Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 19 mai 2013

Istorie III. 17

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

***

58. Amintirile lui Victor Eftimiu

Costau 11 lei. Reeditate sub forma: Victor Eftimiu, Portrete și amintiri, Ed. pentru literatură, București, 1965,  523 p. Carte formată din articole publicate de-a lungul a 50 de ani[1].

În p. 8 vorbește despre asasinatele morale în lumea scriitorilor. Când unul sau altul încearcă să te desființeze total ca scriitor. Să te bage în tăcere.

În p. 9 le numește „gesturi lipsite de eleganță și camaraderie”.

Tudor Arghezi a semnat poeme și sub numele de Senar[2].

O întâlnire cu George Coșbuc în Cișmigiu și apoi o discuție cu el la cafenea[3]. Însă el și prietenul său nu au rămas impresionați de Coșbuc, pentru că poetul „nu avea o conversație excepțională. Vorbea puțin și spunea, fără strălucire, lucruri obișnuite”[4].

Fiica doamnei Bulandra: „Mikaela Costescu, mică de tot, cu pălărie mare, cu părul blond revărsat pe umeri…Privea cu ochii albaștri, visători, spre…”[5].

1912. Articolul: La moartea lui Caragiale. Prima propoziție: „Caragiale a fost un paradox[6]. Prietenii lui Caragiale: Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea, Vlahuță[7].

Despre soția lui Vlahuță: avea un „surâs suav” și era „o gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a ilustrului ei soț și a prietenilor acestuia”[8].

L-a cunoscut pe Vlahuță în 1910[9]. Iar casa poetului era „un colț de pace și de poezie”[10].

Coșbuc a murit zdrobit de durere din cauza fiului său, care a murit într-un accident de mașină[11].

Viața lui Macedonski „a fost un lung și dureros calvar”[12]. Cei care i-au contestat poezia l-au acuzat „de superficialitate și exces de verbalism[13].

În 1880 Macedonski scoate revista Literatorul, care s-a opus Convorbirilor literare[14]. El l-a descoperit pe Duiliu Zamfirescu și îi publică poemele Levante și Calavrita și Harpista[15].

Macedonski moare în 1921…iar Goga și autorul îi fac poetului „funeralii aproape naționale”[16].

Pirandello îl prefera pe Bellini lui Wagner în materie de compoziție[17].

Spiru Haret a fost „cumnatul și protectorul” lui Pompiliu Eliade, care a fost directorul Teatrului Național[18].

Maxim Gorki[19], când era singur și trist, făcea un foc și răscolea tăciunii cu bățul, văzându-și toată viața în el[20].

Gomari = măgari[21]. Guaci = porumbei sălbatici[22]. Cireșele mari, „pietroase”[23]. Satul tatălui său: Boboștița[24].

Viața literară și artistică își avea redacția în strada Enei, nr. 7, din București[25].

S-a întâlnit cu Sadoveanu într-o zi ploioasă și l-a ajutat să strângă niște foi manuscriptice căzute pe stradă. Nu a primit nici măcar un surâs[26].

I-a găsit un manuscris de-al lui Delavrancea la un anticar și i l-a restituit. Și în loc să se bucure…acela i-a spus că îl va arunca în foc[27].

Goga cânta la chefuri[28]. Pentru că „era un sentimental, un romantic. În fața unui pahar de vin, acea armură de paladin[29] veșnic gata de luptă, lancea și scutul plin de țepi cădeau”[30].

Romanța preferată a lui Goga: Unde ești?, a lui Theodor Șerbănescu[31].

Primii bani primiți de autor din munca de ziarist au fost 14 lei de argint. Salariul pe o săptămână la Cronica[32].

Magazinul de fierărie Radu Gologan era în Piața Sfântul Gheorghe din București[33].

La ziarul Epoca, pentru corectura de noapte (de la 4 la 7 dimineața), autorul primea 5 lei pe noapte[34]. Și acolo s-a îmbolnăvit de „gălbinare”[35]. Adică a făcut hepatită.

Și când a făcut din revista Bibiloiul o revistă citibilă, bine corectată, a început să scadă tirajul[36]. Dar dacă nu a mai corectat-o și a lăsat textele primite de la cititori așa cum erau, adică prost scrise, cu erori și fraze năclăite, tirajul a început să crească[37].

Atitudine care se vede până azi pe blogurile, revistele și ziarele care primesc texte de la cititori de factură joasă. Pentru că ei vin să se vadă…și nu să te vadă. Nu vor să fie mai mult…ci vor să își vadă textele publicate undeva…și să își închipuie că ele sunt „niște capodopere”.

Revista Bibiloiul se tipărea pe strada Doamnei din București în anul 1907[38]. Lămpile erau alimentate cu petrol iar becurile verzui cu gaz aerian[39]. Se mergea cu sania trasă de cai prin București în timpul iernii[40].

Ilarie Chendi edita Viața literară și artistică[41], la care colabora și Eftimiu. Iar Chendi îi spunea lui Victor Eftimiu Eftimică iar Eftimiu lui Chendi Zapciul[42].

Ion Minulescu și-a editat primele poezii în Viața literară și artistică[43].

Autorul a aflat de la Cincinat Pavelescu primele poeme de George Bacovia[44].

Mulți intelectuali imitau barbișonul lui Titu Maiorescu[45], după cum mulți teologi de azi imită barbișonul Părintelui Dumitru Stăniloae.

Cincinat Pavelescu și-a publicat primul volum de poeme după ce scrisese aproape 20 de ani poeme[46]. Iar Emil Gârleanu îl numea pe Liviu Rebreanu Neamțul[47].

Octavian Goga: „inteligent, scăpărător, amabil, feminin, grav, entuziast și abil, el a cucerit și cu farmecul personal, nu numai cu imensul său talent de poet, de ziarist și de orator”[48].

Și autorul spune că Goga, ca și Iorga, „nu tolera succesul altora”[49].

În 1924, după ce n-a mai fost ministrul Cultelor, din partea liberalilor, Goga a trecut „printr-o epocă de deprimare”[50].

Cu Goga la Țebea[51]. După care afirmă despre Goga că avea „un dispreț olimpian pentru oameni”[52]. Purta „masca afabilității” și părea „prieten” cu oameni indiferenți sau antipatici[53].

Eftimiu vorbește și despre „fermecătorul cinism”[54] al lui Octavian Goga cât și despre faptul că „nu-l entuziasmau prea mult oamenii”[55].

Cu Goga la Rășinari, la casa părintească a acestuia. Care a rămas surorii lui, Claudiei Bucșan[56].

Eugen Lovinescu: „sceptic din fire”[57]. Și prima mișcare a lui Lovinescu era „totdeauna o reflecție ironică, descurajantă”[58].

Goga i-a spus lui Eftimiu că e de origine macedoneană, ca și el. Din strămoși păstori[59].

Victor Eftimiu i-a cunoscut pe Maiorescu, pe Negruzzi, pe Slavici, pe Caragiale, pe Macedonski, pe Vlahuță…dintre contemporanii lui Eminescu[60]. Pe Maiorescu l-a cunoscut în 1915[61]. Și despre care spune că a fost trecut sub tăcere după moartea lui[62].

Pe Caragiale l-a cunoscut cu puțin înainte de moartea lui[63]. Și l-a uimit „verva, rezistența, forța lui fizică: a băut și a vorbit până în zori în cămașă, fără să-i pese de răcoarea ce ne înfiora pe toți ceilalți”[64].

Caragiale „era amabil pe față, iar când întorceai capul te batjocorea[65].

Autorul și-ar fi dorit să îl cunoască pe Eminescu[66].

Minulescu numea poezia „un cal sălbatic”[67].

Panait Istrati „a fost un admirabil povestitor, povestitorul ideal”[68]. Datorită succesului său de la Paris, din 1924, Istrati a fost atacat de Iorga și de Rebreanu[69].

Într-o scrisoarea către autor, Istrati spunea: „prima datorie a artistului trebuie să fie priceperea [înțelegerea] vremii lui și să ne fie rușine de judecata de mâine, aceea a Istoriei”[70].

I-a dus lui Emil Gârleanu „un braț întreg de crini”[71]. Iar în p. 232 scrie: „convingerea mea este că ceea ce oferă teatrele noastre e mult superior spectatorului. E mult mai multă calitate, onestitate, bună-credință pe scenă decât în sală”. Cred că lucrurile au rămas neschimbate

O altă meteahnă românească nevindecată: „În România nu există credit. Trebuie să dovedești mereu că ești om cinstit sau, în artă, că nu te-ai cretinizat brusc[72].  Și, cel mai adesea, nu te cred și nici nu te creditează că ești cineva, că poți să faci ceva anume, pentru că nu te înțeleg. Pentru că nu văd în tine nimic deosebit.

Despre glorie în România, Macedonski spunea, că „e o stâncă pe care trebuie s-o ridici în fiecare dimineață pe umeri, iar seara s-o lași jos, și în dimineața următoare s-o ridici iar”. La nesfârșit[73].

Pe Lovinescu nu-l interesa adevărul strict ci „reușita stilistică”[74]. Eftimiu a locuit în Paris alături de Lovinescu[75].

Goga a venit la Paris în 1913 și 1914, împreună cu prima lui soție, Hortensia[76].

Goga nu s-a înțeles niciodată cu Lovinescu[77]. „Erau temperamente cu totul deosebite: unul macedonean-transilvan, dârz, clocotitor, celălalt moldovean placid, sceptic”[78].

Dar Lovinescu, deși era sarcastic când era vorba de elanul altora, „era destul de vanitos față de propriile-i merite și aspirații”[79].

Lovinescu se considera „succesorul lui Titu Maiorescu” în domeniul criticii literare[80].

Eftimiu a scris la ziarul Le Figaro[81]. În 1913 a fost la Galați împreună cu Coșbuc și Gala Galaction[82].

Macedonski, în p. 405, e caracterizat de autor ca „un straniu amestec de candoare și de satanism”.

Vlahuță era un om timid[83]. Pe când Caragiale era „un desăvârșit actor”[84].

Pe Gala Galaction îl caracterizează ca „învăluitor, patriarhal”[85].

Bogdan-Pitești l-a încurajat pe Camil Ressu[86]. Iar autorul l-a cunoscut pe Brâncuși „încă din vremea când era un necunoscut cu părul și bărbuța negre”[87].

Consideră arta lui Brâncuși drept „o reîntoarcere la vigoarea și la candoarea primitivă”[88].

L-a cunoscut și pe Aurel Vlaicu[89], despre care scrie după ce a scris despre Lenin.

„Fecior de țăran din Transilvania, Aurel Vlaicu a învățat ingineria și mecanica fără ajutorul autorităților sau al vreunui mecenat. Sărac și singur, dar îndrăzneț și dârz[90].

Goethe credea că ar fi fost episcop dacă ar fi trăit în Anglia[91].

L-a cunoscut și pe Traian Vuia și l-a văzut în Franța pe când era paralizat[92].

Dobrogeanu-Gherea avea un restaurant în gară la Ploiești[93].

Autorul îl vede pe Slavici pe când era singur și părăsit[94]. Și cu toate că orice popor al lumii s-ar fi mândrit cu un literat ca Slavici, el s-a stins la București „târându-și sărăcia și amarul într-o societate care nu-l citea, nu-l cunoștea, nu-l recunoștea și care l-a lăsat să moară în sărăcie și uitare”[95].

Mihail Sadoveanu n-a avut ucenici[96]. Și înainte să scrie proză a scris versuri. Și a continuat să scrie versuri dar nu le-a mai publicat[97].

Ștefan Octavian Iosif „a fost trubadurul melancolic, cântărețul tristeții sale, inimă caldă și sfărâmată”[98].


[1] Victor Eftimiu, Portrete și amintiri, Ed. pentru literatură, București, 1965, p. V.

[2] Idem, p. 10.

[3] Idem, p. 16.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 17.

[6] Idem, p. 21.

[7] Idem, p. 22.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 27.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 29.

[12] Idem, p. 31.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 32.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 36.

[17] Idem, p. 42.

[18] Idem, p. 75.

[20] Victor Eftimiu, Portrete și amintiri, op. cit., p. 85.

[21] Idem, p. 94.

[22] Idem, p. 97.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 98.

[25] Idem, p. 102.

[26] Idem, p. 104.

[27] Idem, p. 105-106.

[28] Idem, p. 110.

[29] Cavaler medieval rătăcitor, gata oricând de lupte eroice.

[30] Victor Eftimiu, Portrete și amintiri, op. cit., p. 110.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 125.

[33] Idem, p. 126.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 127.

[38] Idem, p. 130.

[39] Idem, p. 131.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 132.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 143.

[44] Idem, p. 148.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 149.

[47] Idem, p. 152.

[48] Idem, p. 162.

[49] Idem, p. 165.

[50] Idem, p. 169.

[51] Idem, p. 171.

[52] Idem, p. 172.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Idem, p. 173.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 175.

[60] Idem, p. 176.

[61] Ibidem.

[62] Idem, p. 180.

[63] Idem, p. 181.

[64] Idem, p. 181-182.

[65] Idem, p. 182.

[66] Idem, p. 184.

[67] Idem, p. 189.

[68] Idem, p. 207.

[69] Idem, p. 209.

[70] Idem, p. 212.

[71] Idem, p. 215.

[72] Idem, p. 233.

[73] Idem, p. 234.

[74] Idem, p. 317.

[75] Idem, p. 329.

[76] Idem, p. 331.

[77] Idem, p. 332.

[78] Ibidem.

[79] Idem, p. 333.

[80] Ibidem.

[81] Idem, p. 338.

[82] Idem, p. 398.

[83] Idem, p. 405.

[84] Idem, p. 406.

[85] Idem, p. 407.

[86] Idem, p. 419.

[87] Idem, p. 429.

[88] Idem, p. 431.

[89] Idem, p. 441.

[90] Idem, p. 442.

[91] Idem, p. 446.

[92] Idem, p. 452.

[93] Idem, p. 464.

[94] Idem, p. 475.

[95] Idem, p. 477.

[96] Idem, p. 478.

[97] Idem, p. 479.

[98] Idem, p. 482.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [48]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

  *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

    vol. 1

***

2. 11. Cartea lui Tobit

În această carte, Dumnezeu este numit, în primul rând, Cel Preaînalt [1, 4]. În 1, 12 se vorbește despre Dumnezeu iar în 1, 13, pentru a doua oară, Îl numește Cel Preaînalt. Și Cel Preaînalt dă har și chip [harin che morfin] oamenilor [1, 13].

Dumnezeu e drept și, la fel, toate lucrările Lui. Iar căile Lui sunt milostenii, adevăr și judecată adevărată. Pentru că Domnul judecă drept întru veac [3, 2].

El Își amintește de oameni și caută spre ei [3, 3]. Iar multele judecăți ale lui Dumnezeu sunt adevărate [3, 5]. Căci El cere oamenilor ca să umble în adevăr înaintea Lui [3, 5].

Sintagma Domnul Dumnezeu apare pentru prima dată în 3, 11. Iar numele Lui e sfânt și cinstit în veci [3, 11; 8, 5], pentru că pe El Îl binecuvintează toate faptele Sale întru veac [3, 11]. Și fapte ale Lui sunt făpturile Sale. Cele pe care El le-a făcut.

Rugăciunea este auzită „înaintea slavei lui Dumnezeu [enopion tis doxis tu Teu]”, cf. 3, 16, Tobit (S). Însă în Tobit 3, 16 avem faptul că rugăciunea este auzită „înaintea slavei marelui Rafail [enopion tis doxis tu megalu Rafail]”.

Dar din 3, 17, unde se spune că el, Rafail, a fost trimis să-i vindece pe amândoi, înțelegem că în locul lui Rafail e Dumnezeu. Că e vorba de o eroare grafică.  Pentru că slava cea mare nu poate fi decât a lui Dumnezeu iar Rafail e unul dintre Arhanghelii Săi.

În Biblia de la 1688 avem: „înaintea mărirei marelui Dumnezău” [3, 17]. La fel și în VUL: „in conspectu gloriae summi Dei” [3, 24].

Dumnezeu nu Își întoarce fața de la noi dacă nici noi nu ne întoarcem fața de la tot săracul [4, 7]. Pentru că dar bun e milostenia înaintea Celui Preaînalt [4, 11].

Pentru că Îi slujim Lui, Dumnezeu ne răsplătește imediat [4, 14]. El ne face drepte căile noastre și ne dă toate bunătățile [4, 19]. Dar tot El e Cel ce ne smerește [4, 19].

Trebuie să ne temem de Dumnezeu și să ne îndepărtăm de tot păcatul. Pentru că El dorește să facem ce e plăcut înaintea Lui [4, 21].

„Dumnezeu locuiește în cer [en to urano icon Teos]” [5, 17] dar El trimite pe Îngerul Lui [o Anghelos Aftu] ca să meargă împreună cu noi [5, 17].

Domnul e Cel care dă viață oamenilor [5, 20]. Iar în 5, 22 Îngerul lui Dumnezeu e numit „Înger bun”, care merge împreună cu noi și ne dă călătorie bună.

Și pentru prima dată în LXX găsim sintagma Milostivul Dumnezeu [ton eleimona Teon] la Tob. 6, 18. Acesta ne mântuie și ne miluiește pe noi [6, 18]. Iar El, Cel milostiv, ne dăruie pe cele foarte bune [ta callista] [7, 12].

Dumnezeu e „Domnul cerului și al pământului” [7, 17]. Și El dă har în locul mâhnirii noastre [7, 17]. Domnul e Cel ce ne miluiește [8, 4; 11, 16]. Și pe El Îl binecuvintează cerurile și toate făpturile Sale [8, 5]. Și astfel, așa după cum explicam și noi, e ctisis [făpturile] de la 8, 5 sunt sinonime cu ta erga [faptele] de la 3, 11. Pentru că făpturile Lui sunt cele pe care El le-a făcut.

Domnul e Cel care l-a făcut pe Adam și El i-a dat lui ajutor pe Eva [8, 6]. Iar pe Domnul Îl binecuvintează, cu binecuvântare curată și sfântă, toți Sfinții Lui și toate făpturile Lui și toți Îngerii Lui și toți aleșii Lui întru toți vecii [8, 15].

Domnul ne bucură [8, 16]. El face cu noi după mila Lui cea mare [8, 16]. În 8, 17, pentru prima și singura dată în Tobit, Dumnezeu e numit Stăpân și El ne dă viață „în sănătate, cu bucurie și milă” [8, 17].

În 10, 11, El e numit „Dumnezeul cerului” iar în 10, 13: „Domnul cerului”.

Domnul ne ajută să revenim acasă [10, 13]. Și adevărata bucurie e cea înaintea Domnului [10, 13]. În 11, 14, Tobit îi binecuvintează pe toți Sfinții Îngeri ai lui Dumnezeu și o receptează pe nora lui ca pe cea pe care Dumnezeu  a adus-o în casa sa [11, 17].

Îngerul Domnului ne învață să Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, să ne mărturisim Lui și să Îi dăm mărire [12, 6]. Să mărturisim tuturor minunile pe care le-a făcut El în viața noastră [12, 6; 12, 22]. Căci e lucru bun să Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, să înălțăm numele Lui și să arătăm, cu cinste, „cuvintele faptelor lui Dumnezeu” [12, 6].

În 12, 12 Dumnezeu e numit Cel Sfânt de către Arhanghelul Rafail. Și Arhanghelul Lui ducea pomenirea rugăciunii [to mnimosinon tis prosefhis] lui Tobit înaintea Domnului [12, 12].

Rafail era cu Sfântul Tobit când acesta făcea binele [12, 13]. Și Dumnezeu l-a trimis pe Rafail ca să-l vindece pe Tobit și pe nora lui, pe Sarra [12, 14].

Și în 12, 15 Rafail își dezvăluie identitatea și le spune că el este „unul dintre cei 7 Sfinți Îngeri, care purtăm rugăciunile Sfinților și intrăm înaintea slavei Celui Sfânt [is ton epta Aghion Anghelon i prosanaferusin tas prosefhas ton Aghion che isporefonte enopion tis doxis tu Aghiu]”.

Rafail a împlinit „voia Dumnezeului nostru” [12, 18]. Apoi s-a înălțat la Cel care l-a trimis [12, 20].

Faptele lui Dumnezeu sunt mari și minunate [12, 22]. Iar El este „Dumnezeul Cel viu întru veci” și El are Împărăția Lui [i Vasilia Aftu] [13, 2]. Împărăție a lui Dumnezeu a cărei realitate va fi foarte dezbătută în Noul Testament dar care, iată, fusese revelată de mult.

Dumnezeu pedepsește și miluiește, coboară întru Adis/ Iad și ridică de acolo și nimeni nu poate să ne scape din mâna Lui [13, 2].

Pentru că El este Domnul nostru și Dumnezeu. El e Tatăl nostru întru toți vecii [13, 4]. Și astfel Tobit Îl numește pe Domnul, ca și Sfântul David în I Cron. 29, 10: Tatăl nostru.

În 13, 7, El e numit Domnul dreptății [ton Chirion tis dicheosinis]. E prima apariție textuală a sintagmei în LXX. Și tot la 13, 7, Dumnezeu e numit, tot pentru prima dată în LXX, Împăratul veacurilor [ton Vasilea ton eonon]. La 13, 11 va fi numit din nou drept Împăratul veacurilor.

Intimitatea lui Tobit cu Domnul se vede din folosirea sintagmei Dumnezeul meu [13, 9]. Și tot aici folosește sintagma Împăratul cerului [13, 9; 13, 13].

Ne bucurăm de măreția [tin megalosinin] lui Dumnezeu [13, 9]. Iar megalosini este un sinonim al slavei lui Dumnezeu.

Dumnezeu va pedepsi Ierusalimul, cetatea sfântă, pentru faptele celor care locuiesc în ea [13, 10]. Iar în 13, 15 găsim sintagma Domnul Drepților [ton Chirion ton Dicheon].

Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu vor fi fericiți pentru că se vor bucura de pacea Lui [13, 15]. Iar cei care s-au întristat de toate bătăile Lui se vor bucura văzând toată slava Lui și se vor bucura întru veac [13, 16]. Două fericiri care amintesc de cele evanghelice.

Tot în 13, 16, Dumnezeu e numit Împăratul Cel mare [ton Vasilea ton megan]. Iar 14, 6 vorbește profetic despre ziua, când „vor binecuvânta toate neamurile pe Domnul”. Pentru că Dumnezeu e Cel ce mântuiește [14, 10].

Poezia românească postbelică: câteva considerații generale [2]

Există două caracteristici/ obsesii, pe care le considerăm esențiale pentru lirica majoră postbelică, până la apariția postmodernismului, și anume: metalimbajul sau metapoezia și autodefinirea poetului.

S-ar părea că ne-am îndepărtat destul de mult, în timp, de tradiția literară veche și că nu ar mai avea sens un demers recuperator de tipul celui pe care îl facem, care să revendice prezența (încă) a anumitor structuri vechi, de gândire și de limbaj, în această poetică.

E o impresie falsă.

Vechiul se regăsește și acum în modern și nu doar sub formă de sedimente poetice inseparabile.

Într-un mod cu totul paradoxal – dar pe care vrem să îl aducem la lumină – poezia modernistă postbelică, dorind să găsească acel cuvânt inefabil al poeziei (pe care Ion Barbu îl enunța doar ca ideal, echivalându-l cu „lauda grădinii de îngeri” (Timbru)), se lovește, vrând-nevrând, de o dificilă problemă teologică și se întoarce întrucâtva (mai mult sau mai puțin, în funcție de autor) la conștiința celor vechi.

Nimeni în poezia noastră, nici în interbelic și nici în postbelic, nu a urmat modelul eufoniei pure a lui Mallarmé, al versurilor sale lipsite de substanțialitate rațională și metafizică.

Interesul metafizic al poeților români în perioada postbelică se intersectează într-o anumită măsură cu al medievalilor. Deși mulți ar putea privi această afirmație cu suspiciune, eu nu insinuez că poate fi detectată întotdeauna și intenția unei asemenea interferențe.

Cu toate acestea, o tradiție românească a liricii metafizic-mistice, adesea ermetică sau cvasi-ermetică, de la Dosoftei și Cantemir, trecând prin Eminescu, Arghezi, Blaga, Ion Barbu și până la Nichita Stănescu, se poate identifica fără eroare.

În aceasta constă așadar paradoxul, în faptul că, dacă limbajul poeziei moderne pare cu totul înstrăinat de limba veche (pare, deși sunt și situații aparte, despre care vom vorbi, ca în cazul lui Nichita Stănescu, care s-a declarat și s-a lăsat sedus de expresivitatea poetică a unor medievali ca D. Cantemir și Neculce), pe de altă parte, discursul liric postbelic recuperează, cum spuneam, valențele metafizice specifice autorilor vechi, expresia aforistică, sapiențială, limbajul esopic, retorica filosofică și sobrietatea etică.

Mai mult, niciodată până acum, exceptându-l pe Eminescu, nu a ajuns poezia românească modernă la un asemenea nivel al interesului pentru introspecția poetică, pentru descoperirea limbajului corespunzător exprimării neliniștii metafizice, pentru căutarea esenței umane exprimabile în primul rând prin limbaj și rațiune poetică.

Ne gândim, așadar, ca discuția noastră despre lirica modernistă postbelică să cuprindă mai întâi poezia lui Emil Botta, Șt. A. Doinaș și Nichita Stănescu – dintre care primii doi și-au început cariera literară înainte de război, fapt care nu ne stânjenește, ci dimpotrivă, ne ajută să stabilim continuitatea între cele două perioade – după care ne vom opri și asupra altor poeți, care sunt individualități lirice interesant de studiat: Ioan Alexandru, Marin Sorescu și poate și alții…

Ne interesează, ca și până acum, în primul rând să relevăm perpetuarea unor viziuni poetice și atitudini verbale din trecutul cât mai îndepărtat.

Literatura română veche începuse să iasă din ce în ce mai mult la lumină și, cu toate că nu s-a bucurat sub comuniști de vreun tratament preferențial (dimpotrivă, era studiată cu atenție și de cenzură), ediții critice ale operelor fundamentale din epoca veche au continuat să apară și în această perioadă.

Deși numai Nichita ne indică joncțiunea cu Dimitrie Cantemir, considerat de el mai tulburător decât toți poeții moderni, totuși o anumită tendință spre jocul complicat și subtil-filosofic îi este proprie deopotrivă și lui Emil Botta.

Fratele său, Dan Botta[1], traducea prima dată în românește „Imnul către Dumnezeire scris de Petru Cercel în terține italiene [dar care] are nu știu ce idee de austeritate și evlavie bizantină”[2] și scria elogios despre filosofia lui Cantemir, remarcând că „el a comparat tactul stelelor cu un tact de clavecin: est enim astrorum motus quasi claviger [Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, carte care era tipărită în 1929 în traducere românească]”[3].

Emil Botta de asemenea, după cum vom vedea, valorifica elemente din poezia veche.

Înaintea lui Doinaș și a cerchiștilor, lirica lui respiră un aer intelectualist/ erudit, e grea de simboluri, de rune livrești.

În ceea ce-l privește pe Doinaș – care se înseriază în rândul autorilor de psalmi moderni –, simbolurile antice atât de numeroase din opera sa ni se par mai degrabă niște alegorii ireductibile decât atestări ale unei adevărate însușiri a filosofiei antice.

Clasicismul antic coroborat cu influența poeziei germane romantice și expresioniste reprezintă măști poetice, dincolo de care se remarcă la el o pendulare între tradiția autohtonă a exercițiului cognitiv-interogativ, cu rezolvările sale specifice, și viziunea liric-filosofică germană, pe care o adaptează poeziei românești – în urma lui Blaga, dar mai pronunțat decât acela.

Ca și în trecut, voi face abstracție de implicarea politică a autorilor, de problemele controversate ale dizidenței sau, dimpotrivă, ale obedienței față de regimul comunist ori de cele, încă și mai grave, ale colaborărilor cu Securitatea. Mă interesează exclusiv textele literare și las altora (cel puțin deocamdată) să facă cercetări de altă natură.


[2] Dan Botta, Un voievod poet: Petru Cercel, în vol. Unduire și moarte, Ed. Institutul European, Iași, 1995, p. 171.

[3] A se vedea Idem, O expresie a românismului: filosofia lui Cantemir, p. 283.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno