Serile au așteptarea lor (cap. 6)

Era una dintre acele zile…În care simțea foarte acut sentimentul singurătății, al singurătății pe care nimeni nu o vede, nimeni nu o ajută. Ochii îi erau înroșiți. Stătuse prea mult la masa de scris…

Pentru că timpul e întotdeauna o avere pe care nu o ții în propriile-ți mâini până nu o scrii. Până nu îl transformi în creație.

Trăia de câțiva ani în plină conspirație. Într-o conspirație a minimalizării lui, a minimălizării oricărei cărți pe care o scria. Ei – nu știu câți, nu știu cine, nu știu până când, nu știu de ce – îi puneau pumnul în gât, îi respingeau orice formă de angajare, poate pe premisa că dacă ei nu îl publicitează…nimeni nu îl va vedea.

Însă munca sa online depășea așteptările…

Era o oază de umanitate…într-o lume în care eticheta, moda, clica e „mai importantă” decât valoarea.

Și D. creea zilnic! Spre disperarea lor…sau dezgustul lor. Invidia e întotdeauna dezgustată de lucrurile pe care nu le poate admira.

Casa cărților sale, a lui D., creștea organic. Nimeni nu îl putea opri…decât numai el, doar el, putea să facă acest gest. Unul, desigur, sinucigaș.

Însă el, om cu frica lui Dumnezeu și întru Care își pusese toată nădejdea, credea că mai bine e să muncești, să muncești zilnic, indiferent dacă ești remarcat sau nu, decât să șomezi. Decât să arunci timpul la coș…

Luă două mere din bucătărie…În timp ce le spăla…se gândea la sentimentul profund de eliberare pe care l-a avut, atunci când a trăit certitudinea că bunica lui a plecat în pace, împlinită, la Domnul.

De fapt asta e viața: să fii împlinit în Dumnezeu! Căci ce contează toate celelalte, dacă nu ai trăit împlinirea duhovnicească?!

Ce să faci cu case, cu case pline de praf și de igrasie, cu mașini pe care ți le zgârie și ți le incendiază cine știe ce nebun, cu conturi în bancă, pe care oamenii băncii sau șmecherii din vârf ți-i delapidează, născând tot felul de „crize” artificiale?

Ce să faci…cu lucrurile pe care nu le iei când pleci? Ce să faci cu ceea ce nu te împlinește?

Mănâncă merele cu cotor cu tot. Le taie metodic, cu cuțitul, în timp ce le mănâncă, fiecare felie reprezentând o altă așteptare, o altă reușită, o altă idee.

Mănâncă și gândește. Se roagă, își amintește, e întotdeauna în grijă. În grija de a crea…în grijile care îl asaltează…sau în lupta cu demonii care îl invidiază, care îl agită pe fiecare zi.

La urma urmei cine crede în repetiție subminează unicitatea vieții omului.

Oamenii nu se repetă!

Unicitatea lor constă în modul cum gândesc, în modul cum văd lucrurile, în modul cum aleg să facă una sau alta. Fiecare ne naștem într-un moment în care toate lucrurile sunt proprii nouă. Sunt pentru noi sau ne provoacă să le înțelegem.

Merele au fost bune. A fost bună și ploaia de ieri, când tocmai am ajuns acasă…am deschis geamul…și mi-am dat seama că ploaia a venit în 1-2 minute.

La fel va veni și moartea: în câteva clipe? Sau va dura mult, ca un supliciu?

Iar ploaia și moartea nu sunt două lucruri incompatibile. După cum nici rămânerea mâncării în gât nu e incompatibilă cu moartea…sau mușcătura unui șarpe sau a unei căpușe. Toate au de-a face cu viața, pentru că moartea și viața nu se exclud ci se întrepătrund.

Da, simte patul ca o destindere…Pentru că are nevoie să își îndrepte spatele și să își astâmpere durerea de la coccis. Căci multe lucruri, care odinioară erau banale sau de la sine sau fără importanță, acum au importanța lor sau urmările lor reale. Obositoare. Dureroase…

Părintele D. nu își pune problema bătrâneții. Deja s-a dat pe sine lui Dumnezeu. Bătrânețea lui pare a nu fi niciodată o problemă, și nici lipsa copiilor, pentru că el e absorbit de operă. Să scrie cărțile pe care trebuie să le scrie.

D. are nevoi de Părintele D. foarte mult. Chiar și când nu știe acest lucru…acest lucru se petrece. Pentru că D. trebuie să învețe cât de diferită e lumea din inima lui în comparație cu lumea reală. Că lumea reală e mult mai lașă, mai ipocrită decât orice își imaginează el când scrie.

Își trece mâna prin păr. Aude zgomote surde afară…Mușchii de la picioare…Are febră musculară. Pentru că D., pe fiecare zi, are de străbătut bulevardul A., apoi intră pe aleea D., dincolo de care întâlnește tot felul de maidanezi, vorbește cu o vecină…aceea îl lasă să treacă, urcă la etajul 6…și acolo își surmenează nervii timp de 6-8 ore.

Cel mai greu e luni, că trebuie să admită începutul travaliului…și cel mai epuizant e vineri, pentru că sâmbătă nu știe cu ce să înceapă în primul rând.

La fiecare 3 duminici, spre seară, D. se întâlnește cu Părintele D. E o întâlnire între prevăzut și neprevăzut. Și cel mai greu e de explicat ce au în comun…doi oameni…în afară de faptul că ei scriu.

Pentru că D. e vulcanic, e depresiv, nu știe e vrea, apoi își dă seama că vrea mai multe lucruri în același timp, pe când Părintele D. e omul păcii, al înțelegerii lucrurilor, care nu se teme de faptul că e răstălmăcit, pentru că el înțelege că răstălmăcirea e un lucru firesc…la cât de diferiți suntem.

Cămașa deschisă a lui D. și reverenda liniștită a Părintelui D. Nici nu știu de ce liniștită…dar acesta e cuvântul pe care îl simți, cu totul, când îl cunoști mai bine.

Și cum nu poți să cunoști pe cineva fără să îl asculți, când îl cunoști mai bine pe Părintele D. nu mai vrei să pleci de la el, pentru că ai vrea…tot timpul, să îl asculți.

Îl pune adesea în încurcături teologice…Fără să vrea. Pentru că una e să vorbești despre Dumnezeu după mintea ta…și alta e să cunoști ce spune Dumnezeu despre Sine. Iar ca să vezi ce spune El despre Sine trebuie să aprofundezi modul organic, dar pe mii de ani, în care El S-a revelat oamenilor.

D. crede că lucrurile se pot înțelege prin speculație. Părintele D. însă, dimpotrivă, îi atrage atenția că revelația nu e după mintea omului ci ea reprezintă realitatea lui Dumnezeu, modul în care El ni S-a făcut cunoscut nouă.

Și explicațiile, întotdeauna punctuale și fără drept de apel ale Părintelui D., îl fac pe D. să lase garda jos și să accepte că vede altfel lucrurile…că începe să se desprimăvăreze în el…pentru că adevărul e cel care ne face primăvară.