Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

***

64. Numele și ctitorul Mănăstirii Plumbuita

Ion Sachelarescu a publicat 224 de pagini despre Plumbuita în 1940[1]. Și cartea costa 160 de lei la acea dată.

Mănăstirea exista în timpul lui Matei Basarab[2]. Colentina = Colea’n tină[3]. Și numele Colentina apare în hrisovul lui Mihnea Voievod din 21 octombrie 1586[4].

Pentru numele de Plumbuita există trei explicații.

Prima: pentru că Biserica Mănăstirii a fost învelită cu plumb de către domnul Matei Basarab.

A doua explicație: pentru că a fost folosit plumbul acoperișului în lupta din 25-26 octombrie 1632. Plumbul acoperișului a fost transformat în ghiulele de luptă[5].

A 3-a: pentru că în timpul bătăliei dintre Matei Basarab și Radu Iliași, ghiulelele s-au topit pe acoperișul Bisericii încât i-a dat luciu de plumb[6].

Însă autorul ne demonstrează faptul că numele de Plumbuita este anterior epocii lui Matei Basarab[7].

Pentru că apare într-un hrisov din 3 ianuarie 1628, din timpul lui Alexandru Voievod[8]. Iar din acest hrisov aflăm și hramul Mănăstirii: Sfântul Ioan[9]. Probabil Sfântul Ioan Botezătorul.

Numele, consideră autorul, îi vine de la învelitoarea de plumb a Bisericii[10].

În p. 30 este redată pisania Bisericii: (fotografie)

Pisania e scrisă în limba greacă dar cu litere chirilice[11]. Și traducerea ei este următoarea (p. 30-31):

(imagine text)

Însă autorul se îndoiește de faptul că Biserica de astăzi e de la 1806[12].

În n. 1, p. 31, aflăm că traducerea pisaniei îi aparține lui Nicolae Iorga.

Și ea are următoarea formă în greacă (p. 31, n. 1):

(imagine text)

De ce se îndoiește de autenticitatea pisaniei? Pentru că pictura Bisericii nu e de secol 19 ci mult mai veche[13]. Și o încadrează în secolele 16-17[14].

Tot din aceeași perioadă sunt și ornamentele de la ferestre și de la ușa de la intrare, brâul de zimți și alte ornamente exterioare[15].

Biserica nu a fost dărâmată cu totul la cutremurul amintit în pisanie[16]. Dionisie, grecul care a reparat-o și a pus pisania, s-a lăudat în ea că Biserica a fost făcută de el, când el, de fapt, a reparat-o[17].

Contrazicându-l pe Iorga, autorul afirmă că ctitorul Plumbuitei e Petru Voievod, fiul lui Mircea Ciobanul și al doamnei Chiajna, care a domnit între 1559-1569[18]. Și dovada faptului e hrisovul lui Mihnea Voievod din 21 octombrie 1586, care se află în arhiva Mănăstirii Xiropotam din Sfântul Munte Athos[19].

Pe 1 iulie 1564, aflăm asta datorită unui hrisov, Biserica Mănăstirii era deja făcută sau era în lucru[20].

*

65. Radu Preda despre postmodernitate

Pentru Radu Preda, postmodernitatea este o despărțire de modernitate[21] și, în același timp, noua epocă[22]. Și ea s-a născut „dintr-o revoltă a omului înzestrat cu dubla armă a rațiunii și a tehnicii”[23].

Și el distinge, pe drept, între postmodernitatea „ca epocă de gândire” și postmodernism[24]. Și după ce se referă la postmodernismul literar românesc, autorul afirmă faptul că postmodernitatea nu este „simpla epuizare a modernității” ci, mai degrabă, o contestare a acesteia”[25].

De aceea găsește că postmodernitatea este „tranziția prelungită între o modernitate îndelung și solid tematizată, greu de depășit în întregime, și un viitor incert[26].

Însă postmodernitatea nu este pentru autorul nostru o fundătură  ci o epocă cu „o surprinzătoare și involuntară vocație eshatologică[27]. Pentru că „enormul semn de întrebare” al postmodernității pus deasupra consistenței vieții sociale, a dus la crearea „un[ui] spațiu de dialog mult mai flexibil[28] decât cel al modernității.

Din acest motiv, autorul nu își pune problema dacă teologia poate dialoga cu mentalitatea postmodernă (pentru că teologia ortodoxă poate dialoga cu mentalitatea oricărei epoci istorice) ci dacă postmodernitatea are capacitatea de „a dialoga în profunzime cu teologia”[29].

Și de aceea, Preda o găsește deficitară în 3 aspecte de fond.

În primul rând, „opțiunea etico-tehnică”[30] ne face să avem conștiința că trecem de la vechi la nou[31]. Însă toate câștigurile tehnologice ale momentului au și consecințe dramatice[32]. Și autorul reliefează diversele dependențe și riscuri de securitate pe care le-au născut noile tehnologii.

În al 2-lea rând subliniază realitatea neomigrațiilor și dinamica granițelor identitare[33]. Iar dacă neomigrațiile țin de perspectiva globalizantă asupra lumii[34],  în ceea ce privește problema identitară se pledează pentru integrare etnică și de grup și pe toleranța reciprocă[35]. Însă nici acestea nu dau întotdeauna rezultatele scontate.

În al 3-lea rând, postmodernitatea este o epocă amnezică[36], pentru că ea contestă „lecturile valorice ale istoriei”[37]. Însă, în același timp, oferă rescrieri ideologice ale istoriei[38].

Concluzia sa e aceea că trebuie să ne obișnuim „cu rigorile și agenda lumii” și să încercăm să dăm răspunsuri pertinente[39].

 *

66. Sulimanurile

Pe când nu existau produsele cosmetice, românii își pregăteau sulimanurile acasă.

Și prin sulimanuri se înțelegea „diferite substanțe care au de scop să dea feții o coloare artificială voită[40]. O alifie pentru piele, mai pe scurt, pentru femeile care nu aveau o culoare frumoasă a feței[41].

Existau sulimanuri albe și roșii[42]. Și ele se făceau din ceară, din unt, din ceapă[43].

Cârmâzul era folosit în jud. Suceava pentru a face „trandafiri în față”[44].

În jud. Neamț se folosea albușul de ou, amestecat cu smântână, pentru a face fața „moale și netedă” și pentru a o înălbi[45].

Tot în Neamț se folosea zeamă de castravete copt pentru a frăgezi și îmbujora pielea feței[46].

În jud. Bacău se înroșea fața cu o unsoare făcută din coada cocoșului amestecată cu smântână[47].

În Tecuci, pentru o față cu pete și pistrui, se folosea zeama scoasă din frunze de pelin, opărite fără apă[48].

La Râmnicu-Sărat se amesteca albușul de ou  cu apa de colonie și cu lămâie[49].

Iar pentru pete pe obraz se folosea o substanță format din rădăcină și floare de lalea albă, amestecate cu apă de trandafiri[50].


[1] Ion Sachelarescu, Din istoria Bucureștilor. Plumbuita, Ed. Tipografia Cuvântul Românesc, București, 1940, 224 p.

[2] Idem, p. 16.

[3] Idem, p. 23.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 24.

[6] Idem, p. 25.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 26.

[11] Idem, p. 30.

[12] Idem, p. 31.

[13] Idem, p. 32.

[14] Idem, p. 33.

[15] Idem, p. 34.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 35.

[18] Idem, p. 39.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 46.

[21] Radu Preda, Revenirea lui Dumnezeu. Studii social-teologice, col. Universitas, seria Theologia Socialis, nr. 12, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2010, p. 225.

[22] Idem, p. 226.

[23] Idem, p. 227.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 231.

[26] Idem, p. 232.

[27] Idem, p. 233.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 248.

[31] Ibidem p.

[32] Idem,. 252.

[33] Idem, p. 263.

[34] Idem, p. 265.

[35] Idem, p. 268.

[36] Idem, p. 274.

[37] Idem, p. 275-276.

[38] Idem, p. 277.

[39] Idem, p. 278.

[40] S.[imion] Fl.[orea] Marian, Tudor Pamfile, Mihai Lupescu, Cromatica poporului român, ed. îngrij., pref. și note de Petre Florea, Ed. Saeculum I. O., București, 2002, p. 226. Cartea are 367 p.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 230.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 231.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 232.

Did you like this? Share it: