Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Cum spuneam și altădată, psalmul 103 este o deuterogneză, în care sunt reamintite faptele lui Dumnezeu, creațiile Sale („Pământul îi plin de fapte/ Ce-ai făcut cu bunătate”, Ps. 103, 103-104), în ordinea în care au fost aduse întru ființă de Dumnezeu Creatorul din nimic, în cele șase zile ale creației.

Dacă psalmul 89 arăta preexistența lui Dumnezeu, Singurul veșnic, aici se relatează felul în care El creează lumea, gestul Lui creator prin care universul este adus întru existență.

Pentru ca, în psalmii următori, să se continue caracterizarea lui Dumnezeu, vorbindu-se despre El ca Proniator al lumii, despre felul cum l-a ales pe Avraam și Și-a pregătit un popor ales și l-a condus.

În mod cert, psalmii nu ni-L prezintă ca pe un Dumnezeu care S-ar fi retras în transcendență după crearea lumii și ar fi lăsat-o să se autoguverneze, în independență față de El, așa cum afirmă teologia protestantă și neoprotestantă.

Psalmul 103 este o relatare mai detaliată și mai poetică a celor șase zile ale creației, în care sunt aprofundate anumite afirmații de la Geneză, urmărindu-se nu numai narațiunea propriu-zisă a felului în care a luat naștere universul, ci și consecințele ulterioare ale evoluției sale, relevându-se cauza pentru care Dumnezeu a creat într-un anumit mod toate cele ce sunt.

Lumea aceasta este, așadar, creația Lui, poartă amprenta frumuseții Lui și este mărturie a puterii creatoare și a frumuseții Lui:

Să Te-mbraci cu mărturie,
Cu frâmsețe și tărie,
Că Tu Te-nvești [Te îmbraci] cu lumină,
Ca soarele-n zî senină.

Și Ți-ai [în]tins ceriul ca cortul,
De l-ai înfrâmșat cu totul,
Și i-ai pus deasupra ape,
Din tinsori să nu se scape.

(Ps. 103, 5-12)

Exprimarea poetică și mistică aparține originalului.

Dumnezeu este Cel ce atârnă (într-o exprimare metaforică și profund mistică) lumina pe care a creat-o, ca pe o mantie împărătească: anavalomenos fos os imation (LXX, Ps. 103, 2).

Iar oamenii L-au îmbrăcat pe Hristos în hlamida cochinin (GNT, Mt. 27. 28, 31), adică în mantie mohorâtă/ purpurie/ stacojie.

De aceea Eminescu a formulat aceste versuri, în Memento mori:

Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire
Și făcând-o să răsune o psalmodică gândire,
Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;
El cânta pe împăratul în hlamidă de lumină

S-a uitat Eminescu pe Scripturi în limba greacă?

Faptul acesta ne dă mărturie că era un căutător al adevărului până la cele mai greu de pătruns amănunte lexicale.

Cel ce a zidit lumină strălucitoare („ca soarele-n zî senină”, cum spune Dosoftei) și a așezat-o în fața lumii ca pe o mantie vestitoare a Lui, care dă mărturie că El e Împăratul lumii și Lumina ei, Același a primit de la oameni hlamidă de culoarea purpurei asfințitului.

Verbul anavalome (aor. anevalomin) înseamnă a dezbrăca sau a atârna, a suspenda[1].

Prin urmare, se poate înțelege fie că Dumnezeu Și-a atârnat lumina ca pe o mantie pe umeri (metaforic vorbind), fie că a atârnat-o/ a suspendat-o ca pe o perdea, în fața oamenilor. Având în vedere însă că to imation înseamnă veșmânt, haină, mantie, robă, primul sens este mai plauzibil, adică așa cum am interpretat mai sus.

Se poate traduce și înțelege însă și altfel, și anume că Dumnezeu este „Cel ce dezbracă lumina ca pe o haină”, spus într-un mod foarte tainic, în sensul că Dumnezeu, Lumină fiind, a creat lumina materială ca pe o dezbrăcare/ dezvăluire a Ceea ce este El, a adevărului despre Sine, în fața oamenilor.

Creând lumina mai întâi de toate, Se denudează în fața noastră, Se descoperă[2], arată creaturilor Sale Ce este El: Lumină de mai înainte de veci.

Știm că, în Crez, Fiul lui Dumnezeu este numit: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.

Dumnezeu S-a dezgolit/ dezvelit în fața creației Sale mai înainte de a fi dezbrăcat de hainele Sale și de a fi pus pe Cruce.

S-a dezgolit pentru a arăta că este Lumină.

Acest verset ar putea ascunde și o profeție mesianică și s-ar putea referi, în mod acoperit, la chenoza Mântuitorului, „Cel ce dezbracă lumina ca pe o haină” pentru a lua chip de rob.

Însă trebuie să recunoaștem că toate aceste semnificații, uluitoare, pe care le ascunde greaca veche, sunt dificil de transpus în limba română doar prin traducere.

Dosoftei a tradus mai întâi: „Îmbrăcându-Se în luminâ ca-ntr-un veșmânt”[3].

Și mai înaintea lui, în Psaltirea lui Coresi scrie: „Înveștitu-Te-ai cu lumină ca în cămașe”[4].

Probabil pentru că dezbrăcarea de lumină ar fi avut conotații negative pentru în auzul credincioșilor sau cel puțin ar fi constituit o exprimare obscură, în absența unui comentariu lămuritor.

Am văzut că Dosoftei se adresează unui public mediu.

Iar pe de altă parte, Cel ce Se dezbracă este Cel ce este îmbrăcat veșnic cu lumina Sa dumnezeiască.

În versuri, Dosoftei mută accentul pe strălucirea luminii dumnezeiești, pe intensitatea ei orbitoare: „Tu Te-nvești  cu lumină,/ Ca soarele-n zî senină”.

Eminescu a preluat, tot din acest psalm, și imaginea cerului întins ca un cort: „a stelelor imperiu întins ca şi un cort” (În vremi de mult trecute [Povestea magului…]), etc.


[1] Probabil că de aceea s-a spus în cântarea din Joia Mare: „Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. […] Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori”, Triodul, op. cit., p. 583, 610.

[2] A se descoperi în limba veche înseamna a se dezbrăca, la propriu, de haine, a se dezgoli.

[3] Psaltirea de-nțăles, op. cit., p. 278.

[4] Coresi, Psaltirea slavo-română (1577), op. cit., p. 430.

Did you like this? Share it: