The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [89]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88.

***

Symeon reports at the experience of Saints for that they live the real union with Christ but they can and to narrate it to those who want to listen.

Our relation with Christ does not make from outside of us, ie this is not an exterior relation with Him, but from our interior, for He unites, in real mode, with us.

We feel the love of the Father for the Son from the depths of our being, for that the Son of the Father is in us from Baptism and He teaches us the love of the Father to Him and of Him to His Father and to the Holy Ghost.

Due to assume of human nature in His hypostasis, He was „akin with us through body…and made us, with true, partakers [of His deity]…[being] one body together with Christ into the Ghost”[1].

Each member of the Church is member of Christ and each one is given the showing of the Ghost toward his personal benefit[2].

Symeon insists on the impartation all of Christ, on the multiple existence of personal relations with Christ, which are on the measure of the personal charisms[3].

His insistence on the fact of to comment and of the process the scriptural vision about Church, quoting and commenting pauline ecclesiological texts, shows us on Symeon as on one, which integrates, in creative mode, in the Tradition of the Church.

Symeon appropriates and presents in personal mode and personalist the human-divine principle of unity of the Church, ie the interior link of each one in part with God, through the Ghost.

Our entry in Church, through Baptism, as real annexation of the Lord, the reconscientization and its daily deepening in our life, forms the personalistic coordinate of symeonian ecclesiology and of the personal soteriology which he propagated it in Church.

Citing Eph. 5, 28-29, in connexion with the Jn. 6, 56[4], Symeon shows that the Holy Eucharist is the factor of the real unity with Christ of the members of Church[5], naturally alongside the real faith, clean, in Him. For that to have life, we must stand in direct link with the Head of the Church, eating daily on eucharistic Christ[6].

The feeding with the Body and the Blood of Lord, which presuppose our continuous sanctification through grace, is that which makes us to feel in us the sap of the life-creating of the Body of Christ.

To be members of Christ, in paradoxical mode, means to have on Christ in us and to eat on eucharistic Christ for to unite, in beingly mode, with us.

Changing the ecclesiological paradigm of the body with that of beingly union with Christ, Symeon speaks about Church as about a beautified world [cosmon oresmenon][7], but he names it and Empress [i Vasilissa] of Sovereign[8], followed by the virgins [parteni] from Ps. 44, 16, ie by each of us, which sanctify us the life[9].

Symeon has in view, in all these images of the union with Christ, the mystical union, ecstatic with Christ, not only the sacramental union with Christ.

Even if he does not present us, of each date, the substrate of an affirmation, the fund of reality as such, he has of each date in view the full content, totalizer of ghostual life, which presuppose both the sacramental union with Christ but and the mystical union with Him.

In I, 7, the real space of the Church does not looked only in the dimension of personal frame, where is highlighted the aspect of our interior link with Christ, but Symeon tries to present and a realistic-integrative vision of the whole pleroma of the Church: „For as Christ God is Head of the Church, all so He makes for it temple [naos], after how and the Church itself was made a temple of Him and a beautiful cosmos [cosmos oreos]”[10].

The interior process of sanctification produces per-total an impressive ghostual vision of the Church. The Church appears at a its ghostual contemplation as a beautiful world, as a world full of holiness and divine wisdom.

The personal relation of each of us with God creates a thrilling image of Church, the image of a living community, total engaged, which produces conquering beauty, both at personal level, but and in its outside.

The image of Church as temple of God is used by Symeon as a direct evaluation of I Cor. 3, 16, showing that we are, with true, living temples of God, for that the Holy Ghost dwells into us[11].

The Church is the temple, the citadel ​​and the cosmos of the Emperor God, in which speaks God[12], but is, in the same time, body of Christ, His bride and His upper world[13].


[1] SC 122, The Ethical Discourses, I, 6, 76-77, 81-82, p. 228 / Ică jr. 1, p. 134.

[2] Idem, The Ethical Discourses, I, 6, 88-90, p. 230 / Ibidem.

[3] Idem, The Ethical Discourses, I, 6, 104-106, p. 230 / Idem, p. 135.

[4] Idem, The Ethical Discourses, I, 6, 130-143, p. 232 / Idem, p. 135-136

[5] Idem, The Ethical Discourses, I, 6, 143-144, p. 232-234 / Idem, p. 136.

[6] Idem, The Ethical Discourses, I, 6, 165-171, p. 234-236 / Ibidem.

[7] Idem, The Ethical Discourses, I, 7, 4, p. 236 / Idem, p. 137.

[8] Idem, The Ethical Discourses, I, 7, 11, p. 236 / Ibidem.

[9] Idem, The Ethical Discourses, I, 7, 16, p. 238 / Ibidem.

[10] Idem, The Ethical Discourses, I, 7, 22-24, p. 238 / Ibidem.

[11] Idem, The Ethical Discourses, I, 7, 41-42, p. 238-240 / Idem, p. 138.

[12] Idem, The Ethical Discourses, I, 7, 44-47, p. 240 / Ibidem.

[13] Idem, The Ethical Discourses, I, 8, 1-2, p. 240 / Ibidem.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [9]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

***

Deci înseamnă și aceasta ceea ce a spus: „Dacă M-ați iubi [diligeretis] pe Mine, v-ați bucura deci pentru că Mă duc la Tatăl. Pentru că Tatăl mai mare decât Mine este” (In. 14, 28).

Ceea ce înseamnă: este nevoie ca Eu să Mă duc la Tatăl, pentru că, atâta timp cât Mă vedeți astfel [în trup], din aceasta ce vedeți, considerați [aestimatis] că mai mic sunt decât Tatăl, căci sunteți atât de obișnuiți cu trupul/ chipul de rob și obiceiul pe care le-am asumat, încât nu înțelegeți egalitatea pe care o am cu Tatăl [aegalitatem quam cum Patre habeo].

La fel înseamnă și aceasta: „Nu te atinge de Mine, pentru că încă nu M-am suit la Tatăl” (In. 20, 17). Căci atingerea face ca și cum ar fi sfârșitul cunoașterii.

Și, de aceea, El nu dorea ca ei să aibă acest gând în inima lor, care Îl privea, că ar fi limitat, așa încât să fie considerat doar ceea ce părea că este.

Astfel, Înălțarea Sa către Tatăl a fost [fiind ei martori] ca să fie văzut astfel, că este egal cu Tatăl, și acolo să fie sfârșitul vederii, care este de ajuns pentru noi.

La fel, uneori se spune numai despre Fiul că El Însuși este de ajuns pentru noi și că în vederea Lui [este] toată răsplătirea promisă iubirii și dorinței noastre.

Astfel a zis: „Cine are poruncile Mele și le păzește pe ele, acela este cel ce Mă iubește. Și cine Mă iubește pe Mine, va fi iubit de către Tatăl Meu. Și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi arăta pe Mine Însumi lui” (In. 14, 21).

Deci aici, pentru că nu a zis Îi voi arăta lui și pe Tatăl, [înseamnă că] atunci L-a despărțit pe Tatăl [de Sine]?

Dar pentru că adevărat este [ceea ce a zis:] „Eu și Tatăl una suntem”, când Se va arăta Tatăl, și Fiul Se va arăta, Care în El este. Și când Fiul Se va arăta, de asemenea Se va arăta și Tatăl, Care în El este.

Așadar când a zis [că] „Mă voi arăta pe Mine Însumi lui”, este de înțeles că Se va arăta și Tatăl [împreună cu Fiul].

Astfel și în aceea ce a zis: „Când va preda Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui”, se înțelege că [Tatăl] nu Îl lipsește pe El [,pe Fiul, de Împărăție].

Prin urmare, când îi conduce pe credincioși la vederea [contemplationem] lui Dumnezeu și Tatăl, fără îndoială îi conduce [și] la vederea Sa, Care a zis: „și Mă voi arăta lui pe Mine Însumi”.

Și în același sens, când I-a zis Lui Iuda: „Doamne, ce este faptul că Te vei arăta nouă și nu lumii?”, Iisus i-a răspuns și i-a spus lui: „Dacă cineva Mă iubește, va păzi cuvântul Meu/ învățătura Mea [sermonem Meum]; și Tatăl Meu îl va iubi și la el vom veni și sălășluire la el ne vom face” (In. 14, 22-23).

Iată că nu numai pe El Însuși Se arată celui de către care este iubit, pentru că împreună cu Tatăl vine la el și sălășluire face la el.

19. Sau se va putea crede cu adevărat că, dacă Tatăl și Fiul Își fac sălășluirea cu cel care Îi iubește, [atunci] este exclus de la această sălășluire Duhul Sfânt?

Ce este deci ce s-a spus mai sus, despre Duhul Sfânt: „pe Care această lume nu poate să-L primească, pentru că nu Îl vede, nici nu Îl cunoaște, Care cu voi rămâne și în voi este” (In. 14, 17)?

Nu este deci despărțit de la această sălășluire [Duhul Sfânt], despre Care s-a zis: „cu voi rămâne și în voi este”.

[Cred că] nici nu este cineva atât de absurd, încât să creadă că, atunci când Tatăl și Fiul vor veni ca să Își facă sălaș la cel iubit al Lor [dilectorem Suum], Îl vor îndepărta pe Duhul Sfânt din acel loc, ca și cum ar fi mai mari.

Dar acestei cugetări trupești îi replică Scriptura, căci a spus puțin mai sus: „Și Eu Îl voi ruga pe Tatăl și alt Mijlocitor va da vouă, Care să fie cu voi în veci” (In, 14, 16).

Prin urmare, [Duhul Sfânt] nu va pleca/ nu Se va retrage atunci când vor veni Tatăl și Fiul, ci în aceeași sălășluire cu Ei va fi în veșnicie; pentru că nici El nu vine fără Ei, nici Ei fără El.

Dar pentru a ne apropia de Treime [insinuationem Trinitatis], chiar numele persoanelor [treimice] [sunt date] și se spun [anumite lucruri] despre ele separat; dar nu trebuie înțelese ca altele separate[1], pentru că [este] aceeași unitate a Treimii și unime a firii și a dumnezeirii, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.

*

Capitolul X

20. Domnul nostru Iisus Hristos va preda Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui, nici pe Sine despărțindu-Se [de Tatăl], nici pe Duhul Sfânt, atunci când îi va conduce pe cei credincioși la vederea lui Dumnezeu, [acolo] unde este sfârșitul tuturor faptelor bune și odihnă veșnică [requies sempiterna] și bucurie care niciodată nu se va lua de la noi.

Căci pe aceasta a arătat-o în ceea ce a zis: „Iarăși vă voi vedea și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In. 16, 22).

Aceeași bucurie, într-un mod asemănător, mai înainte a arătat Maria șezând la picioarele Domnului și și care asculta absorbită [intenta] cuvântul Lui; liniștindu-se [quieta], desigur, de la orice altă faptă și absorbită de adevăr, așa zicând, pe cât este în stare această viață, [fapt] care arată totuși ceea ce va fi în viitor, în veșnicie.

Marta desigur, în timp ce vorbea cu sora sa, făcea cele necesare, [care] deși bune și utile, totuși, când odihna va veni, ele vor trece [și] ea însăși se va odihni în cuvântul Domnului.

Și de aceea Domnul, când Marta s-a plâns că sora ei nu o ajuta, i-a răspuns: „Maria cea mai bună parte și-a ales, care nu se va lua de la ea” (Lc. 10, 39-42).

Nu a zis că Marta și-a ales partea rea, ci că aceasta este cea mai bună, care nu se va lua [de la ea].

Căci aceea [, fapta,] care în slujire este necesară, va fi dată la o parte când necesitatea însăși nu va mai exista.

Răsplata lucrurilor bune care trec este, fără îndoială, odihna care rămâne [în veci].

În acea vedere, așadar, Dumnezeu va fi totul în toate [omnia in omnibus]; pentru că de nimic altceva acolo nu va mai fi nevoie [în afară de vederea Lui], ci doar a fi luminat de El și a te bucura/ desfăta de El va fi de ajuns.

Și prin urmare, cel în care Duhul Se roagă cu suspine negrăite [gemitibus inenarrabilibus] (Rom. 8, 26), „una”, zice, „am cerul de la Domnul, pe aceasta o voi căuta, ca să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieții mele și să văd bucuria/ desfătarea Domnului (Ps. 26, 7).

Vom vedea, așadar, pe Dumnezeu Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt, când mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, omul Hristos Iisus, va preda Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui, așa încât să nu Se mai roage pentru noi[2] Mijlocitorul și Preotul nostru, Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului, ci El Însuși, întrucât este Preot, în chipul robului pe care l-a luat pentru noi, Se va supune Lui [Tatălui], Care I-a supus Lui [Fiului] toate și Căruia El [Fiul] le va supune pe toate.

Întrucât este Dumnezeu, [Fiul] împreună cu El [Tatăl] ne are pe noi supuși, [iar] întrucât [este] Preot, este supus împreună cu noi Lui [Tatălui] (I Cor. 15, 24-28).

De aceea, deoarece Fiul este deopotrivă Dumnezeu și om, altă fire [are] omul în Fiul, mai mare [fiind diferența] decât [față de cum este] Fiul în Tatăl[3], tot așa cum trupul sufletului meu este mai mult o altă fire în comparație cu sufletul, deși amândouă sunt în același om, decât este sufletul altui om față de sufletul meu[4].


[1] Cele ce se pun despre o altă persoană a Sfintei Treimi, nu trebuie înțelese în sensul de a separa ființial persoanele treimice între Ele. Pentru că rațiunea și limbajul nostru sunt discursive, noi vorbim separat când despre Una, când despre Alta dintre persoanele Sfintei Treimi, dar, datorită acestui fel de a spune și a comunica, nu trebuie să înțelegem că Ele sunt despărțite și nu sunt Unul Singur și Același Dumnezeu.

[2] Nu va mai fi nevoie să Se roage Domnul pentru cineva.

[3] În sensul că în Fiul lui Dumnezeu sunt două firi, cea dumnezeiască și cea omenească, iar diferența dintre ele este mai mare decât cea dintre Fiul și Tatăl, ca persoane care au aceeași fire dumnezeiască.

[4] Calitativ, e mai deosebit sufletul meu de trupul meu decât este sufletul meu de sufletul altui om.