Poezia românească postbelică: câteva considerații generale [1]

S-a spus despre poezia română de după război că reprezintă un al doilea modernism.

În mod cert, este vorba despre un modernism într-o altă etapă, pe care aș îndrăzni chiar să-l numesc, într-un anumit sens, o etapă a maturizării poetice.

În ultimele două volume din Epilog la lumea veche, am discutat despre lirica primei jumătăți de secol XX (fără exhaustivitate, pentru care nu am avut încă timpul necesar), împărțind-o în modernism și traditionalism nu în mod arbitrar sau din rațiuni critice foarte stricte, ci pentru că însăși epoca avută în vedere a operat cu această dihotomie.

Privind în urmă, ni se pare că nu mai este atât de importantă, dar am făcut această despărțire tocmai pentru a observa irelevanța ei în optica noastră, pentru a sesiza că diferențele sunt, în cele din urmă, nesemnificative. Că modernismul și tradiționalismul reprezintă aspecte complementare în poezia și în peisajul literar al vremii și nu falii disjunctive.

Unele observații în acest sens fuseseră făcute de G. Călinescu încă de pe atunci…dar nu mai revin acum asupra acestei discuții.

Ceea ce este evident, este că această distincție se estompează după război.

Un factor poate fi cel politic, care nu mai admite teoretizări de genul celor interbelice. Deși anii 60 produc revitalizarea poeziei interbelice (după un deceniu și ceva de ocultare), fervoarea teoretizantă nu își mai găsește locul în atmosfera sulfurată de ideologia comunistă, sufocată de decrete politice și indicații prețioase.

Putem considera că întreg secolul XX – începând din deceniul doi și până la optzeciști – aparține poeziei moderne, incluzând aici toate formele sale de manifestare, chiar părut antagonice (modernism, tradiționalism, avangardism), mai puțin postmodernismul – chiar dacă Matei Călinescu îl consideră o față a modernității[1] –, care ni se pare a fi (cel puțin) începutul evoluției spre…altceva.

Secolul al XX-lea – prima jumătate, în special – a căutat cu obidă „tradiția” literară românească. Mai ales în poezie cercetările pentru aflarea acestei tradiții au fost foarte animate.

Într-un mod de neînțeles pentru noi, mulți au ajuns la concluzia că singura sau că autentica tradiție – mai cu seamă lirică – a literaturii noastre este cea folclorică.

Un răspuns care nouă ni se pare straniu, dar corespunzător opiniilor din acea perioadă, în care existau glasuri ce susțineau că inclusiv secolul al XIX-lea nu poate fi luat în considerare ca tradiție, reprezentând doar o imitație după modele occidentale, o literatură de import.

Astfel, „B. Fundoianu […] vedea în literatura română o literatură a eternului pastiș, în care singurul scriitor autentic autohton prin creația sa este Ion Creangă”[2], iar Ion Vinea vorbea despre „tradiția folclorică autohtonă a artei abstracte”[3].

Sentința lui Eugen Ionescu venea ca o ghilotină: „Cultura românească nu a izbutit să exprime realitățile spiritualității autohtone, cărora le rămâne exterioară”[4] – deși el nu făcea neapărat apologia creației populare.

G. Călinescu enunța formula: „folclorul țărănesc – adevăratul nostru clasicism”[5]. Curios lucru, acest clasicism nu și-a găsit locul între capitolele Istoriei sale, unde totuși se regăsește „așa-zisa literatură religioasă”[6].

E curioasă (și derutantă) totodată și revolta față de importuri literare a unor creatori care erau totuși cât se poate de receptivi față de poezia modernă și față de evoluția curentelor în Occident.

În mod neașteptat, această poziție (susținută nu doar de autohtoniști/ ortodoxiști – am evocat anterior opinia categorică, în acest sens, a lui Ion Pillat sau opțiunea pentru baladă a lui Radu Gyr[7]) contrazicea perspectiva de evoluție literară a lui Lovinescu.

Pe drept cuvânt, Paul Cernat remarca:

„În ciuda opoziției ideologice [dintre moderniști/ avangardiști și ortodoxiști], există importante puncte de contact cu concepțiile hegemonist-orientaliste ale tradiționaliștilor, despre un București văzut ca o a patra Romă (Nichifor Crainic) sau ca un Bizanț după Bizanț (N. Iorga), în condițiile bolșevizării Rusiei ortodoxe.

Aceeași voință de afirmare și de originalitate, aceeași deplângere a imitației, aceeași respingere a minoratului cultural din secolul al XIX-lea”[8].

Foarte important de relevat este, așadar, că tradiția n-a fost căutată doar de…tradiționaliști, ci de toți poeții pe care îi numim generic interbelici, indiferent de soluția pe care au aflat-o pentru a împăca această nevoie intrinsecă a spiritului lor creator.

Căutându-și tradiția, poeții primei jumătăți a secolului XX căutau originalitatea.

Culmea este că, după război, și după ce regimul comunist a început să promoveze, în mod ideologic, folclorizarea poeziei (mergând până la grotesc), poeții au reacționat contrar indicațiilor (sesizând ridicolul situației și nedorind să fie implicați în această farsă ordonată din rațiuni politice) și au părăsit definitiv această sursă lirică, iar poezia cultă nu s-a mai întors vreodată (cel puțin până în prezent) la tezele interbelice care favorizau folclorismul.

Bineînțeles, nu credem că cineva ar putea considera că „Frunză verde de albastru/ mă doare un cal măiastru” (Nichita Stănescu) reprezintă încurajarea inspirației din creația populară.

Și aceasta cu toate că studiile despre creația românească folclorică s-au multiplicat considerabil. Ele au îmbogățit însă departamentul științific al etnologiei și folclorului, fără ca marea poezie să le acorde un interes deosebit.

Chiar Ovidiu Papadima – care încercase, în interbelic, să demonstreze ortodoxia obiceiurilor populare, forțând concluziile – a scris o carte de referință[9] în care a demonstrat indubitabil independența apariției și dezvoltării poeziei culte în raport cu izvoarele populare, în istoria noastră literară, minimul ei interes față de lirica folclorică.