Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Zidirea lumii cu cuvântul lui Dumnezeu este o afirmație care se repetă cu regularitate în psalmii versificați.

După ce a fost creat universul material, porunca lui Dumnezeu de a se strânge apele și a se arăta uscatul care fusese mai înainte îmbrăcat cu ape, este reprodusă astfel în psalmul 103:

Tu-ntemeiez[i] cu cuvântul
De stă nemutat pământul.

Tu i-ai datu-i de mainte
Prăpastea [abis de ape] de-mbrăcăminte.
Și stă gata să Te-asculte,
Să dea apa preste munte.

Și de svânta Ta poruncă
Va fugi din deal la luncă,
Că va merge detunată,
De glasul Tău spăimântată.

Și munțâi, și dealuri nalte
S-or ivi, și șesuri late,
Pre locul ce sunt urzâte,
Când i-ai făcut [gândit] de mainte.

(Ps. 103, 21-34)

„De mainte”, în aceste versuri, nu exprimă anterioritatea existențială a elementelor cosmice menționate, ci faptul că de mai înainte, din veșnicie, Dumnezeu a decis în ce fel vor fi toate, și ele s-au ivit  unde li s-a urzit de către Făcătorul lor.

Pământul „stă nemutat” datorită poruncii divine, și, din aceeași cauză, apa „merge detunată” și fuge curgând „din deal la luncă”.

Cu alte cuvinte, El a stabilit caracterul acestor substanțe: ca pământul să fie solid și nemișcat, iar apa să fie un material fluid, precum și direcția curgerii sale.

Aceste caracterisitici se pot modifica, atunci când El Își arată minunile Sale.

Ascultându-și Creatorul, natura se manifestă neobișnuit:

Marea văzu și fugi să sece,
Iordanul apele-și desfece,
Măgurile c-areții[1] săltară
Și munțâii ca mieii giucară.

Ce ț-fu, mare, de mergi spăimântată?
Și tu, Iordan[e] cu apa lată /…/
De fața Ta, Doamne, să strămută
Tot pământul și stă de Te-ascultă.

(Ps. 113, 7-18)

Dumnezeu a stabilit legile firii și ele se modifică numai atunci când și unde dorește El.

Revenind însă la psalmul 103 și la ordinea și armonia pe care Dumnezeu le-a pus în cosmos, un pasaj corelativ din punct de vedere filosofic se găsește și la Dimitrie Cantemir:

Așijderea, cele firești toate în sferă să întorc
și sferâi firește sfârșit nedându-să,
iată că nu pentru odihna sfârșitului,
ce pentru vecinica clătire [mișcare cosmică]
de la neclătitul Călătoriu [Dumnezeu] să clătește.

Soarele, luna, ceriul
și alalte trupuri [corpuri] cerești toate,
din-ceput năpărăsit și cu mare răpegiune aleargă,
însă nu cu aceia socoteală,
ca doară vreodânăoară
la doritul țenchiu [scop] și sfârșit
agiungând,
să să odihnească, /…/
fără numai cândailea Clătitoriul firii
(Cel ce în clătire nehotărâtă[2] și neodihnită o ține),
după a Sa slobodă și puternică voie
vreodată a o clăti
ar părăsi.

/…/

De unde aievea ieste
că țenchiul [scopul] sfârșitului
nu în socoteala fireștilor,
ce într-a Izvoditoriului
și Pricinitoriului firii
ieste.

/…/

Căci Ziditoriul, după înțelepciunea și puterea Sa,
zidirea săvârșind,
de lucru Să odihnește
și, ca un deplin în putere Stăpân,
o dată numai poruncind,
din veci și până în veci zidirea ca o slujnică
după poruncă nepărăsit aleargă[3].

Dosoftei urmează apoi relatările psalmului care observă apariția vieții pe pământ, dar și zidirea luminătorilor și, în final, a omului:

Tu timiț[i] ape prin tăuri,
De cură printre munți răuri,
De să toate heri [fiarele] adapă
Și le prisosește apă.

Și colunii[4] când li-i sete
Tu-i adăpi fără scumpete.
Tu strângi păsările-n hoarbă
La părău ce vin să soarbă.

/…/

Tu sloboz[i] rouă pre munte
Dintr-a Tale cămări multe,
Și pre pământ sloboz[i] ploaie,
De să satură-n puhoaie,

Și cu lucrul Tău sporește
Tot pământul de rodește.
Tu dai fânului să crească,
Dobitoacelor să pască

Și crești pajiștea cea moale,
De scoate grâul din foale,
De-ș[i] culeg oamenii hrană
Să le hie și pre iarnă.

scot pita cu sudoare
Să mănânce la răcoare,
Din pământ agonisită
Pre porunca Ta cea svântă.

/…/

Copacilor de pre câmpuri
Tu le dai sațâu pre timpuri,
Și chedrilor din Livanul,
Ce-i răsădești pre tot anul.

Acolo vrăbii ș[i]-or face
Cuiburi, di-or ședea cu pace,
Că le este rodionul[5]
Povață, pus de la Domnul.

Cerbilor le-ai dat să salte
Pre munțâi cu dealuri nalte,
Și iepurilor scăpare
Le-ai dat s-aibă supt stânci tare.

Luna ai făcut cu rază,
Să crească-n vremi și să scază,
Și soarele ș-nemerește
Apusul ce odihnește.

Din [în]tunerec feceș[i] noapte,
De ies gadinile [animalele] toate.
Lupii urlă și scâncează,
Când spre vânat să gătează.

/…/

Și omul, fără de greață,
Iese-n treabă demineață,
De lucrează pănă-n sară,
Zi de iarnă și de vară.

(Ps. 103, 39-98)

Un ecou ar fi putut ajunge la Eminescu în Povestea codrului: „Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale /…/ Lună, Soare și Luceferi/ El le poartă-n a lui herb,/ Împrejuru-i are dame/ Și curteni din neamul Cerb.// Crainic, iepurii cei reprezi/ Purtători îi sunt de vești,/ Filomele-i țin orchestrul/ Și izvoare spun povești”, etc.

Dar și în Freamăt de codru:

Tresărind scânteie lacul
Și se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Și ascult de la răcoare
Pitpalacul.

Din isvoare și din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Pintre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.

Cucul cântă, mierle, presuri –
Cine știe să le-asculte?
Ale pasărilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Și vorbesc cu-atât de multe
Înțelesuri.

Sigur, recunoaștem la Eminescu metamorfozarea codrului în emblemă a întregului univers.

Tabloul mării e spectaculos, ca întotdeauna la Dosoftei, care ar putea fi numit un adevărat poet al elementului acvatic, fluid, înaintea lui Bolintineanu, Heliade (cel din Anatolida, poetizând zilele creației), Ion Pillat sau Ion Vinea:

Și marea, câtu-i de lată
Și largă, și desfătată,
Într-însă să țin heri multe,
Jigănii mari și mănunte.

Preste luciu de genune
Trec corăbii cu minune.
Acoló le vine toană
De fa chiții [balenele] gioc și goană.

(Ps. 103, 105-112)

Celebrele versuri (atât de des citate) „Preste luciu de genune/ Trec corăbii cu minune” par a fi o anticipare a unei strofe din Luceafărul:

Privea în zare cum pe mări
Răsare și străluce,
Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Astfel, tabloul cosmic e complet: pământul și marea sunt pline de viață, de o mare varietate de făpturi, pe care Dumnezeu le-a adus întru ființă din nimic (ex nihilo), cum va spune într-un alt psalm, mai departe: „Dumnezău ce-au făcut pământul/ Și ceriul, și marea cu cuvântul,/ Și toate ce-ntr-însele să mișcă,/ Domnul ce le-au făcut din nemică(Ps. 145, 15-18).

Până la sfârșitul psalmilor vor mai exista doar câteva episoade poetice cosmogonice, în psalmii 134, 135, 145 și 146.

Acesta însă, al psalmului 103, este cel mai întins din întreaga Psaltire.


[1] Arete = berbec.

[2] Nehotărâtă = fără hotar, neoprită.

[3] Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică, op. cit, p. 326-327.

[4] Colun = măgar sălbatic.

[5] Rodion = pomul care face rodii.

Did you like this? Share it: