Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

  *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

    vol. 1

***

Dacă la 3, 24, Domnul e Dinastis/ Stăpânitor absolut, în 5, 17 El este Despotis/ Stăpân, Domn a toate cele făcute de El. Și Stăpânul Se mânie pe cei care păcătuiesc și nu se îndreaptă [5, 17].

Dumnezeu ne împărtășește binefacerile Sale [5, 20]. Dar Pantocratorul părăsește un anume loc în urgia Lui, după care Se împacă cu cei care se pocăiesc [5, 20].

La 5, 20 Domnul e numit Stăpânul Cel mare și împăcarea Lui cu cei pe care i-a urgisit, din cauza păcatelor lor, înseamnă restaurarea lor. Și această împăcare a Lui cu oamenii este „împăcare cu toată slava [catallaghi meta pasis doxis]” [5, 20]. Pentru că Domnul ne umple de har, atunci când noi ne umplem de pocăință și de fapte virtuoase.

Viața autentică este trăirea după legile lui Dumnezeu [6, 1]. De aceea, o mare binefacere de la Dumnezeu e și faptul că El nu îi lasă multă vreme pe cei neevlavioși să facă rele ci îi face să cadă în certări [epitimis][1] [6, 13]. În certările/ îndreptările Sale.

Pentru că certările Lui au rolul de a-i întoarce spre pocăință pe oameni, adică spre viața cu El. Tocmai de aceea pocăința, care urmează certării, este o mare binefacere din partea lui  Dumnezeu.

La 6, 14-15 ni se explică raportarea imediată a lui Dumnezeu la poporul credincios în comparație cu popoarele necredincioase.

Față de neamuri, Stăpânul lumii așteaptă, răbdând-îndelung, până când neamurile/ păgânii vin către plinirea păcatelor lor și atunci îi pedepsește. Dar pe poporul credincios El îl judecă și nu așteaptă ca să ajungem la sfârșitul păcatelor noastre, pentru ca apoi să Se răzbune pe noi.

Adică raportarea lui Dumnezeu la cei credincioși e imediată, pentru ca păcatul să nu se înrădăcineze în noi. Certările Sale au rol soteriologic, pentru că ele sunt pedagogice. Și cine nu e certat de Dumnezeu, spune întreaga Tradiție duhovnicească a Bisericii, Acela nu are intimitate cu El.

Astfel, de la 6, 14 aflăm alte două însușiri ale lui Dumnezeu: că El așteaptă pocăința noastră și că este îndelung-răbdător. Însă îndelunga Sa răbdare nu contrazice certarea celui credincios, pentru că ea este spre binele lui.

Pe cel care dorește îndreptarea, Dumnezeu îl ceartă degrabă. Pe când, pe cel care nu înțelege rolul pocăinței, pentru că nu este înrădăcinat teologic, El îl rabdă îndelung, pentru că vrea binele lui veșnic.

Dumnezeu ceartă spre îndreptare. Dar ceartă potrivit stării interioare a celui păcătos [6, 14-15]. De aceea El niciodată nu îndepărtează mila Lui de la noi [6, 16]. Dar mila Lui față de noi se manifestă nu doar ca eliberare dintr-o necesitate ci și ca disciplinare prin nenorociri/ calamități, pe care El le îngăduie în viața noastră.

Acest lucru îl găsim în 6, 16, unde se afirmă că Dumnezeu „învață/ educă/ disciplinează/ pedepsește…cu nenorocire/ calamitate/ dezastru [pedefon…meta simforas]”. Și pedeapsa Lui spre îndreptare are rolul de a ne păstra în relația cu Sine. Pentru ca El să nu ne părăsească [6, 16].

Și astfel se subliniază faptul că nepărăsirea noastră de către Dumnezeu se datorează trăirii după legile Lui și acceptării certărilor Lui atunci când noi păcătuim.

Sfântul Eleazaros reliefează faptul că din mâinile Pantocratorului nu vom scăpa nici cât suntem vii și nici când vom muri [6, 26]. Ceea ce înseamnă că mâinile Lui îi țin și pe cei vii și pe cei morți și că cei morți nu se aneantizează odată cu moartea ci ei sunt prezențe reale în mâinile Pantocratorului.

Același, înainte de moartea sa martirică, mărturisește că Domnul are cunoaștere sfântă [tin aghian gnosin] [6, 30]. Și că el pătimește în sufletul său cu dulceață, pentru că pătimește din frica Lui [6, 30].

Domnul Dumnezeu privește la cum sunt muceniciți robii Săi și Se mângâie în ei [7, 6]. Pentru că vede în Sfinții Săi Mucenici pe cei care nu abdică de la relația cu El.

În 7, 9 Domnul este Împăratul lumii [tu cosmu Vasilefs]. Și El, pe cei care mor pentru legile Lui, îi va învia „întru viață veșnică reînvietoare [is eonion anaviosin zois]” [7, 9]. De unde înțelegem că viața veșnică e o realitate teologică și că pentru Mucenici viața veșnică e o continuă înviere la viață.

În 7, 11, ca și în I Mac., prin cer se înțelege Dumnezeu. Și unul dintre Sfinții Mucenici mărturisește că a primit din cer, adică de la Dumnezeu, mădularele trupului său și că e în stare să renunțe la ele pentru legile Lui. Și aceasta pentru că are nădejdeale va lua iarăși de la El [7, 11]. Cu sensul că va exista o înviere a morților, prin care el va reprimi de la Domnul trupul său martirizat.

Adevăra așteptare e aceea în care nădejdile noastre sunt la Dumnezeu [7, 14; 7, 20]. Pentru că noi vom fi înviați de către El [7, 14]. Dar pentru cei păcătoși nu va fi „înviere întru viață [anastasis is zoin]” [7, 14]. Adică întru bucurie veșnică. Pentru că și cei păcătoși și Sfinții vor învia, dar cei păcătoși nu spre bucurie ci spre osândă.

Oamenilor li se dă să vadă tăria cea mare a lui Dumnezeu [7, 17]. Însă pe cei păcătoși tăria Lui îi chinuie [7, 17]. Căci teomahia/ lupta împotriva lui Dumnezeu e un păcat imens [7, 19].

Mama Sfinților Mucenici Maccabei, Solomoni, pomenită la 1 august, alături de fiii ei și de Sfântul Eleazaros, Îl numește în 7, 23 pe Domnul Făcătorul lumii. Și El a plăsmuit/a format/ a creat nașterea omului [o plasas antropu ghenesin] și a aflat naștere tuturor [panton exefron ghenesin] [7, 23] oamenilor.

Pentru că de la El e nașterea și duhul nostru [7, 23]. Adică El e Făcătorul nostru nu doar în trecut, prin faptul că i-a făcut pe primii oameni, ci și în prezent, pentru că de la El e nașterea și duhul fiecăruia dintre noi.

Și prin expresia a aflat nașterea fiecăruia dintre noi nu înseamnă că Dumnezeu a avut nevoie să învețe ceva anume pentru ca să ne zidească pe fiecare dintre noi ci că El a găsit timpul potrivit pentru nașterea fiecăruia dintre noi. El ne-a rânduit, mai pe scurt, fiecăruia clipa nașterii.

Așadar duhul/ sufletul nostru e de la Dumnezeu, pentru că El rânduiește clipa nașterii fiecăruia.

Și tot de la Domnul ne vom recăpăta viața iar reprimirea vieții noastre, la învierea cea de obște, e o rezultantă a milei Lui [7, 23].


[1] Am tradus aici epitimiile prin certări conform Bibliei de la 1688. În ed. BOR 1988 avem: munci, pe când în ed. BOR 2001 avem: pedeapsă.

Did you like this? Share it: