Există două caracteristici/ obsesii, pe care le considerăm esențiale pentru lirica majoră postbelică, până la apariția postmodernismului, și anume: metalimbajul sau metapoezia și autodefinirea poetului.

S-ar părea că ne-am îndepărtat destul de mult, în timp, de tradiția literară veche și că nu ar mai avea sens un demers recuperator de tipul celui pe care îl facem, care să revendice prezența (încă) a anumitor structuri vechi, de gândire și de limbaj, în această poetică.

E o impresie falsă.

Vechiul se regăsește și acum în modern și nu doar sub formă de sedimente poetice inseparabile.

Într-un mod cu totul paradoxal – dar pe care vrem să îl aducem la lumină – poezia modernistă postbelică, dorind să găsească acel cuvânt inefabil al poeziei (pe care Ion Barbu îl enunța doar ca ideal, echivalându-l cu „lauda grădinii de îngeri” (Timbru)), se lovește, vrând-nevrând, de o dificilă problemă teologică și se întoarce întrucâtva (mai mult sau mai puțin, în funcție de autor) la conștiința celor vechi.

Nimeni în poezia noastră, nici în interbelic și nici în postbelic, nu a urmat modelul eufoniei pure a lui Mallarmé, al versurilor sale lipsite de substanțialitate rațională și metafizică.

Interesul metafizic al poeților români în perioada postbelică se intersectează într-o anumită măsură cu al medievalilor. Deși mulți ar putea privi această afirmație cu suspiciune, eu nu insinuez că poate fi detectată întotdeauna și intenția unei asemenea interferențe.

Cu toate acestea, o tradiție românească a liricii metafizic-mistice, adesea ermetică sau cvasi-ermetică, de la Dosoftei și Cantemir, trecând prin Eminescu, Arghezi, Blaga, Ion Barbu și până la Nichita Stănescu, se poate identifica fără eroare.

În aceasta constă așadar paradoxul, în faptul că, dacă limbajul poeziei moderne pare cu totul înstrăinat de limba veche (pare, deși sunt și situații aparte, despre care vom vorbi, ca în cazul lui Nichita Stănescu, care s-a declarat și s-a lăsat sedus de expresivitatea poetică a unor medievali ca D. Cantemir și Neculce), pe de altă parte, discursul liric postbelic recuperează, cum spuneam, valențele metafizice specifice autorilor vechi, expresia aforistică, sapiențială, limbajul esopic, retorica filosofică și sobrietatea etică.

Mai mult, niciodată până acum, exceptându-l pe Eminescu, nu a ajuns poezia românească modernă la un asemenea nivel al interesului pentru introspecția poetică, pentru descoperirea limbajului corespunzător exprimării neliniștii metafizice, pentru căutarea esenței umane exprimabile în primul rând prin limbaj și rațiune poetică.

Ne gândim, așadar, ca discuția noastră despre lirica modernistă postbelică să cuprindă mai întâi poezia lui Emil Botta, Șt. A. Doinaș și Nichita Stănescu – dintre care primii doi și-au început cariera literară înainte de război, fapt care nu ne stânjenește, ci dimpotrivă, ne ajută să stabilim continuitatea între cele două perioade – după care ne vom opri și asupra altor poeți, care sunt individualități lirice interesant de studiat: Ioan Alexandru, Marin Sorescu și poate și alții…

Ne interesează, ca și până acum, în primul rând să relevăm perpetuarea unor viziuni poetice și atitudini verbale din trecutul cât mai îndepărtat.

Literatura română veche începuse să iasă din ce în ce mai mult la lumină și, cu toate că nu s-a bucurat sub comuniști de vreun tratament preferențial (dimpotrivă, era studiată cu atenție și de cenzură), ediții critice ale operelor fundamentale din epoca veche au continuat să apară și în această perioadă.

Deși numai Nichita ne indică joncțiunea cu Dimitrie Cantemir, considerat de el mai tulburător decât toți poeții moderni, totuși o anumită tendință spre jocul complicat și subtil-filosofic îi este proprie deopotrivă și lui Emil Botta.

Fratele său, Dan Botta[1], traducea prima dată în românește „Imnul către Dumnezeire scris de Petru Cercel în terține italiene [dar care] are nu știu ce idee de austeritate și evlavie bizantină”[2] și scria elogios despre filosofia lui Cantemir, remarcând că „el a comparat tactul stelelor cu un tact de clavecin: est enim astrorum motus quasi claviger [Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, carte care era tipărită în 1929 în traducere românească]”[3].

Emil Botta de asemenea, după cum vom vedea, valorifica elemente din poezia veche.

Înaintea lui Doinaș și a cerchiștilor, lirica lui respiră un aer intelectualist/ erudit, e grea de simboluri, de rune livrești.

În ceea ce-l privește pe Doinaș – care se înseriază în rândul autorilor de psalmi moderni –, simbolurile antice atât de numeroase din opera sa ni se par mai degrabă niște alegorii ireductibile decât atestări ale unei adevărate însușiri a filosofiei antice.

Clasicismul antic coroborat cu influența poeziei germane romantice și expresioniste reprezintă măști poetice, dincolo de care se remarcă la el o pendulare între tradiția autohtonă a exercițiului cognitiv-interogativ, cu rezolvările sale specifice, și viziunea liric-filosofică germană, pe care o adaptează poeziei românești – în urma lui Blaga, dar mai pronunțat decât acela.

Ca și în trecut, voi face abstracție de implicarea politică a autorilor, de problemele controversate ale dizidenței sau, dimpotrivă, ale obedienței față de regimul comunist ori de cele, încă și mai grave, ale colaborărilor cu Securitatea. Mă interesează exclusiv textele literare și las altora (cel puțin deocamdată) să facă cercetări de altă natură.


[2] Dan Botta, Un voievod poet: Petru Cercel, în vol. Unduire și moarte, Ed. Institutul European, Iași, 1995, p. 171.

[3] A se vedea Idem, O expresie a românismului: filosofia lui Cantemir, p. 283.

Did you like this? Share it: