Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 22 mai 2013

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [54]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Se afirmă, în psalmul 89, existența lui Dumnezeu mai înainte de veci, anterioritatea Lui în comparație cu lumea, materia sau timpul (toate acestea fiind creațiile Sale).

În antichitate, singura care făcea această distincție era religia mozaică, în vreme ce toate celelalte religii sau filosofii considerau fie că Dumnezeu/ zeii sunt co-eterni cu materia (religia egipteană, greacă, religiile politeiste în general), fie că universul este de aceeași esență cu zeitatea sau proiecția ei în afară (budismul, religiile panteiste).

Nu a existat, în afară de iudaism, concepția unui Dumnezeu Absolut și pre-existent tuturor lucrurilor, Atotputernic și Creator a toate, transcendent și incognoscibil creației Sale, după esența Sa desăvârșit tainică tuturor existențelor aduse de El întru ființă[1].

Babilonienii și egiptenii au luat cunoștință de această concepție, datorită contactului lor cu evreii – bineînțeles, fără să-și însușească pe deplin religia vechilor iudei, ci împrumutând doar unele idei și concepte, pe care le-au introdus în filosofia lor, chiar dacă nu prea erau congruente – și de la ei au ajuns apoi ecouri la greci.

De aici și confuzia pe care o fac foarte mulți, aceea de a considera că creștinismul, întru care s-a împlinit Legea veche, ar fi îndatorat platonismului și neoplatonismului.

Platon e cel care e îndatorat vechilor evrei – prin egipteni – iar Plotin cu atât mai mult, trăind într-o eră creștină, putuse lua contact cu filosofia creștinismului, mult superioară concepțiilor idolatre.

Dar pentru că de la asiro-babilonieni și egipteni, care erau mai gnostici și mai ermetici în a-și expune misterele, nu s-au păstrat papirusuri (mai ales că Biblioteca din Alexandria a ars) așa cum s-au păstrat totuși de la greci, pare multora astăzi că filosofarea a început de la greci – ceea ce ei, în infatuarea lor, aceștia au și susținut.

Eminescu, care cunoștea bine istoria, care urmase destule cursuri de egiptologie și istorie antică (chiar și cursuri de limba caldeeană), ca și Mircea Eliade mai târziu, nu încurca lucrurile și nu le acorda grecilor niciun fel de primat în ordinea gândirii și a ideilor fundamentale ale umanității.

Revenind la Dosoftei și la ideea de la care am pornit pentru a face paranteza de mai sus (considerăm că nu inutilă, ci lămuritoare), acesta afirmă astfel, poetic, pre-existența lui Dumnezeu:

Păn-a nu să face munte
Pre pământ, cu dealuri multe,
Păn-a nu face pământul,
Nice lumea cu cuvântul,
Ce-ai împlutu-o de gloate[2],
Ești mainte decât toate.

(Ps. 89, 3-8)

Dumnezeu a fost Singur înaintea de a exista lumea. Așa cum spunea și Eminescu: înainte de a fi toate, „pe-atunci erai Tu singur (Rugăciunea unui dac)[3].

Mihai Eminescu, Rugaciunea unui Dac

Sau, cum a zis Dosoftei: „A Ta este, Doamne, lumea și pământul,/ Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul” (Ps. 23, 1-2); „Că sângur au zâs de să făcură,/ Sângur le-au dat [fie]căriiaș făptură” (Ps. 32, 21-22).

„Pe-atunci erai Tu singur”

Pe acest Dumnezeu, „nu pot sta să-L prăvască,/ Din heruvimi să-I domnească./ Tot pământul să rădică/ Și să leagănă de frică” (Ps. 98, 3-6).

Și totuși acest Dumnezeu, Care este mai înainte de a fi lumea și Care, după ce „acelea toate s-or trece, /…/ Tu tot vei petrece(Ps. 101, 94-95), locuiește în om, iar Dosoftei exprimă acest paradox:

Și tu, mișelul mieu suflet,
Să-I mulțămești cu-ntreg cuget,
Și-I urează de tot bine
Lui Dumnăzău dintru tine.

(Ps. 102, 85-88)

Contrastul acesta, dintre măreția lui Dumnezeu și smerenia Lui, Care își face locaș în inima omului, a fost de-a lungul timpului adesea subliniat în omiletica ortodoxă.

O mostră de expresivitate în reliefarea acestui paradox dumnezeiesc ne oferă, în literatura noastră, și Antim Ivireanul, în paginile didahiilor sale – am comentat detaliat altădată aceste pasaje.

Cât despre Dumnezeu Cel dintru noi, amintim cuvintele Sfântului Augustin: „O, Tu, Viață a sufletului meu […] Tu Te aflai mai înlăuntrul meu decât partea cea mai lăuntrică a mea”; „Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumusețe atât de veche, și totuși atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Și iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară”[4].

Psalmul 90 ne oferă o idee despre cum ar fi putut apărea descântecul, deși acesta presupune o utilizare fie băbească, fie infantilă, și o deviere de la semnificațiile eclesiale ale psalmodiei:

Acela [Domnul] te-a mântui-te
De sâlță, de lănci cumplite,
De vânători încordate,
De cuvinte turburate.

Și te-a umbri după spate,
Supt a Sale aripi late. /…/
Și noaptea nu ti-i spărĭe-te,
Nice z[i]ua, de săgete.

Nu ti-i teme de lângoare,
De vânt rău, nice de soare.
Nu-ț-va ieși-n tâmpinare
Drac de-amiazăz[i] [ascedia] să te sparĭe.

/…/

Răul nu-ț-va veni-n poală,
Nice pre trupul tău boală. /…/
Îngerii să te păzească
Și-n mâni să te sprejinească. /…/

Pre vasilisc și aspidă
Vei îmbla ca pre omidă.
Și-i călca leul și zmăul
Și nu te v-atinge răul.

Dosoftei utilizează formula incantatorie ca soluție poetică, fără ca versurile sale să fie și o incantație în sens propriu, de tip popular-păgân.


[1] Cum spuneam și altă dată, e cel puțin curioasă, dacă nu dubioasă, întoarcerea catolicilor, imediat după schismă, la concepția, străină mozaismului cât și primului mileniu creștin, că Dumnezeu poate fi văzut cu ochii fizici, în esența Sa, concepție apărată de Varlaam și Achindin împotriva Sfântului Grigorie Palama, urmând „iluminarea lui Socrate și Platon”. A se vedea Sfântul Grigorie Palama, Opere complete, vol. II, Ed. Gândul Aprins, București, 2013, p. 183-189, 211.

Catolicii ar trebui considerați ca aflându-se cu adevărat în tradiția platonismului și neoplatonismului (cât și a aristotelismului: nu e o contradicție; întoarcerea la filosofia și mitologia antice a început în Occident mult înaintea Renașterii, preferate mai cu seamă de mai noii veniți în Apus, de origine germanică, și care căutau ceva mai aproape de Valhala lor, chiar dacă se creștinaseră), și nu ortodocșii, așa cum citesc, din păcate, în foarte multe cărți și așa cum se afirmă adesea și în exegeza noastră literară, de către autori insuficient informați în această privință.

Platonismul a fost rejectat de la bun început de Părinții Bisericii.

Origen și Sfântul Augustin menționează faptul că pot exista unele formulări asemănătoare, în cele două doctrine, prin care s-ar părea că sunt apropiate, dar că esența învățăturii lor nu coincide câtuși de puțin, este complet diferită.

[2] Gloate = mulțimi, popoare.

[4] Sfântul Augustin, Confesiuni, traducere din latină, studiu introductiv și note de Gh. I. Șerban, Ed. Humanitas, București, 1998, p. 141-142, 365.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [49]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

  *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

    vol. 1

    ***

2. 12. Cărțile I-IV ale Maccabeilor

În I Maccabei, Dumnezeu este binevoitor/ milostiv [ileos][1] [2, 21]. Dar numele lui Dumnezeu nu e numit ci subînțeles. La fel, în 3, 18, prin expresia „înaintea cerului” se subînțelege tot prezența lui Dumnezeu. Pentru că „nu este diferență înaintea cerului a mântui în mulți sau în puțini” [3, 18, LXX].

Dumnezeu, așadar, e Cel ce mântuiește [3, 18; 4, 25]. Și El e în cer [3, 18]. Pentru că „din a cerului este tăria” [3, 19]. Căci Dumnezeu este Cel tare și El ne împărtășește din tăria Lui, din slava Lui.

Dumnezeu e Cel care zdrobește pe vrăjmașii noștri [3, 22; 4, 30; 7, 42]. Și El cunoaște socotelile/ gândurile noastre [3, 52]. Dumnezeu ne ajută [3, 53]. Și toate se fac după voia lui Dumnezeu [3, 60].

Se observă peste tot în această carte reticența pronunțării numelui lui Dumnezeu. De aceea în locul lui Dumnezeu e cerul, chiar și în expresii deja consacrate, ca cea de la 4, 24: „au binecuvânat întru cer [pe Dumnezeu n.n.], că este bun, că întru veac este mila Lui”.

Dumnezeu e bun și mila Lui e veșnică [4, 24]. Iar în 4, 30 găsim o sintagmă unică în cărțile Maccabeilor și anume o Sotir Israil [Mântuitorul lui Israil]. Dumnezeu este Mântuitorul lui Israil pentru că El l-a ajutat să biruie în războaie.

Dumnezeu dă teamă în inimile oamenilor și le topește aroganța/ nerușinarea tăriei lor [4, 32]. Iar buna sporire/ prosperitatea e de la El [4, 55].

Sfinții sunt ai lui Dumnezeu [7, 17]. Iar Dumnezeu alege unde să se facă casa Lui [7, 37]. Căci casa Lui este „casă a rugăciunii și a stăruinței/ a implorării [icon prosefhis che deiseos]” [7, 37].

Dumnezeu face răzbunare [ecdichisin] în oameni și în locurile unde trăiesc oameni [7, 38]. Iar Îngerul Său iese de la El și îi lovește pe cei potrivnici [7, 41].

Dumnezeu îi judecă pe oameni după răutatea lor [7, 42]. El îi lovește pe cei potrivnici [9, 55]. Iar anii vieții noastre sunt în mila Lui [16, 3].

În II Maccabei, Dumnezeu e Cel care face bine oamenilor [1, 2]. Și în comparație cu I Maccabei, unde numele lui Dumnezeu e subînțeles, în II Maccabei se pronunță numele lui Dumnezeu încă din primul capitol.

Dumnezeu dă inimă oamenilor pentru a se închina Lui și pentru a face voile Lui cu „inimă mare și suflet doritor [cardia megali che psihi vulomeni]” [1, 3]. El deschide inimile noastre în legea Lui și în poruncile Sale și face pace în noi [1, 3].

Dumnezeu ascultă rugăciunile noastre stăruitoare [1, 4; 1, 8] și Se împacă cu noi [1, 4]. El nu ne părăsește în vreme rea [1, 4].

Dumnezeu ne mântuiește de mari primejdii [1, 11; 2, 17]. El ne scoate din mâna potrivnicilor [1, 12] și îi predă pe cei neevlavioși [1, 17]. Iar toate se fac în momentul, când I se pare lui Dumnezeu că trebuie să se facă [1, 20].

Dumnezeu aprinde foc mare [1, 22] din apa unde fusese ascuns focul jertfelnicului [1, 19, 21].

În rugăciunea preoților, El e Domnul Dumnezeu [1, 24]. Iar Domnul e Făcătorul tuturor [1, 24]. Domnul e înfricoșător, e tare, drept și milostiv [1, 24]. El e singurul împărat și bun [1, 24]. Este Cel bun prin excelență și adevăratul Împărat în cer și pe pământ.

În 1, 25 avem o însușire unică a lui Dumnezeu în LXX. Și anume aceea că El este singurul horigos/ conducător de cor. Și dacă El e Conducătorul, atunci corul este întreaga Lui creație. De unde avem exprimarea teologică, cum că există un singur cor angelo-uman care Îl laudă pe Dumnezeu.

Domnul e singurul drept și Pantocrator [1, 25]. El este veșnic și Cel care ne mântuiește din tot răul [1, 25]. El i-a făcut pe părinții noștri aleși și i-a sfințit pe ei [1, 25].

Domnul primește jertfele noastre și ne păzește pe noi [1, 26]. El îi adună pe cei risipiți [1, 27; 2, 7; 2, 18]. Îi eliberează pe cei care sunt robi, privește la cei disprețuiți și detestați de oameni și îi face pe cei dintre neamuri să cunoască faptul că El este Dumnezeul nostru [1, 27].

Dumnezeu îi chinuie pe cei păcătoși [1, 28]. Dar El sădește pe poporul Său în locul Lui cel sfânt [1, 29].

Dumnezeu Se milostivește [2, 7]. Și când face ceva El arată totul cu claritate [2, 8].

În 2, 8 e singurul loc din II Mac. în care găsim sintagma slava Domnului. Iar slava Domnului e văzută ca o realitate extatică.

Mila Lui se arată degrabă [2, 18].

În 2, 21 avem singura prezență a sintagmei „epifaniile/ arătările cele din cer” [tas ex uranu epifanias] în LXX. Epifaniile fiind sinonime cu vedeniile/ extazele.

Domnul Se manifestă față de noi „cu toată bunătatea [meta pasis epiichias]” [2, 22]. Pentru că El este binevoitor/ milostiv [2, 22].

În 3, 22 avem singura prezență în LXX a sintagmei: Domnul Cel Atotputernic [ton Pangrati Chirion]. Iar în 3, 24 se vorbește despre arătarea Celui al duhurilor și a Stăpânului a toată puterea [o ton pnevmaton che pasis exusias Dinastis].

Prin expresia Cel al duhurilor se vorbește despre Dumnezeu ca despre Făcătorul sufletelor noastre, implicit al oamenilor, iar expresia Stăpânul a toată puterea se referă, în primul rând, la faptul că e Stăpân peste Puterile cele cerești și, implicit, peste tot ceea ce înseamnă stăpânire omenească.

Dumnezeu a făcut epifanie mare [3, 24]. Și prin aceasta i-a uimit puterea lui Dumnezeu [3, 24]. Pentru că epifania/ arătarea/ descoperirea/ vederea/ extazul dumnezeiesc se face prin puterea lui Dumnezeu, adică prin slava Sa. Și slava Lui ne duce în uimire. Ne răpește mintea spre vederi dumnezeiești.

În 3, 25-26 se narează o vedere dumnezeiască. Pentru că li „s-a arătat lor un cal, [care] avea [pe el] călăreț îngrozitor și împodobit cu cea mai frumoasă armură”. Iar alături de călăreț au apărut doi tineri, adică doi Îngeri.

Și că totul a fost o vedenie o lămurește 3, 29, unde se spune că toate s-au făcut „prin energie/ lucrare dumnezeiască [dia tin tian energhian]. Iar aici trebuie să remarcăm faptul că sintagma tin tian energhian e unică în LXX dar în Tradiția ortodoxă e foarte uzitată, pentru că energia dumnezeiască este sinonimă cu harul și cu slava lui Dumnezeu.

Dumnezeu slăvește locul Său [3, 30]. Adică Biserica Sa. Căci în clipa în care El, Domnul Pantocratorul, Se arată în mod extatic, adică în slava Sa, oamenii se umplu de bucurie și de veselie [3, 30].

În 3, 33 e vorba despre o altă vedere îngerească și Îngerii vorbesc despre Domnul ca despre Cel care dăruie viață [3, 33].

În 3, 34 se vorbește despre „pedeapsa din cer”. Despre pedeapsa de la Dumnezeu. Dar și despre „puterea cea mare a lui Dumnezeu”.

În 3, 35, Dumnezeu e Cel ce păstrează viața. Iar Iliodoros a mărturisit „lucrurile foarte mari ale lui Dumnezeu”, pe care el le-a văzut [3, 36].  Pentru că poți da mărturie numai despre cele pe care le-ai experiat în mod direct. Numai despre cele pe care le cunoști.

În locul lui Dumnezeu, adică în Casa Sa, în Biserica Sa, se face simțită cu adevărat puterea lui Dumnezeu [3, 38]. Pentru că Dumnezeu, „Cel care are locaș ceresc este privitor și ajutător acelui loc și pe cei care vin spre răutate, îi bate [și] îi pierde” [3, 39].


[1] În Biblia de la 1688: blând.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

istanbul escort istanbul escort istanbul escort