Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
La Dosoftei însă, Dumnezeu poate fi cunoscut în două moduri: din creație (natura e un pedagog către Dumnezeu, au spus Sfinții Părinți) și prin revelarea Sa plină de slavă:
Ceriurile și pământul
Tu le-ai făcut cu cuvântul,
Și lumea cu de ce-i plină
Ai urzât cu svânta-Ț[i] mână.
/…/
Cu neguri este Tavorul,
Ermonul i-i nalt pogorul.
(Ps. 88, 53-46, 51-52)
Adânca Ta-nțălepciune
Nime nu va putea spune.
Omul fără minte-ntreagă
Nu va putea să-nțeleagă
De [din] svintele Tale fapte [creații],
Ce-s de mâna Ta lucrate,
Când păcătoșii cu toană
Ieșiră ca iarba-n goană.
(Ps. 91, 17-24)
Domnul stătu Crai în lume,
Că I S-au vestit svânt nume,
Pentru veșmânt de podoabă
Ce S-au îmbrăcat la hoarbă [1].
/…/
Scaunul Tău [de Judecată], Doamne Svinte,
Este gata de mainte,
De la veci de când Te-așteaptă
Pre crăie așezată.
Părauăle [pârâurile] tare strigă
Toată lumea să să strângă,
Și apele cele mare
Rădicară urlet tare,
Cât din țărmuri dau afară,
De răsună preste țară.
Minunată-i unda mării,
Ce-i mai tare Craiul țărâi,
Că pre toț[i] Craiul potoale,
Ca spuma mării cea moale.
(Ps. 92, 1-4, 9-22)
Că mare Domn este Domnul
Și-mpărat preste tot omul,
Și din hotarăle toate
I să-nchină țări și gloate.
Că-I este lumea pre mână,
Cu pământ și cu ce-i plină,
Și munțâi cu dealuri nalte
Supt cuvântu-I sunt plecate.
Și marea cu nalte valuri
A Lui este-n toate laturi.
Și-i de mâna Lui lucrată
Toată laturea uscată.
Veniț[i] să-I cădem cu jele,
Să ne ierte de greșele.
Naintea Lui să ne strângem
Și-ngenuncheaț[i] să ne plângem,
Că El cu svânta Sa mână
Ne-au făcutu-ne din tină.
(Ps. 94, 11-28)
Ceriurile cu cuvântul
Le-au făcut, și tot pământul.
Denaintea Lui cu teamă
Dvoresc îngeri fără samă,
De-L mărturisesc și-L cântă
În frâmsețea Lui cea svântă.
/…/
Ceriul s-aibă voaie bună
Cu pământul depreună,
Și marea giucând să salte
Cu unde, cu valuri nalte.
Și câmpii încă să-ș[i] facă
Bucurie, să le placă.
Atunce s-a bucura-să
Toată dumbrava cea deasă.
(Ps. 95, 25-30, 49-56)
Domnul stătu Crai în țară,
Țărâle să bucurară,
Și pământul tot să salte,
Cu ostroave de departe.
Dimpregiur núor și ceață
Sprejinesc svânta Lui față,
Și dereptatea-I tocmește
Scaunul ce odihnește. /…/
Pre denainte-I foc merge,
De arde [pe] cei fără lege.
Fulgerile Lui cu pară
Ard de să văd preste țară.
Pământul să-mplú de frică,
Munțâi să topesc de pică
Și cură ca nește ceară,
Văzând pre Domnul în țară.
Și de fața Lui cea svântă
Tot pământul se spământă.
Ceriurile grăiesc toate,
De-I spun dereptatea-n gloate.
(Ps. 96, 1-8, 11-22)
Și exemplele nu se epuizează aici.
În multe cazuri, exprimarea este alegorică – exceptând, bineînțeles, pasajele referitoare la geneză, în care cele urzite sunt elemente cosmice reale și nu simboluri.
Însă toate indică „frâmsețea”/ frumusețea lui Dumnezeu, fie că e vorba de manifestările slavei Sale în lume („Dimpregiur núor și ceață/ Sprejinesc svânta Lui față /…/ Pre denainte-I foc merge /…/ Fulgerile Lui cu pară/ Ard de să văd preste țară./ Pământul să-mplú de frică,/ Munțâi să topesc de pică…), fie de universul însuși care este creația Sa, cel irațional și, respectiv, cel rațional: îngerii și sfinții reprezentați simbolic de „munțâi cu dealuri nalte”, „marea giucând” și săltând „cu valuri nalte”, „câmpii” și „toată dumbrava cea deasă”, „ostroave de departe” (sihaștii, pustnicii), care se bucură așteptând venirea Domnului.
Astfel spus, măreția Sa se revelează cu prisosință în Geneză și Eshatologie, dar și prin revelațiile particulare din istoria omenirii, precum cele de pe Sinai și Tabor.
Insistând pe geneză și eshatologie, pe frumusețea cosmică primordială, cu răsăritul necontenit de stele și de lumi din văi de haos, și pe așteptarea finalului acestei lumi – care nu este aneantizare, ci transfigurare – Eminescu prelua, în poezia sa romantică, o temă fundamentală a literaturii noastre vechi.
Negurile („Cu neguri este Tavorul”), norul și ceața („Dimpregiur núor și ceață/ Sprejinesc svânta Lui față”) reprezintă întunericul supraluminos (Sf. Dionisie Areopagitul) al slavei Sale.
Despre cei care sunt ca „spuma mării” vorbește și Miron Costin, în poemul său Viiața lumii (referindu-se la condiția umană fragilă), dar și Eminescu, în Scrisoarea I: „Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită/ Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită”.
Aminteam însă mai devreme de poezia pe tema vanitas vanitatum, a deșertăciunii umane, din psalmii versificați: „Că nu este om să custe/ Și de moarte să nu guste” (Ps. 88, 185-186).
Am văzut în psalmul 38 dezvoltarea acestei teme, dar psalmii 89 și 101 adaugă o nouă dimensiune poetică acestei retorici lirice:
Nu-ntoarce, Doamne, pre omul,
Să-l cuprinză-n jele somnul,
C-ai zâs să să-ntoarcă-n tină
Tot omul de supt lumină.
De i-ar fi viața de lungă
’Ntr-o mie de a[n]i s-agiungă,
Naintea Ta este scurtă
Ca cea zî de ieri trecută.
Și ca strajea cea de noapte
Îi sunt zâlele lui toate.
Ca nește șegi, fără treabă,
I să trec a[n]ii cu greabă.
Ca otava ce să trece
De soare și de vânt rece,
De demineață-i cu floare,
Sara-i veștedă de soare.
A doua zî să usucă,
Ca-n cuptori când o aruncă.
Așa cu lesne ne arde
Urgia Ta și ne scade.
De ne-ai pus greșala-n față
Denainte-Ț[i], de ni-i greață.
Și de svânta Ta lumină
Veacul nostru ne-nstrăină.
Zâlele noastre le neacă
Urgia Ta și le sacă.
A[n]ii ni să trec cu grabă,
Ca o painjină slabă.
/…/
Această lume deșartă
Ne-mblânzește și ne ceartă
Cu primejde și cu boale,
Pre toț[i] oamenii potoale.
Nime n-a scăpa să iasă
Din urgia ei cea deasă /…/
Și ceia ce duc pedeapsă
Din ferecături să iasă.
(Ps. 89, 9-36, 41-46, 49-50)
Că-m[i] trec zâlele ca fumul,
Oasele mi-s săci ca scrumul.
Ca nește iarbă tăiată
M[i]este inema săcată,
Că stă uitată de mine,
Ce-am gătat să mănânc pâine.
De suspinuri și de jele
Mi-am lipitu-mi os de piele.
De-atocma cu pelecanul,
Prin pustii petrec tot anul,
Și ca corbul cel de noapte
Îm[i] petrec zâlele toate,
Ca o vrabie rămasă
În supt streșină de casă.
/…/
Am mâncat pâine de zgură
Și lacrămi în băutură,
De fața mâniii Tale,
Ce mi-ai dat de sus la vale.
Mi-s zâlele trecătoare,
De fug ca umbra de soare,
Și ca iarba cea tăiată
Mi-este vârtutea săcată.
/…/
Și Tu Doamne, cu cuvântul
Dintâi ai urzât pământul,
Și ceriurile ce-s nalte
Sunt de mâna Ta lucrate.
Acelea toate s-or trece,
Iară Tu tot vei petrece.
Și ca haina ponosâtă
Când le-a hi vremea sosâtă,
Li s-a destrăma făptura
Din hire, ca vechitura.
Și li-i depăna ca tortul,
De să vor schimba cu totul.
(Ps. 101, 13-26, 31-38, 89-99)
Însă cel ce își recunoaște astfel vanitatea, se roagă lui Dumnezeu: „Și când îm[i] vei lua viața,/ Mă rog, Doamne, să-Ț[i] văz fața” (Ps. 101, 85-86), „Și Ț-vei ivi svânta față/ Cu slavă și cu dulceață” (Ps. 101, 55-56), „Și preste noi să lucească/ Lucoare dumnezăiască” (Ps. 89, 65-66).
Comparațiile existenței umane cu fumul, cu floarea și cu iarba sunt dese în Scriptură, dar au fost reproduse și în poezia noastră, premodernă și modernă.
Din asemănarea vieții umane cu păianjenul sau cu pânza de păianjen, precum și a universului cu o haină învechită care se destramă la sfârșitul lumii, poeții – Bolintineanu, Eminescu, Arghezi – au extras concluzii lirice semnificative, legate de fragilitatea țesăturii lumii și a omului, pe care au ilustrat-o corespunzător în versuri.
[1] Hoarbă = adunare, sfat. Aici este vorba de adunarea Sfinților, în Împărăția Sa.
