Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

  *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

    vol. 1

***

Domnul e Cel ce ne trimite Înger bun [agaton Anghelon] [11, 6]. Și El e în cer [11, 10; 15, 3; 15, 4] și e puternic  [11, 13; 15, 3].

În 12, 6 Dumnezeu este Judecătorul cel drept [ton dicheon Critin], pe când în 12, 15 El este marele Stăpân al lumii [ton megan to cosmu Dinastin]. Și toate se fac după voia Lui [12, 16].

Oamenii se tem de epifania/ de arătarea Celui ce vede toate [12, 22]. De prezența dezvăluită a lui Dumnezeu. De prezența Lui harică. Pentru că simt că nu sunt proprii Lui.

El zdrobește cu tărie puterea vrăjmașilor [12, 28]. Pentru că este Conducătorul războiului [Proodigon tu polemu] nostru [12, 36].

Și în 12, 41 Domnul este Judecătorul cel drept dar, în același timp, El este și Cel care le face pe cele ascunse arătate/ clare/ limpezi [ta checrimmena fanera piuntos]. Pentru că El dezvăluie, prin judecata Lui, adevărata față a oamenilor și reala istorie a umanității.

De aceea, Judecata finală a lui Dumnezeu înseamnă o dezvăluire a realei noastre identități și profunzimi. Atunci se va vedea cât ne-am implicat în viața noastră și a lumii, după ce am fugit, ce am ajuns în urma unei vieți.

În 13, 14, pentru prima oară în LXX, se vorbește despre darea în epitropia [tin epitropin] lui Dumnezeu. Despre actul de mare profunzime prin care noi ne încredințăm cu totul lui Dumnezeu. Prin care noi alegem ca Dumnezeu să ne conducă în toate.

Tot la 13, 14 Domnul e Făcătorul lumii. Și El este victoria/ biruința [nichin] noastră [13, 15; 15, 8]. Pentru că umbrirea/ acoperirea Domnului [tu Chiriu schepin] ne ajută pe noi. Și când se vorbește despre umbrirea lui Dumnezeu se vorbește despre acoperirea noastră de slava Lui. El Își arată slava Lui, care ne acoperă pe noi.

În 14, 15 Dumnezeu este Cel ce până în veac l-a făcut să stea pe poporul Lui cât și Cel ce cu epifania/ arătarea Lui a ajutat partea Sa.

Pentru că Domnul S-a arătat adesea, în mod extatic, Sfinților Lui, ca să-l întărească pe Israil prin intermediul lor. Dar, mai apoi, până azi, a întărit prin vederi dumnezeiești și Biserica Lui. Căci adevăratul ajutor este Cel pe care ni-l dezvăluie Dumnezeu. Și numai ce ne învață Dumnezeu în mod extatic îi întărește pe cei credincioși în viața de sfințenie.

Așadar Dumnezeu ne întărește pentru că El Se descoperă oamenilor. Întărirea Lui e o urmare a revelării Lui în viața noastră.

Templul este locul sălășluirii [schinoseos] lui Dumnezeu [14, 35]. Iar la 14, 36, Dumnezeu e numit pentru prima și singura dată în LXX drept „Sfinte a toată sfințenia [Aghie pantos aghiasmu]”. Pentru că El este izvorul întregii sfințenii omenești. Prin El noi ne sfințim viața.

O altă sintagmă unicat a Scripturii vechitestamentare e aceea de la 14, 46, în care Domnul e numit Cel ce este Stăpân al vieții și al duhului [ton Despozonta tis zois che tu pnevmatos] omenesc.

Cu sensul că de la El am primit existența și sufletul nostru și că tot El ni le ia atunci când dorește.

Tocmai de aceea viața ortodoxă exclude avortul și sinuciderea, pentru că ambele atentează la însușirea Domnului de Stăpân asupra existenței noastre pământești.

În 15, 2 Dumnezeu e Cel ce privește toate [tu panta Eforontos]. Iar Sfântul Profet Ieremias îi dă lui Iudas o „sfântă sabie [ca] dar de la Dumnezeu” [15, 16].

În 15, 21 găsim prima ocurență în LXX a sintagmei: Domnul Cel făcător de minuni [ton teratopion Chirion]. Căci biruința nu se câștigă prin puterea armelor ci după cum El judecă/ decide [15, 21]. Potrivit judecății Lui, El dă victoria celor vrednici de ea [15, 21].

În 15, 23 găsim sintagma „Stăpânitorule al cerurilor”. Iar măreția brațului Domnului îi uimește pe oameni [15, 24].

Câștigând biruința cu ajutorul Domnului, ei s-au bucurat de marea epifanie/ arătare a lui Dumnezeu [15, 27]. Pentru că au simțit că Dumnezeu a luptat împreună cu ei.

Iar ultima afirmație teologică a cărții e aceea că Domnul e Cel ce păstrează [o Diatirisas] [15, 34] locașul Lui. Și, implicit, El e Cel care păstrează tot ceea ce înseamnă mărturie teologică și mod de viețuire al Bisericii Sale.

În III Maccabei, Dumnezeu e Cel prea mare [1, 9; 1, 16; 3, 11; 4, 16; 7, 22]. Și tot El este Cel care are toată puterea [ton pan cratos ehonta] [1, 27].

Domnul este „Împăratul cerurilor” [2, 2; 2, 9] și „Stăpânul a toată făptura” [2, 2; 2, 3; 5, 12; 6, 39]. El este Cel Sfânt în Sfinții Lui [2, 2]. Cel Sfânt, Care locuiește în Sfinții Lui.

Și pentru singura dată în LXX, la 2, 2 Domnul este și Monarhul lumii. Dar tot în 2, 2, El este și Pantocratorul lumii.

El ia aminte la oameni [2, 2; 6, 3; 6, 12]. Pentru că El este Făcătorul a toate [2, 3] și Cel ce stăpânește toate [2, 3].

El e drept [2, 3] și îi judecă pe oameni [2, 3]. Domnul îi strică/ îi nimicește pe cei care fac nedreptate [2, 4], pentru că puterea Sa e mare [2, 6; 3, 11; 6, 5].

Domnul stăpânește peste toată făptura [2, 7]. Căci ale Pantocratorului sunt toate lucrurile mâinii Sale [2, 8]. Pentru că El „a făcut pământul cel nesfârșit și nemăsurat [ctisas tin aperanton che ametriton ghin]” [2, 9].

Domnul a ales Ierusalimul și a sfințit templul [2, 9]. Și tot în 2, 9, Domnul e numit printr-o altă expresie unică în LXX: Cel nelipsit de toate [ton apanton Aprosdei]. Căruia nu îi lipsește nimic pentru că le are pe toate.

Domnul Se manifestă în epifanie/ în arătare/ în revelare față de oameni [2, 9; 5, 51]. Pentru că El îi iubește [2, 10] pe cei credincioși și ascultă rugăciunile lor [2, 10].

El este credincios [2, 11] și adevărat [2, 11; 6, 18]. Și ne scapă din multe rele [2, 12].

În 2, 13 găsim sintagma „Împărate Sfinte” cu referire la Dumnezeu. Iar locașul Lui este cerul cerului [2, 15] și el este de neatins [anefictos][1] pentru om [2, 15]. Însă El a binevoit în slava Lui în poporul lui Israil și a sfințit templul [2, 16].

În 2, 17 se vorbește despre răzbunarea lui Dumnezeu care se lucrează prin oameni.  Pe când în 2, 19 se subliniază faptul că Dumnezeu șterge păcatele noastre și risipește greșelile noastre.

Dumnezeu Își arată mila Lui oamenilor [2, 19], pentru că ne apucă mai înainte îndurările Sale [2, 20; 5, 51]. Fiindcă Dumnezeu e văzător a toate [2, 21] și Părinte Sfânt în Sfinți mai înainte de toate [2, 21].

În 4, 21 se vorbește despre „lucrarea proniei nebiruite [energhia…pronias anichitu]” a lui Dumnezeu. Căci pronia lui Dumnezeu, adică prevederea/ purtarea Lui de grijă lucrează, din cer, la ajutorul oamenilor [4, 21; 5, 35]. Și de aici observăm că Dumnezeu pregătește binele pentru oameni. El îi face să vină către lucruri bune.

El e Domnul Pantocratorul [5, 7]. Și El stăpânește peste toată puterea [5, 7; 5, 51; 7, 9].

Dumnezeu e milostiv [5, 7] și e Părinte [Patera] [5, 7; 6, 8; 7, 6]. El schimbă planurile neevlavioase [5, 8; 5, 12; 5, 30] și cu mare epifanie îi mântuiește pe oameni [5, 8; 5, 12]. Iar somnul e o creație bună a lui Dumnezeu și El îl dăruie cui dorește [5, 11].

El e Sfânt [5, 13; 6, 29; 7, 10]. Și este Cel bun împăcător [ton efcatallacton][2] [5, 13] cu oamenii. Dar mâna Lui arată o putere imensă [5, 13].

Dumnezeu este Cel luminat [ton Epifani][5, 35]. El este Domn și Împărat al împăraților [5, 35].

În 6, 2, Domnul este Împărat mare în putere. Este Cel Preaînalt [6, 2; 7, 9] și Dumnezeu Pantocrator [6, 2]. Și El conduce/ ocârmuiește toată zidirea în îndurări [6, 2].

În 6, 4 se folosește expresia: s-a arătat lumina milei [fengos epifanas eleus] lui Dumnezeu. Pentru că orice descoperire dumnezeiască este o expresie a milei dumnezeiești dar și o umplere a noastră de lumina Lui cea necreată.

Dumnezeu a înrourat cuptorul cel încins [6, 6] și pe Daniil întru lumină l-a scos nevătămat [6, 7]. Dar și pe Ionan l-a arătat nevătămat, scoțându-l din pântecele chitului [6, 8].

Dumnezeu e mult-milostiv [6, 9] și Apărătorul tuturor [6, 9]. Și El Se arată degrabă celor credincioși [6, 9]. Pentru că are toată tăria și toată puterea [6, 12].

Dumnezeu e veșnic [6, 12; 7, 16] și El ne miluiește [6, 12]. Dar El și înfricoșează neamurile cu puterea Sa cea nebiruită [6, 13]. Pentru că mântuirea este de la El [6, 13; 6, 36].

Domnul este cu cei credincioși Lui [6, 15]. Și El este preaslăvit [6, 18]. Și când Șia arătat sfânta Lui față, atunci s-au deschis porțile cerului [ineoxen tas uranius pilas] și au ieșit doi Îngeri preaslăviți [și] înfricoșați, care au coborât văzuți de toți în afară de iudei [6, 18]. Cei doi Îngeri s-au opus puterii celor potrivnici și de aceea i-au umplut de tulburare și de frică [6, 19].

În 6, 28, fiii lui Israil sunt fiii Pantocratorului. Și tot aici găsim expresia: „Cerescul Dumnezeu Cel viu”. La 6, 29 El este Mântuitorul cel Sfânt. Și El ne scapă de moarte [6, 29].

Domnul este Mântuitorul [6, 32; 7, 16; 7, 23] și Făcător de minuni [6, 32]. Și El ne conduce/ ne îndreaptă [7, 2], pentru că Dumnezeu e mare [7, 2]. El, cerescul Dumnezeu, îi apără pe cei credincioși ca un Părinte [7, 6]. Însă El ni se opune nouă când Se răzbună [7, 9].

În IV Maccabei[3], Dumnezeu este Atotînțelept [to pansofu] [1, 12]. Și când l-a zidit pe om, Dumnezeu a zidit în el patimi și obiceiuri [2, 21]. Iar El S-a întronizat între minte și simțuri ca un Sfânt conducător peste ele [2, 22]. Și unei astfel de minți El i-a dat Legea [2, 23].

Există un singur Dumnezeu și noi trebuie să ne închinăm măreției [megaloprepos] Lui [5, 24]. Și El a stabilit Legea [5, 25] pentru că este Făcătorul lumii [5, 25].

Dumnezeu îl cunoaște pe om [6, 26]. Iar cei care sunt cu Dumnezeu nu sunt morți, căci Patriarhii Avraam, Isaac și Iacov sunt vii la Dumnezeu [7, 19; 16, 25].

Virtutea e de la Dumnezeu [10, 10] și El îi ascultă pe cei care tac [10, 18] pentru El. Dar Dumnezeu îi va căuta îndată [10, 21] pe cei care persecută pe robii Săi. Cu sensul: ca să-i pedepsească.

Dumnezeu e Făcătorul tuturor [11, 5]. Și de la El e nădejdea mântuirii [11, 7][4]. Căci bunătățile sunt de la Dumnezeu [12, 11]. El e Dumnezeul părinților noștri și milostiv [12, 17]. Și El ne-a dat sufletele [13, 13].

În 13, 19 regăsim expresia: „dumnezeiasca și atotînțeleapta pronie [i tia che pansofos pronia]” a lui Dumnezeu. Și de la noi se cere frică de Dumnezeu [15, 8] și credință către Dumnezeu [15, 24; 16, 22].

Prin Dumnezeu ne-am împărtășit de lume și ne bucurăm de viață [16, 18]. De aceea trebuie să îndurăm toate muncile/ chinurile pentru Dumnezeu [16, 19], având fermă nădejdea statornică [tin elpida tis ipomonis] către El [17, 4]. Pentru că întru Dumnezeu trebuie să privim și să rămânem până la moarte împreună cu El [17, 10].

Toți ne sfințim sub mâinile lui Dumnezeu [17, 19], pentru că ne sfințim prin El [17, 20]. Iar sfânta pronie [i tia pronia], adică purtarea de grijă a lui Dumnezeu, e cea care ne mântuiește [17, 22].

Sfinții, prin viața lor evlavioasă, au primit de la Dumnezeu suflete curate și nemuritoare [18, 23] și El e lăudat întru vecii vecilor [18, 24].


[1] Un alt cuvânt unicat în LXX.

[2] Un adjectiv unic în LXX.

[3] În ed. Biblia de la 1688, IV Maccabei poartă numele A lui Iosip la Macavei carte, adecă pentru sîngurul-țiitoriul gînd.

Did you like this? Share it: