Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 23 mai 2013

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [18]

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, 618 p.

 ***

Discipolii lui Pitagora păstrau 5 ani tăcerea, ascultându-l fără să-l vadă, iar de abia după cei 5 ani erau supuși unui examen și apoi li se îngăduia să îl vadă/ Elevii lui îl considerau „Apollo venit din Nordul îndepărtat”/ Autorul socotește că Pitagora „a adus geometria la perfecție”/ p. 268.

Când Pitagora a descoperit că, într-un triunghi dreptunghic, pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor, el a adus jertfă zeilor drept mulțumire/ Aristotel spune că Pitagora se închina numai la altarul lui Apollo din Delos, al cărui fiu se credea că este/ Ibidem.

Autorul ne spune că el ar fi fost primul (în Grecia, probabil) care a susținut că sufletul se reîncarnează în animale/ Ibidem.

Pitagora a scris despre sine că a stat 207 ani în Hades și apoi s-a întors pe pământ printre oameni. Discipolii lui erau numiți „profeți ai cuvântului zeului”, iar unii numeau casa lui „templul Demetrei” și porticul lui „templul Muzelor”. Nu dorea să îi fie cunoscute preceptele și pitagoricienii susțineau esoterismul învățăturii lui, că doctrinele lui nu trebuie cunoscute de neinițiați/ p. 269.

Preceptele lui „simbolice” (p. 269):

– să nu ațâți focul cu un cuțit;

– să nu pășești peste cumpăna unui balanțe;

– să nu te așezi peste o baniță de grâu;

– să nu mănânci inima;

– să ajuți un om să ridice o sarcină, dar nu și să o dea jos;

– să nu porți inel cu chipul unui zeu;

– să nu ștergi urmele cratiței cu cenușă;

– să nu urinezi cu fața spre soare;

– să nu mergi pe drumul mare;

– să nu ai rândunici sub acoperiș;

– să ai doar păsări cu gheare;

– să nu întorci capul înapoi când pleci în străinătate;

– să nu stai pe unghii tăiate sau pe păr tăiat, etc.

Semnificațiile raționale, care încearcă să explice că aceste precepte nu ar fi simple superstiții ci ar fi expuse simbolic sub forma aceasta, sunt târzii, după cum ne lămurește o notă de subsol.

Pitagora interzicea să se mănânce: mreană de mare, pește cu coada neagră, inima animalelor, mitra/ burta, bobul și roșioara/ Practica divinația din sunete, zborul păsărilor și jertfă de tămâie/ Mergea îmbrăcat numai în haină albă și avea așternut de lână albă/ Unii spun că ar fi sacrificat cocoși, iezi de lapte și purcei de lapte, dar niciodată miei/ p. 269-270.

Un autor pe nume Aristoxenos spunea că Pitagora și-ar fi luat învățăturile de la preoteasa din Delfi, Themistocleia/ 270.

Un altul Hyeronimos, susține că „atunci când a coborât în Hades, Pitagora a văzut sufletul lui Hesiod, legat strâns de un stâlp de aramă și ciripind, iar sufletul lui Homer, atârnat de un copac, cu șerpi încolăciți în jur, drept pedeapsă pentru ceea ce au spus despre zei. A mai văzut în chinuri și pe cei care fuseseră necredincioși soțiilor. Iată de ce, spune autorul nostru, Pitagora a fost cinstit de poporul din Crotona”/ Ibidem.

Pitagora considera că seara e mai nesănătoasă decât dimineața, pentru că presupune un declin și punea nemurirea și, respectiv, condiția muritoare, pe seama aerului: jos e un aer viciat și de aceea tot ce e pe pământ moare, pe când sus e un aer pur și de aceea totul acolo e nemuritor/ p. 271.

Considera că soarele, luna și toate astrele sunt zei, pentru că au căldură și aceasta este sursa vieții/ Credea că sperma „este un cheag ce provine din creier și conține în el un suflu cald”/ Sufletul se împarte în trei: rațiune, minte și pasiune/ Ibidem.

Hermes e paznicul sufletelor și le însoțește după ce ies din corpuri, pe uscat și pe mare: pe cele pure le duce în regiunea de sus, iar cele impure sunt legate de Erinii/ Aerul e plin de suflete, numite genii sau eroi, care trimit vise și semne de boală și de sănătate atât oamenilor cât și oilor și vitelor/ Ibidem.

Zeii trebuie adorați totdeauna, „în haine albe și după purificare”, în timp ce eroii numai după miezul zilei/ p. 272.

Împreunarea sexuală era considerată mânjire la fel ca și contactul cu morții, după acestea fiind necesare purificări prin abluțiuni/ Firimiturile care cădeau de la masă trebuiau lăsate morților/ Ibidem.

Pitagora mai interzicea mâncarea cocoșilor albi, „căci ei sunt consacrați lunii și sunt rugători”, cât și ruperea pâinii, pentru că însemna ruperea unității/ Ibidem.

Un alt autor, Timon, a alcătuit aceste versuri despre Pitagora: „Spre vrăjitorești năluciri înclinat-a Pitagora,/ Semenii săi vânându-i, vorbind tot grave cuvinte”/ Ibidem.

Există mai multe variante în relatarea morții lui: unii spun că a fost ucis de oameni, cu o parte din discipoli, pentru a nu-și instaura tirania, alții că s-a sinucis prin înfometare, alții că a murit într-un război/ p. 273-274.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [50]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

  *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

    vol. 1

***

Dacă la 3, 24, Domnul e Dinastis/ Stăpânitor absolut, în 5, 17 El este Despotis/ Stăpân, Domn a toate cele făcute de El. Și Stăpânul Se mânie pe cei care păcătuiesc și nu se îndreaptă [5, 17].

Dumnezeu ne împărtășește binefacerile Sale [5, 20]. Dar Pantocratorul părăsește un anume loc în urgia Lui, după care Se împacă cu cei care se pocăiesc [5, 20].

La 5, 20 Domnul e numit Stăpânul Cel mare și împăcarea Lui cu cei pe care i-a urgisit, din cauza păcatelor lor, înseamnă restaurarea lor. Și această împăcare a Lui cu oamenii este „împăcare cu toată slava [catallaghi meta pasis doxis]” [5, 20]. Pentru că Domnul ne umple de har, atunci când noi ne umplem de pocăință și de fapte virtuoase.

Viața autentică este trăirea după legile lui Dumnezeu [6, 1]. De aceea, o mare binefacere de la Dumnezeu e și faptul că El nu îi lasă multă vreme pe cei neevlavioși să facă rele ci îi face să cadă în certări [epitimis][1] [6, 13]. În certările/ îndreptările Sale.

Pentru că certările Lui au rolul de a-i întoarce spre pocăință pe oameni, adică spre viața cu El. Tocmai de aceea pocăința, care urmează certării, este o mare binefacere din partea lui  Dumnezeu.

La 6, 14-15 ni se explică raportarea imediată a lui Dumnezeu la poporul credincios în comparație cu popoarele necredincioase.

Față de neamuri, Stăpânul lumii așteaptă, răbdând-îndelung, până când neamurile/ păgânii vin către plinirea păcatelor lor și atunci îi pedepsește. Dar pe poporul credincios El îl judecă și nu așteaptă ca să ajungem la sfârșitul păcatelor noastre, pentru ca apoi să Se răzbune pe noi.

Adică raportarea lui Dumnezeu la cei credincioși e imediată, pentru ca păcatul să nu se înrădăcineze în noi. Certările Sale au rol soteriologic, pentru că ele sunt pedagogice. Și cine nu e certat de Dumnezeu, spune întreaga Tradiție duhovnicească a Bisericii, Acela nu are intimitate cu El.

Astfel, de la 6, 14 aflăm alte două însușiri ale lui Dumnezeu: că El așteaptă pocăința noastră și că este îndelung-răbdător. Însă îndelunga Sa răbdare nu contrazice certarea celui credincios, pentru că ea este spre binele lui.

Pe cel care dorește îndreptarea, Dumnezeu îl ceartă degrabă. Pe când, pe cel care nu înțelege rolul pocăinței, pentru că nu este înrădăcinat teologic, El îl rabdă îndelung, pentru că vrea binele lui veșnic.

Dumnezeu ceartă spre îndreptare. Dar ceartă potrivit stării interioare a celui păcătos [6, 14-15]. De aceea El niciodată nu îndepărtează mila Lui de la noi [6, 16]. Dar mila Lui față de noi se manifestă nu doar ca eliberare dintr-o necesitate ci și ca disciplinare prin nenorociri/ calamități, pe care El le îngăduie în viața noastră.

Acest lucru îl găsim în 6, 16, unde se afirmă că Dumnezeu „învață/ educă/ disciplinează/ pedepsește…cu nenorocire/ calamitate/ dezastru [pedefon…meta simforas]”. Și pedeapsa Lui spre îndreptare are rolul de a ne păstra în relația cu Sine. Pentru ca El să nu ne părăsească [6, 16].

Și astfel se subliniază faptul că nepărăsirea noastră de către Dumnezeu se datorează trăirii după legile Lui și acceptării certărilor Lui atunci când noi păcătuim.

Sfântul Eleazaros reliefează faptul că din mâinile Pantocratorului nu vom scăpa nici cât suntem vii și nici când vom muri [6, 26]. Ceea ce înseamnă că mâinile Lui îi țin și pe cei vii și pe cei morți și că cei morți nu se aneantizează odată cu moartea ci ei sunt prezențe reale în mâinile Pantocratorului.

Același, înainte de moartea sa martirică, mărturisește că Domnul are cunoaștere sfântă [tin aghian gnosin] [6, 30]. Și că el pătimește în sufletul său cu dulceață, pentru că pătimește din frica Lui [6, 30].

Domnul Dumnezeu privește la cum sunt muceniciți robii Săi și Se mângâie în ei [7, 6]. Pentru că vede în Sfinții Săi Mucenici pe cei care nu abdică de la relația cu El.

În 7, 9 Domnul este Împăratul lumii [tu cosmu Vasilefs]. Și El, pe cei care mor pentru legile Lui, îi va învia „întru viață veșnică reînvietoare [is eonion anaviosin zois]” [7, 9]. De unde înțelegem că viața veșnică e o realitate teologică și că pentru Mucenici viața veșnică e o continuă înviere la viață.

În 7, 11, ca și în I Mac., prin cer se înțelege Dumnezeu. Și unul dintre Sfinții Mucenici mărturisește că a primit din cer, adică de la Dumnezeu, mădularele trupului său și că e în stare să renunțe la ele pentru legile Lui. Și aceasta pentru că are nădejdeale va lua iarăși de la El [7, 11]. Cu sensul că va exista o înviere a morților, prin care el va reprimi de la Domnul trupul său martirizat.

Adevăra așteptare e aceea în care nădejdile noastre sunt la Dumnezeu [7, 14; 7, 20]. Pentru că noi vom fi înviați de către El [7, 14]. Dar pentru cei păcătoși nu va fi „înviere întru viață [anastasis is zoin]” [7, 14]. Adică întru bucurie veșnică. Pentru că și cei păcătoși și Sfinții vor învia, dar cei păcătoși nu spre bucurie ci spre osândă.

Oamenilor li se dă să vadă tăria cea mare a lui Dumnezeu [7, 17]. Însă pe cei păcătoși tăria Lui îi chinuie [7, 17]. Căci teomahia/ lupta împotriva lui Dumnezeu e un păcat imens [7, 19].

Mama Sfinților Mucenici Maccabei, Solomoni, pomenită la 1 august, alături de fiii ei și de Sfântul Eleazaros, Îl numește în 7, 23 pe Domnul Făcătorul lumii. Și El a plăsmuit/a format/ a creat nașterea omului [o plasas antropu ghenesin] și a aflat naștere tuturor [panton exefron ghenesin] [7, 23] oamenilor.

Pentru că de la El e nașterea și duhul nostru [7, 23]. Adică El e Făcătorul nostru nu doar în trecut, prin faptul că i-a făcut pe primii oameni, ci și în prezent, pentru că de la El e nașterea și duhul fiecăruia dintre noi.

Și prin expresia a aflat nașterea fiecăruia dintre noi nu înseamnă că Dumnezeu a avut nevoie să învețe ceva anume pentru ca să ne zidească pe fiecare dintre noi ci că El a găsit timpul potrivit pentru nașterea fiecăruia dintre noi. El ne-a rânduit, mai pe scurt, fiecăruia clipa nașterii.

Așadar duhul/ sufletul nostru e de la Dumnezeu, pentru că El rânduiește clipa nașterii fiecăruia.

Și tot de la Domnul ne vom recăpăta viața iar reprimirea vieții noastre, la învierea cea de obște, e o rezultantă a milei Lui [7, 23].


[1] Am tradus aici epitimiile prin certări conform Bibliei de la 1688. În ed. BOR 1988 avem: munci, pe când în ed. BOR 2001 avem: pedeapsă.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

istanbul escort istanbul escort istanbul escort