Teologia harului în Slujbele de sfințire ale apei [2]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Studii

de

Teologie Dogmatică

Ortodoxă

*

(vol. 2)

*

Prima parte a capitolului al 11-lea al cărții e aici.

*

După însușirile realist-liturgice de sfântă și de curată pe care le are, Sfânta Aghiasmă Mare e prezentată ca cea care ne dăruie „harul răscumpărării [tin harin tis apolitroseos], binecuvântarea Iordanului [tin evloghian tu Iordanu]”[1].

În ediția românească, „harul izbăvirii”  și „binecuvântarea Iordanului” sunt două sintagme distincte. Însă în ediția grecească nu există și-ul din ediția românească. În consecință,  binecuvântarea Iordanului explică sintagma harul răscumpărării.

Dar, cu sau fără elementul de legătură, ambele sintagme vorbesc despre ce a făcut Domnul când S-a botezat în Iordan: i-a răscumpărat pe oameni.

De aceea, a primi binecuvântarea Iordanului înseamnă a primi iertarea păcatelor de la Hristos Dumnezeu.

Venirea harului Sfântului Duh, care sfințește apa, este luminare[2]. O luminare dumnezeiască, care produce cunoaștere [gnoseos] și bună-cinstire [evsevias] a lui Dumnezeu[3].

Pentru că harul lui Dumnezeu ne umple de cunoaștere teologică, experiențială dar și de evlavie. De un mod personal, învățat de la Dumnezeu, de a ne manifesta în fața lui Dumnezeu.

Iar teologia și evlavia nu se exclud reciproc ci sunt împreună în omul plin de har.

Din cererea următoare aflăm că apa sfințită e „dar al sfințeniei [aghiasmu doron]”, „dezlegare de păcate [amartimaton litirion]”, se ia „întru vindecarea sufletului și a trupului [is iasin psihis che somatos]” și „spre tot folosul necesar/ de trebuință [pros pasan ofelian epitidion]”[4].

Pentru că ea ne face părtași sfințeniei lui Dumnezeu, care ne iartă păcatele, ne vindecă întreaga ființă și ne întărește în tot lucrul bun.

În următoarea cerere, apa sfințită este „apă izvorâtoare întru viața veșnică [idor allomenon is zoin eonion]”[5]. Pentru că ea e plină de harul lui Dumnezeu, care ne face proprii veșnicei Împărății a lui Dumnezeu.

Dar ea este și „izgonitoare de toată uneltirea [epivulis] vrăjmașilor văzuți și nevăzuți”[6] și spre „sfințirea caselor”[7].

Pentru că ea curățește [catarismon] sufletele și trupurile celor care gustă din ea cu credință[8].

În următoarea cerere se vorbește despre umplerea noastră de sfințenie, prin gustarea din Sfânta Aghiasmă, pentru că în apa aceasta a avut loc „nevăzuta epifanie/ arătare/ coborâre a Duhului Sfânt [tin aorato epifania tu Aghiu Pnevmatos]”[9].

Și cum se petrec lucrurile acum, la sfințirea apei, s-au petrecut și la Iordan, la Botezul Domnului. Pentru că descoperirea extatică văzută de Sfântul Ioan Botezătorul nu a fost văzută cu ochii fizici ci cu ochii sufletului.

Prima rugăciune a sfințirii apei e către Domnul nostru Iisus Hristos[10]. Și pe El Îl rugăm să lumineze mintea noastră cu Duhul Lui Cel Sfânt[11]. Pentru că Fiul, împreună cu Duhul și cu Tatăl, lucrează mântuirea noastră. Iar luminarea minții se face prin slava Treimii.

Fiul întrupat S-a botezat în Iordan. Dar prin botezarea Lui în Iordan El a sfințit firea apelor[12]. A sfințit-o prin aceeași slavă a Lui.

De aceea Îl rugăm ca în slujba noastră El să coboare slava Lui, pentru ca să o facă „apă curățitoare [idor catarsion]”[13].

Sfânta Aghiasmă este darul milostivirii lui Dumnezeu[14] și binecuvântarea Lui[15]. Cele două sintagme fiind regăsibile spre finalul rugăciunii de față.

A doua rugăciune este adresată Prea Sfintei Treimi[16]. Și Treimea Cea Preadumnezeiască e rugată de noi să strălucească în ființa noastră, a slujitorilor Bisericii, slava Sa, pentru ca să ne luminăm ochii minții [tis dianias to ommata] noastre[17].

Adică mai înainte de a sfinți apa, slava lui Dumnezeu trebuie să ne sfințească și să ne lumineze pe noi, slujitorii bisericești, cei care ne rugăm pentru sfințirea ei. Cu alte cuvinte, slava Lui trece prin noi ca să se reverse în apă.

Sfințirea apei este o binefacere [eferghesian] a lui Dumnezeu în viața Bisericii dar și o simțire a puterii Lui nemăsurate [tin ametron][18]. Pentru că venirea harului Duhului Sfânt în apă se face prin recunoașterea păcatelor personale[19].

Starea de indiferență, așadar, față de nevoia noastră de curățire personală, este incompatibilă cu viața preoțească, care e o viață a sfințeniei. Noi ne sfințim continuu pentru ca să fim medii proprii lui Dumnezeu, prin care El să lucreze cele dumnezeiești.

Praznicul Bisericii este comun Îngerilor și oamenilor. Pentru că Sfinții și Îngerii se alătură Bisericii de pe pământ[20]. Și cu toții ne bucurăm de harul Duhului Sfânt, care, în chip de porumbiță, se arată peste ape[21].

Harul este lumina Soarelui celui nepătruns/ inaccesibil [o aditos Ilios], care luminează lumea[22]. Și tot el este „ploaia dreptății [ieton dicheosinis]”, care coboară din cer pe pământ[23].

Apa sfințită este aidoma Iodanului sfințit de Domnul, pentru că prin venirea Domnului [ti tu Chiriu parusia] în ea, apa se preface întru vindecări [is iamata][24].

Și după cum se observă, Aghiasma Bisericii e mărturisită ca o apă sfințită prin venirea duhovnicească a Domnului în apă. Sau prin coborârea slavei Lui în apă.

Tocmai de aceea apele sfințite sunt pline de prezența slavei Lui, din cauza căreia sunt niște „curgeri mistice [ritris mistichis]” ale harului[25].

Harul curge în noi odată cu faptul de a bea din apa sfințită. Dar el trebuie simțit duhovnicește, prin curățirea noastră de patimi. Și cei care ne curățim de patimi, simțim harul din apa sfințită ca pe o dulceață duhovnicească[26]. Tocmai de aceea ne bucurăm și ne veselim întru harul lui Dumnezeu[27].

Însă Iordanul s-a întors înapoi simțind dumnezeirea lui Hristos și pogorârea harului Duhului Sfânt la Botez[28]. Munții au săltat iar norii au dat glas, atunci când Domnul a dat lumii Botezul mântuirii [Baptisma sotirias][29]. Pentru că Aghiasma e plină de puterea sfântă a Botezului Său. De puterea Sa mântuitoare.

Întruparea Domnului este prezentată aici ca expresie a îndurării milei Lui față de noi, pentru că El a dorit să ne scoată pe noi de sub tirania diavolului[30]. De aceea noi mărturisim harul și mila Lui, pentru că nu acoperim/ nu tăinuim facerea Sa de bine[31]. Iar facerea de bine este întruparea Lui și tot ceea ce a făcut El pentru mântuirea noastră.

Iar dacă El a trimis harul Duhului Său în Iordan și a zdrobit capetele balaurilor[32], adică pe ale demonilor, tot El vine și acum, în apa noastră, prin pogorârea harului Sfântului Său Duh și sfințește apa[33].

Fiul împreună cu Duhul, nedespărțiți vreodată de Tatăl, trimit slava Treimii și apa noastră se sfințește. Și de aceea o numim apă sfântă pentru că, într-adevăr, ea e sfințită de slava Celui Prea Sfânt, a lui Dumnezeu. Pentru că El coboară slava Lui în apa slujită de ierarhia Bisericii.

Rugăciunea de după sfințire, care continuă rugăciunea pe care am discutat-o până acum, vorbește despre Sfânta Aghiasmă ca despre apa care are în ea harul răscumpărării [tin harin tis apolitroseos] și binecuvântarea Iordanului [tin evloghian tu Iordanu][34].

Iar harul dumnezeiesc din apă o face să fie „izvor al nestricăciunii, dar al sfințeniei, dezlegare a păcatelor, vindecare a bolilor, cădere demonilor, neapropiere a puterilor celor potrivnice, plină de tărie îngerească [annghelichis ishios]”[35].

Cei care vor scoate și vor lua din apa aceasta, apa sfințită le va fi „spre curățirea sufletelor și a trupurilor, spre vindecarea patimilor [pros iatrian paton], spre sfințirea caselor și spre tot folosul potrivit”[36].

Pentru că apa aceasta sfințește lucrurile dar îi sfințește și pe oamenii care doresc să trăiască evlavios.

În scurta ectenie care urmează, Aghiasma este mărturisită drept „sfințire, binecuvântare, curățire, sănătate”[37].

Iar în rugăciunea de la plecarea capetelor, Aghiasma este prezentată ca apa prin care ne umplem de sfințenia lui Dumnezeu[38].

De aceea trebuie să luăm apă cu minte bună/ cu bucurie [met’ efrosinis] duhovnicească, pentru ca să ne umplem de sfințenia lui Dumnezeu.

*

În Slujba Aghiasmei celei Mici, în Ps. 142, cerem viață de la Dumnezeu[39]. Și primele tropare și multe dintre cererile de după Ps. 50 sunt rugăciuni către Maica Domnului. În care cerem mântuirea sufletelor noastre[40]. Pentru că mântuirea înseamnă adevărata noastră viață.

Dar discuția despre sfințire începe odată cu troparele, unde, în primul tropar, aflăm că acum e ceasul care îi sfințește pe toți[41].

Însă, în comparație cu Agheasma Mare, în care apa era pusă în relație cu Botezul Domnului, aici apa e pusă în relație cu Hristos, Care a revărsat „izvorul tămăduirilor [pighin ton iaseon]” în Biserica Preacuratei Stăpâne[42].

Pentru că Hristos Dumnezeu lucrează vindecări prin rugăciunile Maicii Sale. Și de aceea vedem Agheasma Mică ca pe apa pe care Domnul o sfințește pentru rugăciunile Maicii Sale.

Apostolul [Evr. 2, 11-18] vorbește despre sfințire[43]. Evanghelia slujbei [In. 5, 1-4] vorbește despre vindecarea de orice boală[44].

Însă ectenia mare a slujbei are cereri aproape identice cu cele ale Aghiasmei Mari. Și în nicio cerere de sfințire a apei nu se face trimitere la Maica Domnului.

Apa se sfințește prin puterea, lucrarea și venirea harului Sfântului Duh în apă[45] sau prin lucrarea curățitoare a Treimii[46]. Apa tămăduiește sufletele și trupurile și izgonește pe demoni[47]. Toate sunt ca la Botezul Domnului, fără să se facă vreo aluzie la Maica Domnului.

Rugăciunea de sfințire e adresată Fiului[48].

Însă, în comparație cu a noastră, care e segmentată de cerea de sfințire, în ediția grecească citată nu există fragmentul: „Și acum trimite harul Preasfântului și de-viață-făcătorului Tău Duh, care sfințește toate, și sfințește apa aceasta”[49] și, totodată, nici introducerea mâinii în apă de către preot.

Pentru că în ediția grecească nu există act de sfințire ci doar o rugăciune de binecuvântare a apei.

Dar se specifică faptul că binecuvântarea lui Dumnezeu s-a coborât peste apa aceasta[50].

De aceea, ea este o apă care „arde murdăria patimilor [ton ripon ton paton aposmihusan]”[51]. Iar tămăduirea bolilor noastre sufletești și trupești[52], prin consumarea apei sfințite, se face pentru rugăciunile Sfinților Săi, mulți fiind pomeniți nominal[53].

Însă ecfonisul rugăciunii Îl numește pe Hristos Dumnezeu „izvorul tămăduirilor”[54], pentru că El este „sfințirea sufletelor și a trupurilor noastre”[55].

Fără ca prin aceasta să fie scoase din discuție darurile și binecuvântarea Prea Curatei față de noi[56] și fără să se nege faptul că Sfinții fără de arginți au și ei un izvor al tămăduirilor[57].

Cum mai înțelegem însă Aghiasma Mică drept o apă sfințită pentru rugăciunile Maicii Domnului, când sunt auxiliați atât de mulți Sfinți în rugăciunea de sfințire, cum e la noi sau de binecuvântare, cum e la greci?

Rugăciunile Sfinților pentru noi minimalizează rugăciunile Maicii lui Dumnezeu pentru noi sau minimalizează aportul ei la sfințirea Aghiasmei mici?

Nicidecum!

Pentru că Sfinții se alătură Maicii Domnului în rugăciunea pentru noi iar izvorul sfințirii e Prea Curata Treime. Fiecare dintre Sfinți (și mai ales Maica lui Dumnezeu) e un izvor de mântuire și de sfințire, tocmai pentru că se umple din izvorul cel veșnic al slavei dumnezeiești.

Iar Dumnezeu prețuiește rugăciunea fiecărui Sfânt al Lui în parte, pentru că prețuiește iubirea lor pentru oameni, care e o iubire născută din iubirea pentru El. Căci tocmai pentru că Îl iubesc pe El, Sfinții Lui iubesc și îmbrățișează în rugăciunea lor întreaga umanitate.