturisește pe Domnul ca fiind mare și slăvit și minunat în tărie [16, 13]. Și la 16, 13, în finalul versetului, găsim un atribut unic al lui Dumnezeu în LXX. Acela care spune că El este neîntrecut/ neasemuit [anipervlitos].

În Biblia de la 1688 echivalentul cuvântului grecesc este necovârșit. În ed. BOR 1988 s-a tradus VUL: „și nimeni nu poate să Te întreacă” [16, 13]. Iar în VUL avem: „și pe Care nimeni nu poate să Te întreacă [et Quem superare nemo potest]” [16, 16]. În ed. BOR 2001: neînvins [16, 13].

Lui Dumnezeu Îi slujește întreaga făptură [16, 14, LXX], pentru că El e Făcătorul lor. Și El a zis și s-au făcut, El a trimis Duhul Său și s-a zidit și nu este ceva care se va opune glasului Său [16, 14]. Arătând prin aceasta că Făcătorul a toate, nici în trecut și nici în viitor, nu va avea pe nimeni care să Îi stea împotrivă.

Creația se clatină și pietrele se fac ca ceara de la fața Domnului [16, 15]. Dar El e milostiv cu cei care se tem de El [16, 15]. Căci „cel care se teme de Domnul este mare întru totul” [16, 16].

Domnul Pantocratorul va pedepsi neamurile în ziua judecății [16, 17]. Dar dacă la Est. 10, 3 ziua judecății e în trecut, la Iud. 16, 17 ziua judecății e în viitor și e totuna cu Judecata finală a Domnului.

Tot la 16, 17 avem o perspectivă unică asupra Iadului. Pentru că Domnul „a dat focului și viermilor întru trupurile lor și vor plânge în simțire până în veac [dine pir che scolicas is sarcos afton che clafsonte en estisi eos eonos]”.

Verbul dine e la trecut dar vorbește despre o acțiune care va urma zilei judecății. Așa că e un trecut profetic, adică o profeție. Un lucru spus la trecut dar care se va petrece în eshatologie.