Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

  *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

    vol. 1

    ***

2. 12. Cărțile I-IV ale Maccabeilor

În I Maccabei, Dumnezeu este binevoitor/ milostiv [ileos][1] [2, 21]. Dar numele lui Dumnezeu nu e numit ci subînțeles. La fel, în 3, 18, prin expresia „înaintea cerului” se subînțelege tot prezența lui Dumnezeu. Pentru că „nu este diferență înaintea cerului a mântui în mulți sau în puțini” [3, 18, LXX].

Dumnezeu, așadar, e Cel ce mântuiește [3, 18; 4, 25]. Și El e în cer [3, 18]. Pentru că „din a cerului este tăria” [3, 19]. Căci Dumnezeu este Cel tare și El ne împărtășește din tăria Lui, din slava Lui.

Dumnezeu e Cel care zdrobește pe vrăjmașii noștri [3, 22; 4, 30; 7, 42]. Și El cunoaște socotelile/ gândurile noastre [3, 52]. Dumnezeu ne ajută [3, 53]. Și toate se fac după voia lui Dumnezeu [3, 60].

Se observă peste tot în această carte reticența pronunțării numelui lui Dumnezeu. De aceea în locul lui Dumnezeu e cerul, chiar și în expresii deja consacrate, ca cea de la 4, 24: „au binecuvânat întru cer [pe Dumnezeu n.n.], că este bun, că întru veac este mila Lui”.

Dumnezeu e bun și mila Lui e veșnică [4, 24]. Iar în 4, 30 găsim o sintagmă unică în cărțile Maccabeilor și anume o Sotir Israil [Mântuitorul lui Israil]. Dumnezeu este Mântuitorul lui Israil pentru că El l-a ajutat să biruie în războaie.

Dumnezeu dă teamă în inimile oamenilor și le topește aroganța/ nerușinarea tăriei lor [4, 32]. Iar buna sporire/ prosperitatea e de la El [4, 55].

Sfinții sunt ai lui Dumnezeu [7, 17]. Iar Dumnezeu alege unde să se facă casa Lui [7, 37]. Căci casa Lui este „casă a rugăciunii și a stăruinței/ a implorării [icon prosefhis che deiseos]” [7, 37].

Dumnezeu face răzbunare [ecdichisin] în oameni și în locurile unde trăiesc oameni [7, 38]. Iar Îngerul Său iese de la El și îi lovește pe cei potrivnici [7, 41].

Dumnezeu îi judecă pe oameni după răutatea lor [7, 42]. El îi lovește pe cei potrivnici [9, 55]. Iar anii vieții noastre sunt în mila Lui [16, 3].

În II Maccabei, Dumnezeu e Cel care face bine oamenilor [1, 2]. Și în comparație cu I Maccabei, unde numele lui Dumnezeu e subînțeles, în II Maccabei se pronunță numele lui Dumnezeu încă din primul capitol.

Dumnezeu dă inimă oamenilor pentru a se închina Lui și pentru a face voile Lui cu „inimă mare și suflet doritor [cardia megali che psihi vulomeni]” [1, 3]. El deschide inimile noastre în legea Lui și în poruncile Sale și face pace în noi [1, 3].

Dumnezeu ascultă rugăciunile noastre stăruitoare [1, 4; 1, 8] și Se împacă cu noi [1, 4]. El nu ne părăsește în vreme rea [1, 4].

Dumnezeu ne mântuiește de mari primejdii [1, 11; 2, 17]. El ne scoate din mâna potrivnicilor [1, 12] și îi predă pe cei neevlavioși [1, 17]. Iar toate se fac în momentul, când I se pare lui Dumnezeu că trebuie să se facă [1, 20].

Dumnezeu aprinde foc mare [1, 22] din apa unde fusese ascuns focul jertfelnicului [1, 19, 21].

În rugăciunea preoților, El e Domnul Dumnezeu [1, 24]. Iar Domnul e Făcătorul tuturor [1, 24]. Domnul e înfricoșător, e tare, drept și milostiv [1, 24]. El e singurul împărat și bun [1, 24]. Este Cel bun prin excelență și adevăratul Împărat în cer și pe pământ.

În 1, 25 avem o însușire unică a lui Dumnezeu în LXX. Și anume aceea că El este singurul horigos/ conducător de cor. Și dacă El e Conducătorul, atunci corul este întreaga Lui creație. De unde avem exprimarea teologică, cum că există un singur cor angelo-uman care Îl laudă pe Dumnezeu.

Domnul e singurul drept și Pantocrator [1, 25]. El este veșnic și Cel care ne mântuiește din tot răul [1, 25]. El i-a făcut pe părinții noștri aleși și i-a sfințit pe ei [1, 25].

Domnul primește jertfele noastre și ne păzește pe noi [1, 26]. El îi adună pe cei risipiți [1, 27; 2, 7; 2, 18]. Îi eliberează pe cei care sunt robi, privește la cei disprețuiți și detestați de oameni și îi face pe cei dintre neamuri să cunoască faptul că El este Dumnezeul nostru [1, 27].

Dumnezeu îi chinuie pe cei păcătoși [1, 28]. Dar El sădește pe poporul Său în locul Lui cel sfânt [1, 29].

Dumnezeu Se milostivește [2, 7]. Și când face ceva El arată totul cu claritate [2, 8].

În 2, 8 e singurul loc din II Mac. în care găsim sintagma slava Domnului. Iar slava Domnului e văzută ca o realitate extatică.

Mila Lui se arată degrabă [2, 18].

În 2, 21 avem singura prezență a sintagmei „epifaniile/ arătările cele din cer” [tas ex uranu epifanias] în LXX. Epifaniile fiind sinonime cu vedeniile/ extazele.

Domnul Se manifestă față de noi „cu toată bunătatea [meta pasis epiichias]” [2, 22]. Pentru că El este binevoitor/ milostiv [2, 22].

În 3, 22 avem singura prezență în LXX a sintagmei: Domnul Cel Atotputernic [ton Pangrati Chirion]. Iar în 3, 24 se vorbește despre arătarea Celui al duhurilor și a Stăpânului a toată puterea [o ton pnevmaton che pasis exusias Dinastis].

Prin expresia Cel al duhurilor se vorbește despre Dumnezeu ca despre Făcătorul sufletelor noastre, implicit al oamenilor, iar expresia Stăpânul a toată puterea se referă, în primul rând, la faptul că e Stăpân peste Puterile cele cerești și, implicit, peste tot ceea ce înseamnă stăpânire omenească.

Dumnezeu a făcut epifanie mare [3, 24]. Și prin aceasta i-a uimit puterea lui Dumnezeu [3, 24]. Pentru că epifania/ arătarea/ descoperirea/ vederea/ extazul dumnezeiesc se face prin puterea lui Dumnezeu, adică prin slava Sa. Și slava Lui ne duce în uimire. Ne răpește mintea spre vederi dumnezeiești.

În 3, 25-26 se narează o vedere dumnezeiască. Pentru că li „s-a arătat lor un cal, [care] avea [pe el] călăreț îngrozitor și împodobit cu cea mai frumoasă armură”. Iar alături de călăreț au apărut doi tineri, adică doi Îngeri.

Și că totul a fost o vedenie o lămurește 3, 29, unde se spune că toate s-au făcut „prin energie/ lucrare dumnezeiască [dia tin tian energhian]. Iar aici trebuie să remarcăm faptul că sintagma tin tian energhian e unică în LXX dar în Tradiția ortodoxă e foarte uzitată, pentru că energia dumnezeiască este sinonimă cu harul și cu slava lui Dumnezeu.

Dumnezeu slăvește locul Său [3, 30]. Adică Biserica Sa. Căci în clipa în care El, Domnul Pantocratorul, Se arată în mod extatic, adică în slava Sa, oamenii se umplu de bucurie și de veselie [3, 30].

În 3, 33 e vorba despre o altă vedere îngerească și Îngerii vorbesc despre Domnul ca despre Cel care dăruie viață [3, 33].

În 3, 34 se vorbește despre „pedeapsa din cer”. Despre pedeapsa de la Dumnezeu. Dar și despre „puterea cea mare a lui Dumnezeu”.

În 3, 35, Dumnezeu e Cel ce păstrează viața. Iar Iliodoros a mărturisit „lucrurile foarte mari ale lui Dumnezeu”, pe care el le-a văzut [3, 36].  Pentru că poți da mărturie numai despre cele pe care le-ai experiat în mod direct. Numai despre cele pe care le cunoști.

În locul lui Dumnezeu, adică în Casa Sa, în Biserica Sa, se face simțită cu adevărat puterea lui Dumnezeu [3, 38]. Pentru că Dumnezeu, „Cel care are locaș ceresc este privitor și ajutător acelui loc și pe cei care vin spre răutate, îi bate [și] îi pierde” [3, 39].


[1] În Biblia de la 1688: blând.

Did you like this? Share it: