Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Fragmentul următor din psalmul 103 a fost și altădată în atenția noastră:

Núorii Ț[i]-ai pusu-Ț[i] scară,
Când vei să pogori în țară.

Caii Îț[i] sunt iuți ca vântul,
De mărg unde Ți-i cuvântul,

Și ca gândul mărg de tare
Îngerii Tăi cei călare,

Și pedestrimea ca focul
Merge strălucind cu totul.

(Ps. 103, 13-20)

Despre nori ca simbol al luminii dumnezeiești și despre falsa teză a inspirației din folclor, în legătură cu imaginile alegorice din aceste versuri, am discutat deja și sperăm că am lămurit problema[1] – o parte din comentariul de atunci l-am reamintit deja mai sus, în contextul analizei psalmului 67.

Spuneam atunci că a vorbi despre nori ca o scară a coborârii lui Dumnezeu la oameni reprezintă o decriptare particulară a semnificațiilor psalmului.

Însă textul Septuagintei, deși nu propune termenul scară, am putea considera că îl sugerează: „Cel ce pune norii instrumentul apropierii Sale, pe care calcă [o titis nefi tin epivasin Aftu]”, Ps. 103, 3.

Cuvântul grecesc tin epivasin nu poate fi tradus decât printr-o sintagmă mai largă, în limba română.

Firește, contextul se referă la apropierea Lui de oameni, iar Dosoftei, poet fiind, a căutat și a găsit, ca și cu alte ocazii, un echivalent corespunzător, care să denumească acestă unealtă pe care pășește Dumnezeu pentru a Se apropia de noi, și anume scara (care este, de altfel, familiară conștiinței ortodoxe, din alte contexte biblice): „[Cel] Care pune nuori scara Sa”[2].

Considerăm că soluția sa este mai fericită decât cea din Biblia de la 1688: „Cel ce pune nori încălecarea Lui”.

Este lesne de înțeles, însă, de ce Biblia de la București optează pentru acest substantiv, și anume pentru a stabili corelația (a o face mai evidentă) cu ceea ce se spune imediat după, că El are Îngerii drept vehicul al apropierii Sale de oameni, sau cum zice Dosoftei în versuri: „Îngerii Tăi cei călare”.

Mai ciudat este că, în cazul acestui psalm, numai contextul poetic al lui Dosoftei construiește această imagine, a Îngerilor ca armată care Îl poartă pe Dumnezeu, călărime și pedestrime, pe când originalul nu o conține, și totuși Biblia 1688 optează pentru formula „Cel ce pune nori încălecarea Lui”, sugerând – ceea ce și noi observasem de data trecută – că revelarea luminii dumnezeiești reprezintă un alt vehicul al apropierii Lui de oameni, pe lângă cel angelic (într-o exprimare bineînțeles alegorică și mistică).

Probabil că cei care au tradus Vechiul Testament sau cei care au corectat ediția definitivă a Bibliei de la București s-au bazat pe faptul că există mai multe contexte biblice care vorbesc despre Îngeri ca oștirea lui Dumnezeu (chiar mai devreme, în Ps. 67, 18, sunt numiți „carul lui Dumnezeu cu zeace mii de părți, mii de cei ce îndireptează”) și credincioșii pot face astfel legătura cu norii cei ce reprezintă „încălecarea Lui”.

Dosoftei numea puterile îngerești, în psalmul anterior: „Îngerii toț[i] /…/ oștile Lui cele tare” (Ps. 102. 76, 80).

Așa încât își permite acum să dezvolte această metaforă despre felul în care Îl slujesc Îngerii pe Dumnezeu, numindu-i caii Lui, oștirea Lui „ca focul”, de călăreți și pedestrime, care împlinește cuvântul Lui cu zelul și celeritatea specifice firii ei imateriale.

Numindu-i „Îngerii Tăi cei călare” și „pedestrimea”, Dosoftei avea cel mai probabil în vedere ierarhiile angelice, cei din ierarhiile superioare corespunzând cu „cei călare”, care sunt „iuți ca vântul /…/ și ca gândul”, iar „pedestrimea” fiind proprie ierarhiilor mai de jos.

Doar că și această pedestrime este „ca focul” și „strălucind cu totul”, mai presus adică de tot ceea ce mintea umană poate asocia cu ideea pedestriei, velocitatea lor putând fi considerată mai mică atunci când este comparată cu ierarhiile superioare, nu însă și cu puterea corespondentă umană.

Însă precizarea aceasta, a psalmului 103, aducerea în discuție a îngerilor, în acest context ce reamintește geneza, este foarte semnificativă, pentru că la Facere nu sunt menționați îngerii, ci se spune numai că: „În/ la început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Fac. 1, 1).

După interpretarea patristică, „cerul” din versetul prim al Scripturii semnifică lumea spirituală, adică puterile îngerești, care au fost aduse întru ființă înaintea lumii materiale.

Psalmul 103, detaliind anumite aspecte ale zilelor creației, după ce Îl descrie pe Dumnezeu ca Cel care Își pune lumina ca o mantie și întinde cerul ca un cort, „Care-Și acopere cu ape cerdacurile Sale”[3]  și Care are norii drept scară – vorbind în mod mistic despre ființa lui Dumnezeu incomprehensibilă creaturilor și despre lumina dumnezeiască pe care acestea pot să o cunoască –  îi amintește apoi pe Îngerii înaripați, ca trăsură a Împăratului lumii, de unde rezultă că universul spiritual, lumea îngerilor, este prima Sa faptă, în ordinea creației.

Aceeași expresivitate mistică fusese întrebuințată și în psalmul 17, cu privire la Dumnezeu Creatorul, a Cărui ființă e mai presus de orice cunoaștere, dar care îngăduie vederea luminii Sale divine: Lumina scripeşte supt svinte-Ţ[i] picioare/ Cu negură groasă de grea strălucoare./ Când ai să faci cale unde Ţi-i cuvântul,/ Ai heruvimi gata de-s repez[i] ca vântul./ Pus-ai întunerec de-Ţ[i] ascunzi lumina,/ Cu sălaş de ape ce-ai făcut cu mâna./ Şi pre denainte-Ţ[i] nuorii fac cale…”.

În continuare, psalmul 103 va dezvolta narațiunea privind crearea pământului, în succesiunea apariției tuturor făpturilor care formează lumea materială.


[1] Gianina Picioruș, Psaltirea Sfântului Dosoftei: răspuns unei probleme neclare, http://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/.

[2] Psaltirea de-nțăles, op. cit., p. 278.

[3] Ibidem.

Did you like this? Share it: