Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Se afirmă, în psalmul 89, existența lui Dumnezeu mai înainte de veci, anterioritatea Lui în comparație cu lumea, materia sau timpul (toate acestea fiind creațiile Sale).

În antichitate, singura care făcea această distincție era religia mozaică, în vreme ce toate celelalte religii sau filosofii considerau fie că Dumnezeu/ zeii sunt co-eterni cu materia (religia egipteană, greacă, religiile politeiste în general), fie că universul este de aceeași esență cu zeitatea sau proiecția ei în afară (budismul, religiile panteiste).

Nu a existat, în afară de iudaism, concepția unui Dumnezeu Absolut și pre-existent tuturor lucrurilor, Atotputernic și Creator a toate, transcendent și incognoscibil creației Sale, după esența Sa desăvârșit tainică tuturor existențelor aduse de El întru ființă[1].

Babilonienii și egiptenii au luat cunoștință de această concepție, datorită contactului lor cu evreii – bineînțeles, fără să-și însușească pe deplin religia vechilor iudei, ci împrumutând doar unele idei și concepte, pe care le-au introdus în filosofia lor, chiar dacă nu prea erau congruente – și de la ei au ajuns apoi ecouri la greci.

De aici și confuzia pe care o fac foarte mulți, aceea de a considera că creștinismul, întru care s-a împlinit Legea veche, ar fi îndatorat platonismului și neoplatonismului.

Platon e cel care e îndatorat vechilor evrei – prin egipteni – iar Plotin cu atât mai mult, trăind într-o eră creștină, putuse lua contact cu filosofia creștinismului, mult superioară concepțiilor idolatre.

Dar pentru că de la asiro-babilonieni și egipteni, care erau mai gnostici și mai ermetici în a-și expune misterele, nu s-au păstrat papirusuri (mai ales că Biblioteca din Alexandria a ars) așa cum s-au păstrat totuși de la greci, pare multora astăzi că filosofarea a început de la greci – ceea ce ei, în infatuarea lor, aceștia au și susținut.

Eminescu, care cunoștea bine istoria, care urmase destule cursuri de egiptologie și istorie antică (chiar și cursuri de limba caldeeană), ca și Mircea Eliade mai târziu, nu încurca lucrurile și nu le acorda grecilor niciun fel de primat în ordinea gândirii și a ideilor fundamentale ale umanității.

Revenind la Dosoftei și la ideea de la care am pornit pentru a face paranteza de mai sus (considerăm că nu inutilă, ci lămuritoare), acesta afirmă astfel, poetic, pre-existența lui Dumnezeu:

Păn-a nu să face munte
Pre pământ, cu dealuri multe,
Păn-a nu face pământul,
Nice lumea cu cuvântul,
Ce-ai împlutu-o de gloate[2],
Ești mainte decât toate.

(Ps. 89, 3-8)

Dumnezeu a fost Singur înaintea de a exista lumea. Așa cum spunea și Eminescu: înainte de a fi toate, „pe-atunci erai Tu singur (Rugăciunea unui dac)[3].

Mihai Eminescu, Rugaciunea unui Dac

Sau, cum a zis Dosoftei: „A Ta este, Doamne, lumea și pământul,/ Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul” (Ps. 23, 1-2); „Că sângur au zâs de să făcură,/ Sângur le-au dat [fie]căriiaș făptură” (Ps. 32, 21-22).

„Pe-atunci erai Tu singur”

Pe acest Dumnezeu, „nu pot sta să-L prăvască,/ Din heruvimi să-I domnească./ Tot pământul să rădică/ Și să leagănă de frică” (Ps. 98, 3-6).

Și totuși acest Dumnezeu, Care este mai înainte de a fi lumea și Care, după ce „acelea toate s-or trece, /…/ Tu tot vei petrece(Ps. 101, 94-95), locuiește în om, iar Dosoftei exprimă acest paradox:

Și tu, mișelul mieu suflet,
Să-I mulțămești cu-ntreg cuget,
Și-I urează de tot bine
Lui Dumnăzău dintru tine.

(Ps. 102, 85-88)

Contrastul acesta, dintre măreția lui Dumnezeu și smerenia Lui, Care își face locaș în inima omului, a fost de-a lungul timpului adesea subliniat în omiletica ortodoxă.

O mostră de expresivitate în reliefarea acestui paradox dumnezeiesc ne oferă, în literatura noastră, și Antim Ivireanul, în paginile didahiilor sale – am comentat detaliat altădată aceste pasaje.

Cât despre Dumnezeu Cel dintru noi, amintim cuvintele Sfântului Augustin: „O, Tu, Viață a sufletului meu […] Tu Te aflai mai înlăuntrul meu decât partea cea mai lăuntrică a mea”; „Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumusețe atât de veche, și totuși atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Și iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară”[4].

Psalmul 90 ne oferă o idee despre cum ar fi putut apărea descântecul, deși acesta presupune o utilizare fie băbească, fie infantilă, și o deviere de la semnificațiile eclesiale ale psalmodiei:

Acela [Domnul] te-a mântui-te
De sâlță, de lănci cumplite,
De vânători încordate,
De cuvinte turburate.

Și te-a umbri după spate,
Supt a Sale aripi late. /…/
Și noaptea nu ti-i spărĭe-te,
Nice z[i]ua, de săgete.

Nu ti-i teme de lângoare,
De vânt rău, nice de soare.
Nu-ț-va ieși-n tâmpinare
Drac de-amiazăz[i] [ascedia] să te sparĭe.

/…/

Răul nu-ț-va veni-n poală,
Nice pre trupul tău boală. /…/
Îngerii să te păzească
Și-n mâni să te sprejinească. /…/

Pre vasilisc și aspidă
Vei îmbla ca pre omidă.
Și-i călca leul și zmăul
Și nu te v-atinge răul.

Dosoftei utilizează formula incantatorie ca soluție poetică, fără ca versurile sale să fie și o incantație în sens propriu, de tip popular-păgân.


[1] Cum spuneam și altă dată, e cel puțin curioasă, dacă nu dubioasă, întoarcerea catolicilor, imediat după schismă, la concepția, străină mozaismului cât și primului mileniu creștin, că Dumnezeu poate fi văzut cu ochii fizici, în esența Sa, concepție apărată de Varlaam și Achindin împotriva Sfântului Grigorie Palama, urmând „iluminarea lui Socrate și Platon”. A se vedea Sfântul Grigorie Palama, Opere complete, vol. II, Ed. Gândul Aprins, București, 2013, p. 183-189, 211.

Catolicii ar trebui considerați ca aflându-se cu adevărat în tradiția platonismului și neoplatonismului (cât și a aristotelismului: nu e o contradicție; întoarcerea la filosofia și mitologia antice a început în Occident mult înaintea Renașterii, preferate mai cu seamă de mai noii veniți în Apus, de origine germanică, și care căutau ceva mai aproape de Valhala lor, chiar dacă se creștinaseră), și nu ortodocșii, așa cum citesc, din păcate, în foarte multe cărți și așa cum se afirmă adesea și în exegeza noastră literară, de către autori insuficient informați în această privință.

Platonismul a fost rejectat de la bun început de Părinții Bisericii.

Origen și Sfântul Augustin menționează faptul că pot exista unele formulări asemănătoare, în cele două doctrine, prin care s-ar părea că sunt apropiate, dar că esența învățăturii lor nu coincide câtuși de puțin, este complet diferită.

[2] Gloate = mulțimi, popoare.

[4] Sfântul Augustin, Confesiuni, traducere din latină, studiu introductiv și note de Gh. I. Șerban, Ed. Humanitas, București, 1998, p. 141-142, 365.

Did you like this? Share it: