Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 104 vorbește despre făgăduința pe care a dat-o Dumnezeu lui Avraam, Isaac și Iacov și despre nașterea poporului ales și minunile pe care le-a făcut cu acesta.

Dumnezeu i-a promis lui Iacov „Zicând: Îț[i] voi da țara ce țâne/ Hanaanul din zâle bătrâne” (Ps. 104, 31-32).

Expresia zâle bătrâne este recurentă la Dosoftei: „Și mi-i tristă inema-ntru mine,/ Țâind minte de zâle bătrâne./ Din lucruri ce-ai făcut minunate/ Ț-am cugetat a Ta bunătate”.

Mai înainte spusese că Dumnezeu Şi-a arătat „bătrâna bunătate” (Ps. 73, 44).

Însă Dosoftei preschimbă, în alt caz, epitetul în antonimul său: „De dese ori s-au pus să mă lupte,/ Din tinere zâle, cu oști multe” (Ps. 128, 1-2).

Atent – cum spuneam și altădată – la tradiția poetică românească, Budai-Deleanu va utiliza și el această metaforă: „Nu departe de Cetatea Neagră/ Era vestit din zile bătrâne/ Un codru (precum să zicea prin sate)/ Lăcuit numai de mândre zâne”[1].

Mai înainte de a înmulți și a întări Dumnezeu pe poporul Său, acesta era neînsemnat și peregrin/ rătăcitor prin lume, fără țară (tonul arată compasiunea):

Că la număr aveai ceată mică
Și casa ta era puțântică,
Când umblai mutându-te prin țară,
Ca un oaspe tinzând cort afară.
Și te mutai din limbă pre limbă…

(Ps. 104, 35-39)

Adică de la un neam la altul, pentru că limba este cea care indică prezența unui popor și prin această sinecdocă erau semnificate neamurile/ popoarele în limbile vechi, inclusiv în româna veche.

Psalmul desfășoară mai departe, în mod foarte susccint, istoria lui Israel, povestea Patriarhului Iosif, cel vândut de frații săi, și strămutarea poporului în Egipt, unde crescură de să înmulțâră” (Ps. 104, 69), alegerea lui Moisei și a lui Aron și izbăvirea evreilor din sclavia egipteană, prin pedepsele aduse de Dumnezeu asupra egiptenilor:

Toate apele le fece crunte [sângeroase/ de sânge]
De-au murit tot peștele de frunte.

Izvorât-au broaște-n toată țara,
De să va-ntr-înș[i] pomeni ocara,

Că și la-mpăratul giuca-n haine,
Pren sicrie și prin toate taine.

Muște cânești le-au trimis cu ace,
Și de múșini n-ávea-ncătro face.

Ploaia, smida le-au împlut, și focul,
De-au țara ars, ș[i]-au bătut cu totul.

N-au scăpat de [din] vii rodită viță,
Ce-au și scoarța ros de pre mlădiță.

Smochinii toț[i] ce făcea roadă
Smida strică, și tot pom de coadă.

Trimisă lăcustă și omidă
De mâncară ce-au rămas de smidă,

Cât n-au rămas nemică verdeață
De otavă, de burĭană creață.

(Ps. 104, 83-100)

Amănuntele anecdotico-dramatice („broaște /…/ la-mpăratul [faraon] giuca-n haine”) sau vegetale („Ce-au și scoarța ros de pre mlădiță/…/ Cât n-au rămas nemică verdeață/ De otavă, de burĭană creață”) sunt izvodite de fantezia lui Dosoftei, care completează scenele și așa destul de pitorești din psalm.

Dacă nu mă înșel, parcă episodul invaziei batraciene, până în hainele împărătești, a intrat și în basmele noastre. Nu sunt însă sigură și nu îmi amintesc în acest moment un titlu.

Pe poporul lui Israel l-au „scosu-Ș[i] din șerbie Domnul” (Ps. 104, 103) și l-a condus prin pustie, umbrindu-l în arșița zilei și luminându-i calea noaptea:

Și le tinsă Domnul umbră groasă,
De le făcea z[i]ua răcoroasă,
Iar noaptea le schimba-n lumină,
Cu núor de foc, ca-n zî senină.

(Ps. 104, 111-114)

Această călăuzire a lui Dumnezeu este memorabilă și a fost evocată și în poezia noastră pașoptistă.

Grigore Alexandrescu, în poezia Trecutul. La Mănăstirea Dealului[2], rememorând istoria medievală și criticând pe „nevrednicii” săi contemporani, care „trăind în moliciuni / se laud cu mari fapte făcute de străbuni”, amintește de izbăvirea lui Israel din robie și de providența dumnezeiască, pe care o imploră și pentru poporul său:

A! facă Providenţa ca-naltul sentiment,
Ce-nchină vitejiei măreţul monument,
Ce-alege pe-nălţime al nemurirei lor,
Să fie nouă cârma, coloana cea de foc,
Coloana ce odată din ţara de exil
Pe calea mântuirei ducea pe Israil!

Psalmul 105 continuă relatarea despre istoria poporului ales, dar începe cu un îndemn la rugăciune către Dumnezeu – „Rugațî-vă Domnului, că-i dulce” – care stă în antiteză cu narațiunea faptelor de răzvrătire ale celor izbăviți din robie:

Greșitu-ț-am și noi denainte [mai departe]
Cu părinții noștri de mainte,
Făcut-am nainte-Ț[i] strâmbătate
Și nu vrum să facem dereptate.

A noștri părinț[i] nu-nțălesese
În Eghipet a Tale ciudese [minuni]
Ce-ai făcut cu dânș[i] într-acea țară,
Și mila Ta cea multă uitară.

Și Te mâniară-ntr-acea oară,
Suindu-să-n mare cu pohoară[3].

(Ps. 105, 19-28)

Acest „oară”, cu sensul de aici, va fi utilizat și de Eminescu, care cunoștea foarte bine lexicul vechi: „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oară de iubire” (Luceafărul).

Nu o „oră de iubire”, cum scrie în majoritatea edițiilor, opțiune care vulgarizează nepermis semnificația versurilor.

Traversarea mării, în relatarea lui Dosoftei, ne pare o expediție minunată:

Marea Roșiĭ [o] îngroziș[i] [ca] să sece,
Vad uscat să stea, până vor trece.
Și i-ai petrecutu-i preste-arină [nisip]
Ca pentr-o pădure fără tină.

(Ps. 105, 31-35)

Versurile caută să evidențieze minunea trecerii prin mare ca pe uscat, dar totuși comparația mării cu o pădure este excepțională.

Imaginea fiind doar sugerată de Dosoftei (dar „suggérer, voilà le rêve”[4]), este impresionantă însă perspectiva acestei traversări unice, în timp ce apele mării foșnesc și se clatină pe lângă tine, ca un acvariu imens fără sticlă, ținute de o putere nevăzută, mai presus de legile firii.

S-ar putea ca poeții moderni să fi preluat sugestia aceasta de la Dosoftei, deoarece am sesizat anumite metafore surprinzătoare la Ion Pillat („frunzele cu glasul dumnezeiesc al mării” (Pădurea din Valea Mare); „E vântu-n foi sau curg pe sus fântâni?” (Drumul magilor)) și Adrian Maniu („Parcă ar curge-n ramuri o apă” (Din basm)),care ne fac să ne gândim la o astfel de posibilitate.

Nu ni se pare deloc o interpretare hazardată.

În ciuda acestor minuni, pe care le-a văzut cu ochii, poporul n-a fost mulțumitor și recunoscător lui Dumnezeu: „Și-n sălașele lor morcotiră [cârtiră],/ Glasul Domnului nu-l socotiră” (Ps. 105, 79-80).

De aceea, Dumnezeu Își „rădică preste dânșii mâna,/ Să-i dărâme  /…/ și să le [d]oboară/ Sămânța-n [între] limbi ca nește ogoară,/ Și prin țări departe să-i rășchire [împrăștie],/ Să-i destrame ca pre nește hire [fire](Ps. 105. 81-86).

Destrămarea ca firul am văzut-o și puțin mai devreme, în psalmul 101 („Și ca haina ponosâtă/ Când le-a hi vremea sosâtă,/ Li s-a destrăma făptura/ Din hire, ca vechitura./ Și li-i depăna ca tortul”), numai că subiectul destrămării era acolo întreg cosmosul, iar aici este vorba numai de făptura umană.

Însă această corelație expresivă ne atrage atenția asupra înrudirii ființei umane, prin materialitatea trupului său, cu universul, pe de o parte, și care subliniază caracterul van al tuturor lucrurilor, rapida destrămare a existenței, ca a unui fir – și cred că am avut dreptate când am susținut că imaginea vieții ca o ață, a lui Miron Costin, este desprinsă din Psaltire și nu preluată de la Ovidiu –, iar pe de altă parte asupra transfigurării finale prin care va trece atât cosmosul, cât și umanitatea, în urma căreia ființa noastră va deveni cu totul spiritualizată.


[1] Ion Budai-Deleanu, Țiganiada sau Tabăra țiganilor. Poemation eroi cómico-satiric alcătuit în doaosprăzece cântece, ediție îngrijită de Florea Fugariu, repere istorico-literare de Andrei Rusu, Ed. Minerva, București, 1985, p. 69.

[3] Suindu-să-n mare cu pohoară = traversând marea cu greutate, cu scepticism adică, cu neîncredere în Dumnezeu.

[4] Stéphane Mallarmé: „Nommer un objet, c’est supprimer les trois quarts de la jouissance du poème qui est faite du bonheur de deviner peu à peu; le suggérer, voilà le rêve” (A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din bucuria poemului care e făcută de satisfacția de a ghici puțin câte puțin; a-l sugera, iată visul).

A se vedea: http://fr.wikipedia.org/wiki/St%C3%A9phane_Mallarm%C3%A9.

Sau: http://en.wikipedia.org/wiki/St%C3%A9phane_Mallarm%C3%A9.

Did you like this? Share it: