Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Poporul lui Israel, după ce rătăcește prin pustiu, este condus de Dumnezeu în țara făgăduită:

Și di prin țări i-au scosu-i la urmă,
De i-au adunatu-i la o turmă,
Din răsărit și din scăpătate,
Din séver [nord] și din mări de departe.

Rătăciț[i] în pustii, fără vlagă,
Cercând cale de oraș, să meargă
Să-ș[i] găsască loc de lăcuință,
Flămânz[i] și-nsetaț[i], de ticăință [suferință],

Sufletele lor într-înș[ii] săcasă,
Cercându-ș[i] lăcuință de casă. /…/
Și i-au scosu-i la cale direaptă,
Să-ntre-n lăcuință așezată.

/…/

C-au săturat suflet de la lipsă,
Suflet flămând. Masă dulce-i tinsă,
Ce [că] ședea la umbră-ntunecată,
Loc de moarte, lipsă ferecată.

(Ps. 106, 5-24)

Se observă o altă exprimare care denotă compasiune, din partea lui Dosoftei, față de apatrizi sau exilați, situație în care va ajunge el însuși, din nefericire.

Călătoria aceasta, lungă și grea, astfel zugrăvită de Dosoftei, în culori întunecate și nuanțe severe, are ceva din petetismul tablourilor romantice, ceva de basm eminescian (care nu e basm propriu-zis), amintindu-ne de anumite pasaje din Făt-Frumos din lacrimă[1] sau din poemul Diamantul Nordului[2].

Remarcăm în toate o anumită de-localizare intenționată, o atipicitate căutată, acompaniate de o atmosferă misterioasă, în tonuri sumbre pe alocuri.

Tema căutării disperate, a trecerii prin locuri pustii și situații dezolante, le este comună.

Ceva mai departe, psalmul 106 inserează un pasaj profetic – anunțând potolirea furtunii pe mare, de către Hristos – care îi oferă lui Dosoftei o nouă ocazie de a ilustra un peisaj marin (un corelativ al celui pe care îl va realiza Antim într-o didahie[3]):

Carii îmblă-n corabii pre mare,
De-ș[i] fac lucrul preste genuni tare,
Aceia I-au văzut de minune
Ce-au lucrat Dumnezău în genune.

Zâsă de să fece vânt cu bură,
De rădică val de necătură,
Pănă la ceri îi suia cu unde,
Și-i pogorâia-n gios, să-i afunde.

Sufletele lor în greutate
Să topiia beț[i] de răutate [a mării],
Că-ș[i] ieșiră și din [în]țălăpciune,
De te lua de dânșii minune.

Și strigară la Domnul cu jele,
Și i-au scosu-i de la nevoi grele.
Vânturilor zâsă de-ncetară
Și undelor de să alinară.

Și le păru bine că trecură,
Valurile toate de tăcură.
Și i-au îndereptatu-i cu pace
Domnul, spre liniștea ce le place.

(Ps. 106, 55-74)

Analiza fragmentului din omilia lui Antim Ivireanul și comparația cu aceste versuri din psalmii lui Dosoftei le-am făcut altădată[4]. Observam cu acea ocazie faptul că marea-nvolburată este o temă generoasă a literaturii noastre vechi și că toposul respectiv s-a conservat în literatura preromantică și romantică românească.

Dimensiunea înspăimântătoare a furtunii este indicată aici, la Dosoftei, prin recurența termenului genune, menit să creeze contururile unui abis marin, a cărui turburare (o vocabulă specifică psalmilor versificați) creează „val de necătură” care suie „cu unde” corabia, „până la ceri”.

Pentru „în genune”, în greacă este în ape multe și în apă adâncă: en idasi polis, en to vito (LXX, Ps. 106, 23-24).

La fel și în latină: in aquis multis și in profundo (VUL, Ps. 106, 23-24).

Genunea, ca și în psalmul 103, este o creație poetică a lui Dosoftei.

Considerând, cum am afirmat, că este o profeție, vom spune că Apostolii sunt cei „Carii îmblă-n corabii pre mare,/ De-ș[i] fac lucrul preste genuni tare” și care trec prin această încercare, încât „Sufletele lor în greutate/ Să topiia”.

Ei văd „Ce-au lucrat Dumnezău în genune”, adică minunea prin care Hristos: „Vânturilor zâsă de-ncetară/ Și undelor de să alinară”.

Urmarea a fost că „valurile toate tăcură” („au tăcut valurile” [esighisan ta chimata], LXX, Ps. 106, 29).

Dumnezeu poate să facă nu numai să tacă valurile, dar și să preschimbe pământul roditor („țară roditoare”) în deșert și pustia în pământ plin de izvoare – afirmație care trebuie din nou înțeleasă profetic:

C-au prăvălit apele, să sece,
Ș[i]-au pustiit izvor de-apă rece.
Țară roditoare-n sărătură
S-au schimonosâtu-să din făptură. /…/

Iar pustia cea secetoasă
I-au dat Domnul de este apoasă.
Și pământul cel fără de apă
De izvoară reci nu să mai scapă.

(Ps. 106, 79-82, 85-88)


[3] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 156-157.

[4] A se vedea Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 310-327.

Cartea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

Did you like this? Share it: