Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Pentru a exprima iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Dosoftei află un echivalent elocvent, spunând că El are „hire drăgostivă” („Că nu-Ț[i] este nime depotrivă/ Dumnezău, cu hire drăgostivă”, Ps. 85, 17-18).

Un alt anacronism este cel prin care îi numește pe arabi „sărăcini”/ sarazini, în Ps. 86, 9.

Psalmul 87 îi prilejuiește descoperirea de noi forme expresive ale durerii, la ceas de restriște:

Și mă feci ca omul ce nu-i [Dumnezeu] să-i agiute,
Slobod întru cei morț[i], în trupuri căzute,
Ce dorm prin mormânturi, de arme rănite,
Și sunt de la Tine cu totul urnite [lepădate].

Mă băgară-n groapă dedesupt de toate,
Unde-i întunerec și umbră de moarte.
Ț[i]-ai pusu-Ț[i] asupră-mi mânia Ta svântă:
Preste mine valuri trec de nu s-alintă.

/…/

Au doară s-or ști-să-n țărnă-ntunecată
Minunile Tale, și-n țară uitată?
Svânta-Ț[i] adevară să poată-nțăleagă
Cine lăcuiește-ntr-acea țară largă?

/…/

Mâniile Tale preste mine-mblară,
’Ngrozârile Tale mă răsturburară
Și mă-ncungiurară ca apa cu valuri,
De sunt toată z[i]ua struncinat de maluri.

(Ps. 87, 9-16, 29-32, 41-44)

Toposul mării zbuciumate, ca alegorie a sufletului torturat de suferință l-am mai întâlnit, însă imaginile poetice sunt de fiecare dată împrospătate.

Mânia lui Dumnezeu este „ca apa cu valuri”, suferințele pe care El le aduce peste ființa umană, pentru păcate, fiind resimțite în adâncul sufletului ca „valuri” care „nu s-alintă”, ca lovituri repetate care nu se mai opresc.

Și omul se simte ca un țărm izbit întruna de aceste valuri, sau ca malurile unui râu învolburat: „struncinat de maluri”.

Toposul marin i-a dat oferit întotdeauna lui Dosoftei prilejul pentru geneza unor versuri sau strofe superbe.

Însă și perspectiva mormintelor prin care dorm „trupuri căzute /…/ de arme rănite” ori a cimitirului, „țară uitată”, este cât se poate de patetică.

Atâta fior al suferinței nu cred că a mai fost reprodus în poezia noastră decât de Eminescu și de Goga și poate în unele poezii ale lui Arghezi se mai străvede această durere traumatizantă la gândul morții.

Omul se vede pe sine o ruină, dormind cu trupul rănit de arme în mormânt, transformat apoi în pulbere, în „țărnă-ntunecată”.

Din nou se pot face apropieri de macabrul baroc sau romantic, însă ele sunt circumstanțiale.

Numind însă cimitirul „țară uitată” și „țară largă”, ne aduce aminte de un poem al lui Vasile Fabian-Bob[1], Geografia țintirimului[2]:

Este-n zona subsolară, o pacinică, mică ţară
Aproape de ţărmul lumii plecătoare către soare,
Unde-apoi se hotărăşte [se învecinează] cu o mare-mpărăţie,
Pân-acum necunoscută la hărţi de geografie.

Oamenilor de aicea, numărul pururea creşte,
Neci mai moare cine-o dată aici se cetăţeneşte,
Ici se poate-n astă ţară se-ntind locuri înverzite,
Printre văi şi dealuri nalte cu producturi felurite,
Între care colonistul fără să va să lucreze,
Cu toată casa sa poate oricând bine să s-aşeze;

Iar aerul rece, umed în astă ţară străină
Trage vânturi ce cu jale, acum gem, acum suspină
Roua ceriului aicea cade-n picuri mestecate
Cu amară lăcrămare din dureri nevindecate.

Multe roduri puse-aicea printre dealuri şi vâlcele,
Minunaţi sunt aceşti pacinici dup-a lor locuitură.
Toţi sunt muţi, adese însă li s-aude ş-a lor gură.
Nu zidesc ca noi, politii, în o strâmtă viezunie,
Fiecare locuieşte fără dare de chirie;

De vecini, de fraţi, de nume şi de toate doru-i trece
Pânprejurul casei tale, iarna-i cald şi vara-i rece.

Însă chiar înăuntrul mormântului n-au privit mulți poeți, după Dosoftei, care scrie poetic și alegoric despre „trupuri căzute,/ Ce dorm prin mormânturi, de arme rănite”.

E o poezie a vanității umane risipite de moarte, în care Dosoftei excelează – și vom ajunge foarte curând la fragmentele la care mă refer.

Emil Botta a mai aruncat un ochi către tatăl „ajuns aici dintr-o noapte fără hotare” sau s-a privit pe sine mai înainte de vreme

Subterani, de ce i-ați ros ghetele?
De ce i-ai spart sticla ochelarilor, tu argilă?
Noapte, de ce i-ai topit pe buze
veninoasa pastilă?

(Portret)

Sub lespede, înmărmurite, dorm isprăvile mele,
atât cele bune, cât și cele rele. /…/
Ochiul nu cată semeț,
safirul ochilor nu mai are preț.

(Epitaf)

Retorica aceasta are o istorie foarte veche, care coboară de la Sfântul Ioan Hrisostom până în literatura noastră medievală, de la Neagoe Basarab până la Dimitrie Cantemir, și a fost actualizată apoi de Eminescu și de poeții moderni (aminteam mai devreme de Arghezi).

Revenind la Dosoftei, în psalmul 88, versurile încearcă să descrie cât mai sugestiv măreția Creatorului lumii:

Că de-a Ta, Doamne, minune,
Ceriul va grăi ș-a spune.

/…/

Tu țâi marea de nu neacă
Și zâci holburii [furtunii] să tacă.

/…/

Ceriurile și pământul
Tu le-ai făcut cu cuvântul,
Și lumea cu de ce-i plină
Ai urzât cu svânta-Ț[i] mână.

(Ps. 88, 21-22, 37-38, 43-46)

Am avut multe prilejuri să contemplăm descrierile cosmice ale lui Dosoftei: cerul cu aștrii săi tainici, pământul cu munții, mările și câmpiile sale, urzite toate de mâna lui Dumnezeu.

Despre cartea cosmică (liber mundi) care este plină de inscripții care duc către Dumnezeu (Eminescu: „cartea cerului albastru cu mari litere aurite”; „scrisul stelelor de foc”, Peisaj și În vremi de mult trecute [Povestea magului…]) am vorbit de asemenea de multe ori și pe îndelete în cărțile noastre.

„Cerurile grăiesc toate”, va repeta Dosoftei în Ps. 96, 21.

După Eminescu, Goga și Ion Pillat (deși nu sunt singurii) vor dezvolta în poezie acest topos al înscrisului cosmic (precum și pe acela al naturii ca o biserică), pe care romantismul îl revigora și în Occident.

Poeții români nu au pierdut decât de curând această hartă cosmică, acest arhitext sau biblie a universului, pentru care – cum spuneam și altădată – au devenit și ei iliterați, așa cum unii poeții occidentali se tânguiau încă din romantism (sau chiar mai devreme):

Carte de aur
cu inscripții nepieritoare
în cerul sculptat!

Și la magica filă a șaptea,
începe noaptea
cea plină de cântece…

Oh, rătăcesc prin meandrele acestui in-folio…

(Emil Botta, Glosse)

Din predica cerurilor nu înțeleg o boabă:
Să-mi traducă arborii, vântul să-mi fie interpret,
iarba poenilor să colaboreze și ea.
Licurici, să-mi dați luminițele voastre!

Umbre, penumbre, seninuri,
lăsați să oficieze liturghiile, privighetoarea-n sutană,
un cuc ermit deie răspunsul din strană;

(Emil Botta, Confidență)

Întreg, adânc și strălucit e textul
naturii Tale. Cu-ncântare-l
citesc, și recitesc, și câte-odată
chiar îl învăț pe dinafară: marea
cu hexametrii ei asemenea unui
poem homeric, munții plini de semne
de întrebare, șesul ca o frază
imensă cu metafore fertile,
și văzduhurile, sensuri schimbătoare,
și alfabetul luminos al nopții
pe care zorile îl șterg citindu-l, –
ah! Toate ca pe-un document de taină
le sorb…

Dar cineva-mi șoptește zilnic:
– Perfect! Este un text fără cusur.
Dar spune-mi totuși: cine iscălește
Acolo dedesubt – indescifrabil?…

(Șt. A. Doinaș, Psalmul XXV)

Doamne, minunile vorbesc un dialect
necunoscut de nimenea al limbii Tale.
/…/ Poetul
e purtătorul unui înțeles defunct
care păstrează totdeauna viu secretul.

(Șt. A. Doinaș, Psalmul LXXIX)

Parcă spusese mai sus că „e textul naturii Tale”: cum de nu mai știe, brusc, Cine semnează opera acestei lumi?

Nu înțelesul este defunct, ci doar înțelegerea unora (sau câteodată) poate fi deficitară.

Did you like this? Share it: