Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

***

58. Amintirile lui Victor Eftimiu

Costau 11 lei. Reeditate sub forma: Victor Eftimiu, Portrete și amintiri, Ed. pentru literatură, București, 1965,  523 p. Carte formată din articole publicate de-a lungul a 50 de ani[1].

În p. 8 vorbește despre asasinatele morale în lumea scriitorilor. Când unul sau altul încearcă să te desființeze total ca scriitor. Să te bage în tăcere.

În p. 9 le numește „gesturi lipsite de eleganță și camaraderie”.

Tudor Arghezi a semnat poeme și sub numele de Senar[2].

O întâlnire cu George Coșbuc în Cișmigiu și apoi o discuție cu el la cafenea[3]. Însă el și prietenul său nu au rămas impresionați de Coșbuc, pentru că poetul „nu avea o conversație excepțională. Vorbea puțin și spunea, fără strălucire, lucruri obișnuite”[4].

Fiica doamnei Bulandra: „Mikaela Costescu, mică de tot, cu pălărie mare, cu părul blond revărsat pe umeri…Privea cu ochii albaștri, visători, spre…”[5].

1912. Articolul: La moartea lui Caragiale. Prima propoziție: „Caragiale a fost un paradox[6]. Prietenii lui Caragiale: Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea, Vlahuță[7].

Despre soția lui Vlahuță: avea un „surâs suav” și era „o gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a ilustrului ei soț și a prietenilor acestuia”[8].

L-a cunoscut pe Vlahuță în 1910[9]. Iar casa poetului era „un colț de pace și de poezie”[10].

Coșbuc a murit zdrobit de durere din cauza fiului său, care a murit într-un accident de mașină[11].

Viața lui Macedonski „a fost un lung și dureros calvar”[12]. Cei care i-au contestat poezia l-au acuzat „de superficialitate și exces de verbalism[13].

În 1880 Macedonski scoate revista Literatorul, care s-a opus Convorbirilor literare[14]. El l-a descoperit pe Duiliu Zamfirescu și îi publică poemele Levante și Calavrita și Harpista[15].

Macedonski moare în 1921…iar Goga și autorul îi fac poetului „funeralii aproape naționale”[16].

Pirandello îl prefera pe Bellini lui Wagner în materie de compoziție[17].

Spiru Haret a fost „cumnatul și protectorul” lui Pompiliu Eliade, care a fost directorul Teatrului Național[18].

Maxim Gorki[19], când era singur și trist, făcea un foc și răscolea tăciunii cu bățul, văzându-și toată viața în el[20].

Gomari = măgari[21]. Guaci = porumbei sălbatici[22]. Cireșele mari, „pietroase”[23]. Satul tatălui său: Boboștița[24].

Viața literară și artistică își avea redacția în strada Enei, nr. 7, din București[25].

S-a întâlnit cu Sadoveanu într-o zi ploioasă și l-a ajutat să strângă niște foi manuscriptice căzute pe stradă. Nu a primit nici măcar un surâs[26].

I-a găsit un manuscris de-al lui Delavrancea la un anticar și i l-a restituit. Și în loc să se bucure…acela i-a spus că îl va arunca în foc[27].

Goga cânta la chefuri[28]. Pentru că „era un sentimental, un romantic. În fața unui pahar de vin, acea armură de paladin[29] veșnic gata de luptă, lancea și scutul plin de țepi cădeau”[30].

Romanța preferată a lui Goga: Unde ești?, a lui Theodor Șerbănescu[31].

Primii bani primiți de autor din munca de ziarist au fost 14 lei de argint. Salariul pe o săptămână la Cronica[32].

Magazinul de fierărie Radu Gologan era în Piața Sfântul Gheorghe din București[33].

La ziarul Epoca, pentru corectura de noapte (de la 4 la 7 dimineața), autorul primea 5 lei pe noapte[34]. Și acolo s-a îmbolnăvit de „gălbinare”[35]. Adică a făcut hepatită.

Și când a făcut din revista Bibiloiul o revistă citibilă, bine corectată, a început să scadă tirajul[36]. Dar dacă nu a mai corectat-o și a lăsat textele primite de la cititori așa cum erau, adică prost scrise, cu erori și fraze năclăite, tirajul a început să crească[37].

Atitudine care se vede până azi pe blogurile, revistele și ziarele care primesc texte de la cititori de factură joasă. Pentru că ei vin să se vadă…și nu să te vadă. Nu vor să fie mai mult…ci vor să își vadă textele publicate undeva…și să își închipuie că ele sunt „niște capodopere”.

Revista Bibiloiul se tipărea pe strada Doamnei din București în anul 1907[38]. Lămpile erau alimentate cu petrol iar becurile verzui cu gaz aerian[39]. Se mergea cu sania trasă de cai prin București în timpul iernii[40].

Ilarie Chendi edita Viața literară și artistică[41], la care colabora și Eftimiu. Iar Chendi îi spunea lui Victor Eftimiu Eftimică iar Eftimiu lui Chendi Zapciul[42].

Ion Minulescu și-a editat primele poezii în Viața literară și artistică[43].

Autorul a aflat de la Cincinat Pavelescu primele poeme de George Bacovia[44].

Mulți intelectuali imitau barbișonul lui Titu Maiorescu[45], după cum mulți teologi de azi imită barbișonul Părintelui Dumitru Stăniloae.

Cincinat Pavelescu și-a publicat primul volum de poeme după ce scrisese aproape 20 de ani poeme[46]. Iar Emil Gârleanu îl numea pe Liviu Rebreanu Neamțul[47].

Octavian Goga: „inteligent, scăpărător, amabil, feminin, grav, entuziast și abil, el a cucerit și cu farmecul personal, nu numai cu imensul său talent de poet, de ziarist și de orator”[48].

Și autorul spune că Goga, ca și Iorga, „nu tolera succesul altora”[49].

În 1924, după ce n-a mai fost ministrul Cultelor, din partea liberalilor, Goga a trecut „printr-o epocă de deprimare”[50].

Cu Goga la Țebea[51]. După care afirmă despre Goga că avea „un dispreț olimpian pentru oameni”[52]. Purta „masca afabilității” și părea „prieten” cu oameni indiferenți sau antipatici[53].

Eftimiu vorbește și despre „fermecătorul cinism”[54] al lui Octavian Goga cât și despre faptul că „nu-l entuziasmau prea mult oamenii”[55].

Cu Goga la Rășinari, la casa părintească a acestuia. Care a rămas surorii lui, Claudiei Bucșan[56].

Eugen Lovinescu: „sceptic din fire”[57]. Și prima mișcare a lui Lovinescu era „totdeauna o reflecție ironică, descurajantă”[58].

Goga i-a spus lui Eftimiu că e de origine macedoneană, ca și el. Din strămoși păstori[59].

Victor Eftimiu i-a cunoscut pe Maiorescu, pe Negruzzi, pe Slavici, pe Caragiale, pe Macedonski, pe Vlahuță…dintre contemporanii lui Eminescu[60]. Pe Maiorescu l-a cunoscut în 1915[61]. Și despre care spune că a fost trecut sub tăcere după moartea lui[62].

Pe Caragiale l-a cunoscut cu puțin înainte de moartea lui[63]. Și l-a uimit „verva, rezistența, forța lui fizică: a băut și a vorbit până în zori în cămașă, fără să-i pese de răcoarea ce ne înfiora pe toți ceilalți”[64].

Caragiale „era amabil pe față, iar când întorceai capul te batjocorea[65].

Autorul și-ar fi dorit să îl cunoască pe Eminescu[66].

Minulescu numea poezia „un cal sălbatic”[67].

Panait Istrati „a fost un admirabil povestitor, povestitorul ideal”[68]. Datorită succesului său de la Paris, din 1924, Istrati a fost atacat de Iorga și de Rebreanu[69].

Într-o scrisoarea către autor, Istrati spunea: „prima datorie a artistului trebuie să fie priceperea [înțelegerea] vremii lui și să ne fie rușine de judecata de mâine, aceea a Istoriei”[70].

I-a dus lui Emil Gârleanu „un braț întreg de crini”[71]. Iar în p. 232 scrie: „convingerea mea este că ceea ce oferă teatrele noastre e mult superior spectatorului. E mult mai multă calitate, onestitate, bună-credință pe scenă decât în sală”. Cred că lucrurile au rămas neschimbate

O altă meteahnă românească nevindecată: „În România nu există credit. Trebuie să dovedești mereu că ești om cinstit sau, în artă, că nu te-ai cretinizat brusc[72].  Și, cel mai adesea, nu te cred și nici nu te creditează că ești cineva, că poți să faci ceva anume, pentru că nu te înțeleg. Pentru că nu văd în tine nimic deosebit.

Despre glorie în România, Macedonski spunea, că „e o stâncă pe care trebuie s-o ridici în fiecare dimineață pe umeri, iar seara s-o lași jos, și în dimineața următoare s-o ridici iar”. La nesfârșit[73].

Pe Lovinescu nu-l interesa adevărul strict ci „reușita stilistică”[74]. Eftimiu a locuit în Paris alături de Lovinescu[75].

Goga a venit la Paris în 1913 și 1914, împreună cu prima lui soție, Hortensia[76].

Goga nu s-a înțeles niciodată cu Lovinescu[77]. „Erau temperamente cu totul deosebite: unul macedonean-transilvan, dârz, clocotitor, celălalt moldovean placid, sceptic”[78].

Dar Lovinescu, deși era sarcastic când era vorba de elanul altora, „era destul de vanitos față de propriile-i merite și aspirații”[79].

Lovinescu se considera „succesorul lui Titu Maiorescu” în domeniul criticii literare[80].

Eftimiu a scris la ziarul Le Figaro[81]. În 1913 a fost la Galați împreună cu Coșbuc și Gala Galaction[82].

Macedonski, în p. 405, e caracterizat de autor ca „un straniu amestec de candoare și de satanism”.

Vlahuță era un om timid[83]. Pe când Caragiale era „un desăvârșit actor”[84].

Pe Gala Galaction îl caracterizează ca „învăluitor, patriarhal”[85].

Bogdan-Pitești l-a încurajat pe Camil Ressu[86]. Iar autorul l-a cunoscut pe Brâncuși „încă din vremea când era un necunoscut cu părul și bărbuța negre”[87].

Consideră arta lui Brâncuși drept „o reîntoarcere la vigoarea și la candoarea primitivă”[88].

L-a cunoscut și pe Aurel Vlaicu[89], despre care scrie după ce a scris despre Lenin.

„Fecior de țăran din Transilvania, Aurel Vlaicu a învățat ingineria și mecanica fără ajutorul autorităților sau al vreunui mecenat. Sărac și singur, dar îndrăzneț și dârz[90].

Goethe credea că ar fi fost episcop dacă ar fi trăit în Anglia[91].

L-a cunoscut și pe Traian Vuia și l-a văzut în Franța pe când era paralizat[92].

Dobrogeanu-Gherea avea un restaurant în gară la Ploiești[93].

Autorul îl vede pe Slavici pe când era singur și părăsit[94]. Și cu toate că orice popor al lumii s-ar fi mândrit cu un literat ca Slavici, el s-a stins la București „târându-și sărăcia și amarul într-o societate care nu-l citea, nu-l cunoștea, nu-l recunoștea și care l-a lăsat să moară în sărăcie și uitare”[95].

Mihail Sadoveanu n-a avut ucenici[96]. Și înainte să scrie proză a scris versuri. Și a continuat să scrie versuri dar nu le-a mai publicat[97].

Ștefan Octavian Iosif „a fost trubadurul melancolic, cântărețul tristeții sale, inimă caldă și sfărâmată”[98].


[1] Victor Eftimiu, Portrete și amintiri, Ed. pentru literatură, București, 1965, p. V.

[2] Idem, p. 10.

[3] Idem, p. 16.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 17.

[6] Idem, p. 21.

[7] Idem, p. 22.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 27.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 29.

[12] Idem, p. 31.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 32.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 36.

[17] Idem, p. 42.

[18] Idem, p. 75.

[20] Victor Eftimiu, Portrete și amintiri, op. cit., p. 85.

[21] Idem, p. 94.

[22] Idem, p. 97.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 98.

[25] Idem, p. 102.

[26] Idem, p. 104.

[27] Idem, p. 105-106.

[28] Idem, p. 110.

[29] Cavaler medieval rătăcitor, gata oricând de lupte eroice.

[30] Victor Eftimiu, Portrete și amintiri, op. cit., p. 110.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 125.

[33] Idem, p. 126.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 127.

[38] Idem, p. 130.

[39] Idem, p. 131.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 132.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 143.

[44] Idem, p. 148.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 149.

[47] Idem, p. 152.

[48] Idem, p. 162.

[49] Idem, p. 165.

[50] Idem, p. 169.

[51] Idem, p. 171.

[52] Idem, p. 172.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Idem, p. 173.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 175.

[60] Idem, p. 176.

[61] Ibidem.

[62] Idem, p. 180.

[63] Idem, p. 181.

[64] Idem, p. 181-182.

[65] Idem, p. 182.

[66] Idem, p. 184.

[67] Idem, p. 189.

[68] Idem, p. 207.

[69] Idem, p. 209.

[70] Idem, p. 212.

[71] Idem, p. 215.

[72] Idem, p. 233.

[73] Idem, p. 234.

[74] Idem, p. 317.

[75] Idem, p. 329.

[76] Idem, p. 331.

[77] Idem, p. 332.

[78] Ibidem.

[79] Idem, p. 333.

[80] Ibidem.

[81] Idem, p. 338.

[82] Idem, p. 398.

[83] Idem, p. 405.

[84] Idem, p. 406.

[85] Idem, p. 407.

[86] Idem, p. 419.

[87] Idem, p. 429.

[88] Idem, p. 431.

[89] Idem, p. 441.

[90] Idem, p. 442.

[91] Idem, p. 446.

[92] Idem, p. 452.

[93] Idem, p. 464.

[94] Idem, p. 475.

[95] Idem, p. 477.

[96] Idem, p. 478.

[97] Idem, p. 479.

[98] Idem, p. 482.

Did you like this? Share it: