Emil Botta: masca de histrion [1]

Oh, comediantule, ce tragedie!

Al melancoliei negru voievod.

(Ar fi o baladă, Septentrion)

E mai mult un joc cu viața, decât un joc cu poezia.

Ludicul poeziei exprimă dramatismul vieții când viața seamănă cu un teatru, cu un rol, și nu e luată în serios pe de-a-ntregul sau pare că nu poate fi luată în serios.

E o viață abătută de moarte…

În poezie, Emil Botta pare că se joacă de-a viața, iar versurile sale nu sunt decât un răspuns pe jumătate, dat unor întrebări capitale pe un ton fluctuant, când grav, când șăgalnic.

Sau poate că pânza de superficialitate și de ridicol dramatic se vrea o mască, menită să ascundă un fluid adânc interior.

Modulația lirică face însă ca cele două să se intersecteze fără conflicte sau ruperi de nivel.

Debutul poetic s-a produs în 1929, la revista lui Tudor Arghezi, Bilete de papagal, dar primul volum, Întunecatul april, l-a publicat în 1937, urmat de un al doilea, Pe-o gură de rai (1943), înainte de a se termina războiul.

A revenit cu poezie în deceniul al optulea cu Vineri (1971) și Un dor fără sațiu (1976-1978), fără ca să își fi modificat în mod esențial stilul, deși trecuseră trei decenii de la volumul anterior[1].

Emil Botta a realizat în poezie, alături de Arghezi (poate în mai mică măsură, dar totuși de luat în considerare), o revoluție a stilului poetic.

El a construit o formulă poetică nouă, care ni se pare mai autentică decât cea preconizată de resurecția baladei – și oricum anterioară – și care a deschis calea apariției lui Nichita Stănescu și, dacă nu o nouă direcție în poezia noastră modernă, putem considera cel puțin că există o continuitate printr-o lirică de factură asemănătoare, practicată ulterior și de alții.

Situat la mijloc de rău și bun, cum s-ar zice, adică între lirica narativ-persiflantă – ironică și autoironică – (ca stil, nu ca intenție demitizantă) a unui Geo Dumitrescu[2] (deși acesta a debutat cu câțiva ani mai târziu), pe de o parte, și poezia și filosofia autohtonistă, pe de altă parte – presupunând reevaluarea și valorificarea literaturii vechi și a liricii populare, într-un mod însă cu totul nou și original față de tradiționaliști – Botta a adus un suflu nou în poezia românească.

El recuperează tradiționalismul într-o formulă poetică ce se apropie de…postmodernism.

Și observăm astfel o reeditare a unui fenomen românesc asupra căruia am atras atenția de multe ori, începând chiar din perioada veche, și anume acela de a imita forma modernă (în sensul etimologic al lui modern) și a păstra substanța tradițională sau specificul cultural-spiritual, adăpostit în carcasa unui limbaj sau a unei formule poetice reinventate, creând astfel o sinteză personală, autentică.

Ceea ce este cu totul original, în ceea ce-l privește pe Botta, este că el reușește să se autopersifleze pe un ton grav, filosofând fără ironie într-un stil propriu mai degrabă trucatei condescendențe postmoderne.

Astfel, poetul adoptă de multe ori un ton baladesc sau elegiac, al cărui patetism, însă, îl diluează stilistic prin nuanțe ironice, de aparentă indiferență și insensibilitate filosofică, deși poezia sa este grea de indicii livrești, literare și filosofice.

Este de asemenea de scos în evidență permanenta împletire, în versurile sale, dintre elemente eterogene și aparent greu de combinat: expresia cu ecouri folclorice, lexicul uneori arhaizant (împrumutând vocabule și chiar reflecții din literatura veche, intertextualizate inopinat) și, respectiv, la fel de numeroasele aluzii culte, erudite, care formează un univers divers de simboluri livrești, conținând referințe din antichitate până în modernitate.

Emil Botta poate surprinde, pentru că intertextul lui e neașteptat (o surpriză intelectuală), iar cititorul nu este prin nimic avertizat – excepție făcând doar propria erudiție.

E un poet care nu se teme să reunească veacuri și dispoziții culturale de multe feluri.

Conjuncția dintre tradiție și modernitate pe care o realizează Botta e mai avansată decât cea a baladiștilor și, pe de altă parte, ea demonstrează că, pentru a fi autentic, nu este neapărată nevoie de a renunța la fondul autohton.

Poți să și renunți, dacă vrei (ca opțiune artistică), dar el arată că nu este imperios necesar.

Originalitatea o conferă geniul, inspirația și talentul și nu programul poetic, oricât de fericit și de minunat, de nobil sau de corect ar fi el.

Și am dori, pentru a ilustra măcar parțial cele afirmate mai sus – mai înainte de a purcede la o analiză mai amplă – să aducem câteva exemple, pentru a demonstra că intertextualizarea la care a recurs Botta este complicată și uneori dificil de sesizat.

 Astfel, într-un poem precum Comentariu la o viață pierdută, nu e greu de observat, cu tot stilul particular, că poetul îi aduce un elogiu lui Eminescu:

De m-ar atinge vraja
romanticei păduri!
Și brazii să-și înalțe
întunecații muri.

Pierdut, prelung răsune
cumplitele bucine[3],
Demonicul detunet
Al stâncii carpatine.

Să vă mai văd o dată,
Păduri-Eurydice,
cântați-mi să mă satur,
izvoare, clare fiice,

voi, stele, măști de aur,
hieratice făpturi.
De m-ar ucide vraja
romanticei păduri.

În alt poem, însă, evocarea poetului romantic e mai puțin evidentă, inclusă fiind printre alte ecouri, din Cântarea cântărilor și…Bacovia:

Frumoasă și tristă erai!
Gloriei tale fost-am cupa, de-argint vasul…
Printre rarele trestii, când luna lucea,
eram pasul tău, mersul tău, eram Pasul.

Vino, nu veni, iubito între toate aleasă,
vino, nu veni, dulcea mea înserare…
Pe malul apei să amurgim,
împietriți ca statui funerare.

(Vino, nu veni…)

Ne amintește un vers superb al lui Eminescu: „Prin gândurile-mi triste și negre, treci frumoasă” (O arfă pe-un mormânt).

Un alt exemplu are în vedere texte din literatura veche.

Astfel, dacă în poemul Elisafta, Emil Botta ne avertizează el însuși, prin mottoul poeziei, că l-a intertextualizat pe Grigore Ureche, în alt poem, Așteaptă, nu există niciun indiciu de acest fel:

Elisafta

„Într-aceeași vreme, trimis-au solii săi
și la Craiul leșesc ca să poftească
pe sora lui Crai, pre Elisafta”

Grigore Ureche

Toarnă-mi pahare de rouă,
Elisafta, sora lui Crai!

A plecat un înger și plecară nouă
și cete plecară, nouă zeci și nouă,
și, mereu în suspine,
cu durerea mă luai.

Toarnă-mi pahare de rouă
și noaptea în claruri mi-o schimbă!

O, prin pomete, în rai,
plimbă-mi-se plimbă
Elisafta, sora lui Crai.

Decât cerul frumoasă e mai,
iscusită e mai decât îngerii.

Toarnă-mi pahare de rouă
și naramze[4] dă-mi, din plaiuri de rai.

O, ca tine-i niciuna,
mai curată ca luna,
Elisafta, sora lui Crai!

*

Așteaptă

Cade pe copaci blestemul săracilor
și iată-i văduvi, negri și goi.
Străinele, zânele, zburau prin pădure,
sau Vântoasele? O, vai de noi!

Și cimpoiașul, amarul, când trece
chemându-mă, stau împietrit,
un mizerabil sub despotice astre:
ochii lynxului, ochii răi m-au orbit.

Și el sună și sună. Cumplitu-i!
Ca un sfredel prin creier mintea să-mi strice.
Mult o mai fi
până la moarte, Sărăcie voinice?

Cade pe copaci blestemul săracilor
și pare că-mi spune: așteaptă,
că e nesecată fântâna durerii
și-i nețărmurit amarul de toamnă.

Ca și Nichita Stănescu, mai târziu, Emil Botta detectează formulări extraordinar de poetice în limba veche.

În ceea ce privește al doilea poem, refrenul său provine din Letopisețul lui Miron Costin, din pasajul în care acesta căinează soarta Moldovei:

„O, Muldova, di ar hi domnii tăi, carii stăpânescu în tine, toți înțelepți, încă n-ai peri așa lesne. Ce domniile neștiutoare [despre] rândul tău [orânduielile tale] și lacome, sântu pricine perirei tale. Că nu caută să agonesască șie nume bun ceva la țară, ce caută desfrânați numai în avuție să strângă, care apoi totuș[i] să răsipește, și încă și cu primejdii caselor lor, că blăstămul săracilor, cum să dzice, nu cade pre copaci, câtu de târziu [oricât de târziu ar veni răsplata]”[5].

Poetul a preschimbat sensul afirmației cronicarului, conservând însă ceva esențial din psihologia acestei zicale.

Astfel, tabloul acestei toamne târzii nu mai are nimic din încântarea lui Ion Pillat (și aceea măcinată îndestul de nostalgie) și se apropie mai mult de sensibilitatea crizată a lui Bacovia, cu copacii „văduvi, negri și goi”.

Din trezorier al comorii de roade și al opulenței de tonuri, toamna devine aici simbol al sărăciei.

Reformularea vechiului proverb poate avea mai multe semnificații. Pe de o parte, blestemul cade și pe copaci, nu numai pe oameni, cel puțin începând cu epoca modernă care a văzut și natura cosmică degradându-se odată cu omul, ceea ce în romantism nu se întâmplase încă (cel puțin nu în romantismul românesc).

Pe de altă parte, natura aceasta bacoviană, schematizată, sărăcită, desfrunzită de semnificantul ei comunicativ, este în concordanță cu omul dezolat, care mai are totuși o așteptare, aceea că: „e nesecată fântâna durerii/  și-i nețărmurit amarul de toamnă”.

Mai are, adică, încă multe de gustat din izvorul amar al unei toamne foarte lungi, ca anotimp ce caracterizează, de fapt, întreaga existență.

De aceea, resemnificarea operată de Botta e profundă.

Orbul din Betsaida, vindecat de Mântuitorul, într-o primă fază, „ridicându-şi ochii, a zis: zăresc oamenii; îi văd ca pe nişte copaci umblând” (Mc. 8, 24, Biblia 1988).

În poemul lui Botta, copacii au preluat destinul oamenilor. Pentru că oamenii au devenit umbre, au ajuns stagnanți, contururi ale fixității și imobilității spirituale.

Blestemul săracilor s-a înmulțit.

 *

Botta e însă un poet care, pe un ton părut superfluu, imitat după Topârceanu și Minulescu ori după ritmurile poeziei populare, regăsind disperările bacoviene în fața inerției spirituale, e mișcat de un zbucium profund și de neliniști metafizice, astfel încât semnificațiile versurilor sale se află de multe ori în vecinătatea celor ale lui Blaga și Rilke.

În mod neașteptat, e un spirit afin lui Bolintineanu, în altă eră și în altă limbă poetică, cu privirile aruncate mereu înspre cerul înstelat și mare, volatilizându-și iubita în gânduri și spații.

Ca și acela, vizualizează „noaptea primordială/ din care se născură miriadele” (Pe o gravură de Munch), miroase o „balsamică lună”[6] și „balsamice nopți” (Septentrion).

Poezia romantică a avut un rol important în conturarea viziunii sale (mai ales că repeta experiența „dramatică” a lui Eminescu): în versurile sale este mai mereu intertextualizat Eminescu și sunt amintiți Coleridge[7], Keats[8]…

În tradiție veche, românească și bizantină (dar și eminescian-romantică) încearcă să fie bibliotecarul universului, răsfoind cu nesaț cărțile cosmice: hrisovul câmpiilor nebuloase (Mila pământului) și filele nopții înstelate, „logosul scripturilor tale,/ Ierusalime al dorului” (Înscripție pe marmura nopții).

În același timp, după Ion Pillat, care a încercat să ne ofere o istorie poetică a liricii românești, este printre primii poeți moderni care ne face să auzim cu claritate sonuri din poezia și literatura română medievală (Neagoe Basarab, Coresi, cronicarii, Dosoftei, Petru Cercel, Dimitrie Cantemir, poate și Antim Ivireanul) – pe lângă multe alte simboluri culte.

Identificăm, în poezia lui, multe dintre obsesiile și frământările epocii, dar și o fertilă simbioză între filosofia descoperirii specificului național, care i-a preocupat pe contemporani, și originalitatea creatoare metamorfozând propriile neliniști.