Zi: 17 mai 2013

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [87]

Leave a comment

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84, 85, 86.

***

Ecclesiology

 2. 7.  The Saints as Living Members of the Church

If we talked, anterior, about the Mysteries of the Church and, in the same time, about the real feeling of grace in their frame[1], without just and maybe, to live as living member of the Church means to be racorded at the sacramentological life of Church, but and at the sight of God’s glory through our cleaning from passions.

The authentic ghostual man does not separate the receiving of the Holy Mysteries to the hesychastic life, of personal ghostual life, as long as he is not one who lived restrictive to their, but one who integrates the whole unfolding of life of the Church in his person.

The symeonian ecclesiological theology is most evident expressed in the ethical Discourse 1, but its footprint is subtly integrated in all his opera.

But, as and until now, Symeon does not regard the Church from point of view canonical, administrative, organizational, liturgical or historical, but from the point of view of the interior link of each, through his life of holiness, with Christ, the Head of the Church[2].

Going on this personalist lode with Christ of living members of the Church, Saint Symeon does not approach the ecclesiology from the point of view of a certain christian, who cannot seize interior the colossal holiness of the Church, but through the prism of Saints, that unite, into consciousness, with Christ.

The union with Christ must be real one and not imaginary. Just therefore Symeon refers at the Saints as at authentic members of the Church. For him, the Saints are conscious of their real union with Christ, which is evident in their whole being.

The Saints, says Symeon, „are all…members of Christ, God the over all…[and] they must to cleave [checollimeni] to Him [I Cor. 6, 7] and to unite [sinimmeni] with His body, as the One to be Head [I Col. 1, 18].

For the Saints, from age and until in the day of then, are members of Him…[and these] many are made one body of Christ, as a single man. […]

[Thus,] some fulfill the orderliness of hands, working until now and making His tooholy will, making them again worthy on the unworthy and saving them for Him; others have the orderliness of the shoulders, bearing one another’s burdens [Gal. 6, 2] or even the lost sheep and found by them…; others have the orderliness of the chest, springing to the thirsty and hungry the righteousness of God, the abyss the too limpid of the word of wisdom and of knowledge the unspeakable…; others have the orderliness of womb, receiving on all in the inwardly of them, through love conceiving the Ghost of saving and having in them the disposition, which comprises His mysteries the unspeakable and hidden; others have the role of the thighs, bearing in them the fruitfulness of the meanings worthy of God of mystical theology and nascent on earth the Ghost of saving, ie the fruit and the seed of the Ghost in the hearts of men through their word; and others have the role of the feet and of the soles,  showing manhood and patience in trials that Job, noway tottering or weakening in their steadfastness for the good ones, but bearing the burden of His gifts”[3].

From the symeonian passage results, that God is the promoter of personal diversity of Saints and that the diversity of charisms received by them not affect the unity of the mystical body of the Church, but, on the contrary, this charismatic diversity is the factor of interior cohesion of its.

Each Saint is a living member (melin) of Christ, a member with certain charisms received from God and these are active, just due to the interior unity between Saints and God.

If the Lord used in Jn. 15, 1-7 the paradigm of the vineyard, which supports the branches and Saint Paul the pradigm of the body in Eph. 4, 12; 5, 23-32, for to emphasize the inextricable interior link between Saints and God, Saint Symeon develops here, after our opinion, the pauline paradigm and he exemplifies the real mode in which must be understood Eph. 4, 11-13.

[1] Father Vasile Citirigă says, into a his article, that the Holy Mysteries „are acts of union between divine and human…[for that they] actualize always the saving work of Christ…and through this they sustain the Church. Through Mysteries, the believer receiving the fruits of redemption, lives anticipated and tastes from the richness of eternal life, on the measure what he unites with Christ”, acc. Rev. Conf. D. Th. Vasile Citirigă, The Dogmatic Grounds of Eternal Life [Temeiurile dogmatice ale vieţii veşnice], en The Orthodoxy [Ortodoxia] LVI (2005), no. 3-4, p. 71.

[2] His Eminence Kallistos Ware, talking about the unity of the Church, said: „So united is the bond of love between members of the Body of Christ, that nobody accomplishes ruptured from other. We are saved as a family. The Church prays not only for the completion of every man in the frame of his time, but and for the coming of Kingdom of Heavens for all and in all”, acc. Kallistos Ware, One Body in Christ: Death and the Communion of Saints, en Sobornost (1981), no. 3, p. 190.

[3] SC 122, The Ethical Discourses, I, 6, 1-30, p. 224-226 / Ică jr. 1, p. 132.

Serile au așteptarea lor (cap. 6)

Leave a comment

Era una dintre acele zile…În care simțea foarte acut sentimentul singurătății, al singurătății pe care nimeni nu o vede, nimeni nu o ajută. Ochii îi erau înroșiți. Stătuse prea mult la masa de scris…

Pentru că timpul e întotdeauna o avere pe care nu o ții în propriile-ți mâini până nu o scrii. Până nu îl transformi în creație.

Trăia de câțiva ani în plină conspirație. Într-o conspirație a minimalizării lui, a minimălizării oricărei cărți pe care o scria. Ei – nu știu câți, nu știu cine, nu știu până când, nu știu de ce – îi puneau pumnul în gât, îi respingeau orice formă de angajare, poate pe premisa că dacă ei nu îl publicitează…nimeni nu îl va vedea.

Însă munca sa online depășea așteptările…

Era o oază de umanitate…într-o lume în care eticheta, moda, clica e „mai importantă” decât valoarea.

Și D. creea zilnic! Spre disperarea lor…sau dezgustul lor. Invidia e întotdeauna dezgustată de lucrurile pe care nu le poate admira.

Casa cărților sale, a lui D., creștea organic. Nimeni nu îl putea opri…decât numai el, doar el, putea să facă acest gest. Unul, desigur, sinucigaș.

Însă el, om cu frica lui Dumnezeu și întru Care își pusese toată nădejdea, credea că mai bine e să muncești, să muncești zilnic, indiferent dacă ești remarcat sau nu, decât să șomezi. Decât să arunci timpul la coș…

Luă două mere din bucătărie…În timp ce le spăla…se gândea la sentimentul profund de eliberare pe care l-a avut, atunci când a trăit certitudinea că bunica lui a plecat în pace, împlinită, la Domnul.

De fapt asta e viața: să fii împlinit în Dumnezeu! Căci ce contează toate celelalte, dacă nu ai trăit împlinirea duhovnicească?!

Ce să faci cu case, cu case pline de praf și de igrasie, cu mașini pe care ți le zgârie și ți le incendiază cine știe ce nebun, cu conturi în bancă, pe care oamenii băncii sau șmecherii din vârf ți-i delapidează, născând tot felul de „crize” artificiale?

Ce să faci…cu lucrurile pe care nu le iei când pleci? Ce să faci cu ceea ce nu te împlinește?

Mănâncă merele cu cotor cu tot. Le taie metodic, cu cuțitul, în timp ce le mănâncă, fiecare felie reprezentând o altă așteptare, o altă reușită, o altă idee.

Mănâncă și gândește. Se roagă, își amintește, e întotdeauna în grijă. În grija de a crea…în grijile care îl asaltează…sau în lupta cu demonii care îl invidiază, care îl agită pe fiecare zi.

La urma urmei cine crede în repetiție subminează unicitatea vieții omului.

Oamenii nu se repetă!

Unicitatea lor constă în modul cum gândesc, în modul cum văd lucrurile, în modul cum aleg să facă una sau alta. Fiecare ne naștem într-un moment în care toate lucrurile sunt proprii nouă. Sunt pentru noi sau ne provoacă să le înțelegem.

Merele au fost bune. A fost bună și ploaia de ieri, când tocmai am ajuns acasă…am deschis geamul…și mi-am dat seama că ploaia a venit în 1-2 minute.

La fel va veni și moartea: în câteva clipe? Sau va dura mult, ca un supliciu?

Iar ploaia și moartea nu sunt două lucruri incompatibile. După cum nici rămânerea mâncării în gât nu e incompatibilă cu moartea…sau mușcătura unui șarpe sau a unei căpușe. Toate au de-a face cu viața, pentru că moartea și viața nu se exclud ci se întrepătrund.

Da, simte patul ca o destindere…Pentru că are nevoie să își îndrepte spatele și să își astâmpere durerea de la coccis. Căci multe lucruri, care odinioară erau banale sau de la sine sau fără importanță, acum au importanța lor sau urmările lor reale. Obositoare. Dureroase…

Părintele D. nu își pune problema bătrâneții. Deja s-a dat pe sine lui Dumnezeu. Bătrânețea lui pare a nu fi niciodată o problemă, și nici lipsa copiilor, pentru că el e absorbit de operă. Să scrie cărțile pe care trebuie să le scrie.

D. are nevoi de Părintele D. foarte mult. Chiar și când nu știe acest lucru…acest lucru se petrece. Pentru că D. trebuie să învețe cât de diferită e lumea din inima lui în comparație cu lumea reală. Că lumea reală e mult mai lașă, mai ipocrită decât orice își imaginează el când scrie.

Își trece mâna prin păr. Aude zgomote surde afară…Mușchii de la picioare…Are febră musculară. Pentru că D., pe fiecare zi, are de străbătut bulevardul A., apoi intră pe aleea D., dincolo de care întâlnește tot felul de maidanezi, vorbește cu o vecină…aceea îl lasă să treacă, urcă la etajul 6…și acolo își surmenează nervii timp de 6-8 ore.

Cel mai greu e luni, că trebuie să admită începutul travaliului…și cel mai epuizant e vineri, pentru că sâmbătă nu știe cu ce să înceapă în primul rând.

La fiecare 3 duminici, spre seară, D. se întâlnește cu Părintele D. E o întâlnire între prevăzut și neprevăzut. Și cel mai greu e de explicat ce au în comun…doi oameni…în afară de faptul că ei scriu.

Pentru că D. e vulcanic, e depresiv, nu știe e vrea, apoi își dă seama că vrea mai multe lucruri în același timp, pe când Părintele D. e omul păcii, al înțelegerii lucrurilor, care nu se teme de faptul că e răstălmăcit, pentru că el înțelege că răstălmăcirea e un lucru firesc…la cât de diferiți suntem.

Cămașa deschisă a lui D. și reverenda liniștită a Părintelui D. Nici nu știu de ce liniștită…dar acesta e cuvântul pe care îl simți, cu totul, când îl cunoști mai bine.

Și cum nu poți să cunoști pe cineva fără să îl asculți, când îl cunoști mai bine pe Părintele D. nu mai vrei să pleci de la el, pentru că ai vrea…tot timpul, să îl asculți.

Îl pune adesea în încurcături teologice…Fără să vrea. Pentru că una e să vorbești despre Dumnezeu după mintea ta…și alta e să cunoști ce spune Dumnezeu despre Sine. Iar ca să vezi ce spune El despre Sine trebuie să aprofundezi modul organic, dar pe mii de ani, în care El S-a revelat oamenilor.

D. crede că lucrurile se pot înțelege prin speculație. Părintele D. însă, dimpotrivă, îi atrage atenția că revelația nu e după mintea omului ci ea reprezintă realitatea lui Dumnezeu, modul în care El ni S-a făcut cunoscut nouă.

Și explicațiile, întotdeauna punctuale și fără drept de apel ale Părintelui D., îl fac pe D. să lase garda jos și să accepte că vede altfel lucrurile…că începe să se desprimăvăreze în el…pentru că adevărul e cel care ne face primăvară.