Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [18]
Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.
Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, 618 p.
***
Discipolii lui Pitagora păstrau 5 ani tăcerea, ascultându-l fără să-l vadă, iar de abia după cei 5 ani erau supuși unui examen și apoi li se îngăduia să îl vadă/ Elevii lui îl considerau „Apollo venit din Nordul îndepărtat”/ Autorul socotește că Pitagora „a adus geometria la perfecție”/ p. 268.
Când Pitagora a descoperit că, într-un triunghi dreptunghic, pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor, el a adus jertfă zeilor drept mulțumire/ Aristotel spune că Pitagora se închina numai la altarul lui Apollo din Delos, al cărui fiu se credea că este/ Ibidem.
Autorul ne spune că el ar fi fost primul (în Grecia, probabil) care a susținut că sufletul se reîncarnează în animale/ Ibidem.
Pitagora a scris despre sine că a stat 207 ani în Hades și apoi s-a întors pe pământ printre oameni. Discipolii lui erau numiți „profeți ai cuvântului zeului”, iar unii numeau casa lui „templul Demetrei” și porticul lui „templul Muzelor”. Nu dorea să îi fie cunoscute preceptele și pitagoricienii susțineau esoterismul învățăturii lui, că doctrinele lui nu trebuie cunoscute de neinițiați/ p. 269.
Preceptele lui „simbolice” (p. 269):
– să nu ațâți focul cu un cuțit;
– să nu pășești peste cumpăna unui balanțe;
– să nu te așezi peste o baniță de grâu;
– să nu mănânci inima;
– să ajuți un om să ridice o sarcină, dar nu și să o dea jos;
– să nu porți inel cu chipul unui zeu;
– să nu ștergi urmele cratiței cu cenușă;
– să nu urinezi cu fața spre soare;
– să nu mergi pe drumul mare;
– să nu ai rândunici sub acoperiș;
– să ai doar păsări cu gheare;
– să nu întorci capul înapoi când pleci în străinătate;
– să nu stai pe unghii tăiate sau pe păr tăiat, etc.
Semnificațiile raționale, care încearcă să explice că aceste precepte nu ar fi simple superstiții ci ar fi expuse simbolic sub forma aceasta, sunt târzii, după cum ne lămurește o notă de subsol.
Pitagora interzicea să se mănânce: mreană de mare, pește cu coada neagră, inima animalelor, mitra/ burta, bobul și roșioara/ Practica divinația din sunete, zborul păsărilor și jertfă de tămâie/ Mergea îmbrăcat numai în haină albă și avea așternut de lână albă/ Unii spun că ar fi sacrificat cocoși, iezi de lapte și purcei de lapte, dar niciodată miei/ p. 269-270.
Un autor pe nume Aristoxenos spunea că Pitagora și-ar fi luat învățăturile de la preoteasa din Delfi, Themistocleia/ 270.
Un altul Hyeronimos, susține că „atunci când a coborât în Hades, Pitagora a văzut sufletul lui Hesiod, legat strâns de un stâlp de aramă și ciripind, iar sufletul lui Homer, atârnat de un copac, cu șerpi încolăciți în jur, drept pedeapsă pentru ceea ce au spus despre zei. A mai văzut în chinuri și pe cei care fuseseră necredincioși soțiilor. Iată de ce, spune autorul nostru, Pitagora a fost cinstit de poporul din Crotona”/ Ibidem.
Pitagora considera că seara e mai nesănătoasă decât dimineața, pentru că presupune un declin și punea nemurirea și, respectiv, condiția muritoare, pe seama aerului: jos e un aer viciat și de aceea tot ce e pe pământ moare, pe când sus e un aer pur și de aceea totul acolo e nemuritor/ p. 271.
Considera că soarele, luna și toate astrele sunt zei, pentru că au căldură și aceasta este sursa vieții/ Credea că sperma „este un cheag ce provine din creier și conține în el un suflu cald”/ Sufletul se împarte în trei: rațiune, minte și pasiune/ Ibidem.
Hermes e paznicul sufletelor și le însoțește după ce ies din corpuri, pe uscat și pe mare: pe cele pure le duce în regiunea de sus, iar cele impure sunt legate de Erinii/ Aerul e plin de suflete, numite genii sau eroi, care trimit vise și semne de boală și de sănătate atât oamenilor cât și oilor și vitelor/ Ibidem.
Zeii trebuie adorați totdeauna, „în haine albe și după purificare”, în timp ce eroii numai după miezul zilei/ p. 272.
Împreunarea sexuală era considerată mânjire la fel ca și contactul cu morții, după acestea fiind necesare purificări prin abluțiuni/ Firimiturile care cădeau de la masă trebuiau lăsate morților/ Ibidem.
Pitagora mai interzicea mâncarea cocoșilor albi, „căci ei sunt consacrați lunii și sunt rugători”, cât și ruperea pâinii, pentru că însemna ruperea unității/ Ibidem.
Un alt autor, Timon, a alcătuit aceste versuri despre Pitagora: „Spre vrăjitorești năluciri înclinat-a Pitagora,/ Semenii săi vânându-i, vorbind tot grave cuvinte”/ Ibidem.
Există mai multe variante în relatarea morții lui: unii spun că a fost ucis de oameni, cu o parte din discipoli, pentru a nu-și instaura tirania, alții că s-a sinucis prin înfometare, alții că a murit într-un război/ p. 273-274.