Iubiții mei,

Hristos a înviat!

…El, Cel care a restaurat modul nostru de a trăi relațiile și de a gândi discuțiile dintre noi.

Pentru că omul, în Paradis, a fost creat de Dumnezeu plin de slava Lui și de nevinovăție și de înțelepciune și ca un văzător de Dumnezeu și vorbitor cu El.

Iar în Evanghelia de azi [In. 4, 5-42], Domnul restaurează vorbirea omului cu Dumnezeu, pentru că ne arată că un bărbat poate vorbi lucruri profunde cu o femeie. Mântuitoare.

Sau că relația dintre un bărbat și o femeie nu e ghidată, în primul rând, de frivolitate ci de dialogul profund, prin care ne cunoaștem și atuurile dar și slăbiciunile, aspirațiile dar și neîmplinirile, dorurile vii dar și eșecurile.

Pentru că dialogul este o sinceritate ontologică din punctul de vedere al Domnului.

În dialog vii cu tot ceea ce ești și poți să faci.

Cu toată istoria și dinamismul persoanei tale.

De aceea El a venit ca Dumnezeu și om în dialog cu femeia din Siharul Samariei, ca Persoana deplină,  ca Adevărul întrupat și aflându-se în proximitatea Lui femeia s-a deschis cu totul.

A chemat-o în dialogul cu El pentru ca să o înalțe la capacitatea de a primi revelarea Lui.

Și Sfânta Fotini a fost proprie revelării Sale!

Pentru că fiecare dintre noi, pe măsura noastră, suntem proprii relației cu Dumnezeu.

Și acest lucru e foarte important în existența umanității, pentru că prin aceasta se subliniază faptul că Dumnezeu nu exclude pe nimeni de la mântuire.

Dumnezeu vorbește cu copilul după mintea copilului, cu tânărul după mintea tânărului, cu cel erudit după experiența lui, cu cel simplu după simplitatea lui, cu cel în vârstă după traiectul vieții lui.

Nici limba, nici neamul, nici sexul, nici vârsta, nici nivelul de educație nu ne exclude de la trăirea după exigențele lui Hristos, pentru că El Se micșorează continuu, iconomic, după măsura noastră de ascultare și de urmare a Lui.

Și, pe de o parte, Îl vedem pe Domnul vorbind deschis și abisal cu o femeie, așa cum vorbea și cu bărbați, iar, pe de altă parte, vedem că El S-a revelat în mod neconvențional oamenilor. În diverse locuri…și față de diverse persoane, urmărind nu locul în care Se revelează ci persoana căreia i Se revelează.

Și asta e foarte important pentru viața și misiunea Bisericii, pentru că și noi trebuie să nu ne uităm prea mult la locul unde suntem ci…cui ne adresăm.

Și să avem limbajul și sinceritatea, modul tranșant de a propovădui lucrurile lui Dumnezeu.

Dacă suntem ai lui Dumnezeu și dacă El Își revelează în noi slava Sa, dacă El ne umple de adevărurile și de simțirile Sale cele sfinte, atunci putem transmite experiența vieții cu El oriunde, oricând și prin orice mijloace mediatice.

Pentru că Scriptura, înainte de a fi scriere, a fost un fapt de viață.

Iar noi ne raportăm la ea ca o mergere către sursă, către sursa ei, care e Dumnezeu, Cel care vorbește prin Sfinții Săi și cu ei.

Tocmai de aceea citirile scripturale și patristice în Biserică și în viața noastră nu au darul, în primul rând, de a ne procura cuvinte, texte, imagini ci de a ne mijloci întâlniri cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui.

Dacă nu ajungem la El prin Scriptură, dacă nu ajungem la Sfinții Lui prin viețile și scrierile lor, atunci e semn că nu căutăm întâlnirea/ discuția/ relația cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui ci o cunoaștere individualistă și non-relațională, o cunoaștere fără sens.

O cunoaștere fără feedback/ fără răspuns.

Însă eu nu îmi pot imagina o cunoaștere care nu mă duce nicăieri…care nu mă duce spre nimeni

Cunoașterea care nu mă împrietenește cu creatorii surselor studiate e o cunoaștere care nu mă umple.

De aceea eu caut să citesc…pentru că doresc să mă împrietenesc cu oamenii.

Indiferent dacă autorii cărților sunt vii sau morți. Pentru că eu știu, și noi știm cu toții, că nimeni nu e…mort ci viu.

După cum văd imagini, văd obiecte de la oameni, văd creațiile oamenilor pentru ca să le înțeleg și mai mult potențele, munca, suferința, grija de-o viață, măreția interioară.

Acesta e motivul pentru care eu nu pot să îi spun cuiva să nu citească. Să nu vadă. Să nu înțeleagă. Să nu dorească noutatea. Să nu dorească să știe mai mut, să simtă mai mult, să vrea mai mult.

Pentru că i-aș spune, de fapt, să nu iubească.

Și a iubi oamenii nu presupune deloc să fii de acord cu ei în toate, să nu le reproșezi nimic, să nu ai diferențe de opinie ci să ai o relație cu ei în ciuda tuturor lucrurilor care nu ne sunt proprii.

A iubi oamenii înseamnă a-i iubi fără condiționări.

Dar din care iubire oamenii nu se îndobitocesc, nu devin mai răi, mai invidioși, mai zănatici ci…mai largi la inimă, mai sensibili, mai atenți, mai puțin orbi

Și așa cum este evident că un om e trecut prin viață, că are experiență, că are o cunoaștere bogată, că e o lume care încape lumi…tot la fel de evident e omul care are iubiri reale.

Și care a fost și este iubit în mod real…și nu aparent

De aceea Domnul îi spune Sfintei Fotini că cel pe care îl avea de bărbat nu îi era bărbat [In. 4, 18]. Pentru că bărbatul e doar unul…și poți avea relații sexuale multiple, cu mulți bărbați, dar ei să nu însemne nimic la modul fundamental.

Pentru că bărbatul nu e bărbat pentru că se culcă cu tine, ca femeie.

Bărbatul nu poate fi redus la sexualitatea lui sau la munca lui.

Ci bărbatul e bărbat când te învață sfințenia și profunzimea relației dintre Hristos și Biserica Sa în căsătorie sfântă.

Când el te învață să fii femeie prin iubirea și prețuirea lui, prin modul în care te descoperă și te pune în evidență în ochii tăi și…ai altora…

Pe când a profita de tinerețea ta, de banii tăi, de atuurile tale nu înseamnă a te pune în evidență ci a te folosi depreciindu-te.

Soțul e unul, după cum și Hristos e unul.

După cum există o singură credință, un singur Botez și o singură Biserică.

Pentru că omul nu crește, nu se dezvoltă duhovnicește și intelectual și social decât dacă își focalizează atenția.

Și când ne focalizăm atenția, când ne concentrăm la închinarea „în duh și adevăr” [en pnevmati che alitia] [In. 4, 24, GNT] descoperim în adâncul nostru, că Hristos Cel unul în persoană dar îndoit după fire, Care este Dumnezeu și om, ne învață să ne unim sufletul și trupul nostru întru harul Lui după cum cele două firi, în persoana Lui, sunt unite la nivel personal.

Pentru că închinarea duhovnicească presupune o unire a noastră la nivel interior pentru a fi proprii unirii cu El.

Fără această unire interioară cu El nu există nicio simțire sau vedere a slavei Lui.

Dar El dorește ca noi să ne unim interior și să ne unim duhovnicește cu soțiile noastre și cu cei pe care îi iubim după cum am învățat de la El, că El Se unește cu noi.

Tocmai de aceea fără a avea o viață duhovnicească personală nu putem înțelege nimic profund din viața Bisericii, nici din căsătorie, nici din iubire, nici din monahism, nici din împlinirea interioară.

Pentru că la baza înțelegerii stă experiența harică.

Și noi numai de la Dumnezeu învățăm cum să îl iubim pe celălalt și cum să ne comportăm față de El.

Și cum Dumnezeu nu Se comportă cu noi în mod bădăran, în mod huliganic, ca un parșiv sau ca un invidios pe noi, tot la fel ne învață și pe noi să fim buni, atenți, blânzi, deschiși, îngăduitori cu oamenii.

Iar dacă nu arătăm că suntem plini de simțirile și de gândurile lui Dumnezeu, arătăm că nu am ucenicit niciodată Lui.

Pentru că e imposibil, repet, e imposibil să fi ucenicit lui Dumnezeu și să faci lucruri care te arată păgân.

Tocmai de aceea trebuie să știm de la Domnul că El este înfometat [In. 4, 34] după relație, după frumusețea interioară, după profunzimea interioară, adică după prietenia cu noi.

Și de aceea ne îndeamnă și pe noi să propovăduim oricând, oriunde, oricui, prin tot ceea ce suntem…care e diferența dintre viața creștină și viața seculară.

Pentru că viața creștină e viața plină de lumina Lui, e plină de înviere, de ridicare din moartea păcatelor la viața Lui, pe când viața seculară e un utilitarism orb și obscen.

Și e un utilitarism orb secularismul, adică perspectiva de viață a omului nedus la Biserică, pentru că celălalt e doar o marfă pentru mine, un obiect, cineva de care profit.

Și considerarea relației cu un altul doar ca pe o sursă de profit și de parvenire e un lucru obscen.

Pentru că obscenitatea reală nu se confundă cu nuditatea ci cu nesimțirea cu care îl tratezi pe aproapele tău.

Adevăratul obscen e cel care, în numele egoismului său, nu are nimic sfânt ci e în stare să îl vândă, să îl toarne, să îl minimalizeze, să îl îmbolnăvească, să îl lase să moară pe celălalt.

Acesta este adevăratul om vulgar, adevăratul nesimțit, adevăratul neom, pentru că îl gândește pe celălalt în termenii eficienței și ai intereselor înguste.

Însă Sfânta Fotini, când a aflat adevărul, l-a împărtășit tuturor.

Noi, prin salutul nostru pascal, le împărtășim tuturor bucuria.

Pentru că învierea lui Hristos înseamnă învierea noastră din morți și comuniunea veșnică cu El.

Înseamnă schimbarea vieții și a modului în care percepem dialogul.

Pentru că dialogul umple de bucurie, de veselie dumnezeiască, de simțiri și revelări dumnezeiești și e preambulul Împărăției Sale.

De aceea vă invit să vă asumați durerile dialogului.

Pentru că el are și dezamăgirile și traumele lui dar are și împlinirea lui enormă, atunci când întâlnești oameni integri, oameni ai Împărăției lui Dumnezeu.

Suferința e de scurtă durată dar împlinirea interioară e veșnică.

Mizați pe ce e veșnic, iubiți confrați, pentru ca viața noastră să aibă împlinire.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți și să ne umple pe toți de lumina înțelegerii Sale. Amin!

Did you like this? Share it: