Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

  *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

    vol. 1

***

De la Sfânta Solomoni avem și sintagma fundamentală a cosmologiei. Care e prezentă în 7, 28. Pentru că Dumnezeu a făcut toată creația și pe om „din cele ce nu sunt [uc ex onton]” [7, 28].

A făcut toate făpturile fără ca ele să mai fi existat vreodată înainte ca El să le facă. El le-a făcut fără vreun model anterior și ca pe niște unicate. Tocmai de aceea ele nu existau mai înainte de a fi făcute și când au fost făcute de către El au fost făcute pentru prima oară și ca existențe unicat.

În VUL avem sintagma ex nihilo la 7, 28, care se poate traduce și prin din nimic dar și prin din cele care nu există. Pentru că toate cele create de Dumnezeu încep să existe odată cu crearea lor. Căci mai înainte de a fi create ele nu existau.

În ed. Biblia de la 1688 s-a tradus textul LXX sub forma: „de unde n-au fost”. În ed. BOR 1988: „din ce n-au fost”. În ed. BOR 2001: „nu le-a făcut din cele ce erau”.

Și Sfânta Solomoni spune aceste cuvinte fiului ei pentru ca să îi precizeze faptul că toate câte există sunt creația Lui și că nu trebuie să punem creația Lui mai presus decât slujirea Lui [7, 28-29].

Ca și la 6, 26, și la 7, 31 se vorbește despre mâinile lui Dumnezeu. Iar de mâinile Lui nu scapă cei păcătoși [7, 31]. De unde deducem că mâinile Lui îi pedepsesc pe cei care luptă împotriva Sa.

Domnul este viu [7, 33]. Și El Se mânie puțin timp pe robii Săi și iarăși Se împacă cu ei [7, 33; 8, 29]. În 7, 34, Sfinții sunt numiți „slujitorii celor cerești” iar Dumnezeu Pantocratorul e Cel care ne judecă, pentru că El este privitorul/ martorul ocular [epoptis] al vieții oamenilor [7, 34]. Căci adevărata judecată e aceea în care drept Judecător e Cineva care cunoaște toate detaliile vieții noastre.

Martirizarea este o durere de scurtă durată dar ea înseamnă o cădere în „făgăduința vieții veșnice de la Dumnezeu” [7, 36]. Și cădere, aici, are sens pozitiv, pentru că înseamnă moștenirea făgăduinței lui Dumnezeu, adică a vieții veșnice.

Dumnezeu judecă cele drepte [7, 36]. Și El pedepsește iperifania [7, 36], adică aroganța, înfumurarea, semeția, trufia, mândria, fala. Tot ce înseamnă supralicitare a persoanei proprii. Tot păcatul prin care noi încercăm să arătăm că suntem mai mult decât suntem.

Rolul nenorocirilor și al biciuirilor de la Dumnezeu e acela de a mărturisi că El singur este Dumnezeu [7, 37]. A recunoaște că El este singurul cu care noi trebuie să avem relație de credincioșie. Și, implicit, că pedepsele de la Dumnezeu sunt tocmai consecințele faptului că am desconsiderat relația cu El. Tocmai de aceea urgia Pantocratorului este dreaptă [7, 38], pentru că e o reacție imediată la păcatele noastre.

Nădejdea autentică e la Domnul [7, 40; 9, 20], pentru că El caută spre cei în nevoie și Se milostivește de ei [8, 2].

În 8, 5 regăsim expresia: „urgia Domnului s-a schimbat întru milă [tis orghis tu Chiriu is eleon trapisis]”. Pentru că adâncul oamenilor s-a schimbat prin pocăință.

Pantocratorul îi pedepsește pe cei care greșesc și nu se pocăiesc [8, 11; 8, 13]. În 8, 18 găsim sintagma Dumnezeu Pantocratorul și El e în stare să îi surpe/ să îi răstoarne pe cei care vin asupra noastră [8, 18]. Căci toate se fac cu ajutorul lui Dumnezeu [8, 23; 8, 35].

În 8, 24 regăsim o altă însușire a lui Dumnezeu și anume pe aceea de simmahos[1]. El este împreună-luptător cu oamenii când aceștia Îi slujesc Lui. Și când Dumnezeu luptă împreună cu noi, atunci El și biruie împreună cu noi.

Însă trebuie să remarcăm faptul că aici avem de-a face cu o însușire sinergică a lui Dumnezeu. Cu una care exprimă relația lui Dumnezeu cu oamenii credincioși.

Biruința lui Dumnezeu împreună cu oamenii e caracterizată la 8, 27 ca începătură a milei [arhin eleus][2] din partea lui Dumnezeu. Căci El e milostiv și Se împacă cu robii Săi [8, 29].

La 8, 36 găsim o altă însușire a lui Dumnezeu și anume pe aceea de ipermahos. El este războinic/ luptător/ apărător pentru cei credincioși. Și ea are legătură cu cea de simmahos. Pentru că El Se implică ca împreună-luptător cu cei credincioși, El fiind războinicul/ atletul/ conducătorul războiului nostru. El ne conduce în luptă fiind, în același timp, împreună-luptător cu fiecare dintre noi.

Judecata vine din cer, de la Dumnezeu [9, 4]. Iar în 9, 5 găsim singura ocurență în LXX a lui Dumnezeu ca Cel atotvăzător [o pantepoptis].

Domnul Dumnezeul Cel atotvăzător al lui Israil lovește „cu rană nevindecată și nevăzută” [9, 5]. Pentru că lovirea Lui înseamnă pedepsirea cuiva cu boală. Dar când omul „vine întru cunoștință [is epignosin erheste]” [9, 11], datorită pedepsei de la Dumnezeu, el recunoaște că e dreaptă supunerea față de Dumnezeu și că niciun pământean nu este asemenea lui Dumnezeu [9, 12].

Dumnezeu e mărturisit ca Stăpân și în 9, 13. Și El are putere [9, 17]. Judecata Lui este dreaptă [9, 18]. El este Cel care ne conduce [10, 1].

Dumnezeu educă/ pedepsește cu bunătate [10, 4]. Și de la El e buna-sporire [10, 7].

În 10, 29-30 e descrisă o altă vedenie dumnezeiască. Căci au strălucit/ s-au arătat din cer [efanisan…ex uranu] 5 bărbați străluciți, călărind pe cai cu frâie de aur. Ei au luptat de partea iudeilor. Pentru că Dumnezeu face mult bine oamenilor și ne dă biruință [10, 38].


[1] Ea e regăsibilă și la II Mac. 10, 16.

[2] Sintagma începătură a milei e unică în LXX.

Did you like this? Share it: