Astă seară am înțeles, dintr-o dată, de ce nu…mai am ce cumpăra. De ce nu îmi mai găsesc…cărți care să îmi placă pe de-a-ntregul. De ce cărțile multireferențiale, cărțile pline de mult și de mare și de profund și de viu nu se găsesc pe toate părțile.

Pentru că eu sunt scriitor!…Da, de aia nu se mai găsesc: pentru că eu sunt scriitor și nu cititor!

Și am gusturi prea mari în comparație cu tristețea din jur. Cu tristețea din suflete. Cu lipsa de implicare. De căutare. De bucurie.

Și pentru ca să citesc…trebuie să îmi scriu aceste cărți, aceste bucurii, aceste înțelegeri.

Adică trebuie să mă întorc la surse. La marile opere. Pe care trebuie să le comentez, să le introduc în mine, să mă așez lângă ele, cu ele, printre ele…

Tot azi mi-am dat seama, privind la înregistrarea ultimei sale conferințe, că Părintele Rafail Noica e teleormănean în vorbire, chiar dacă s-a mutat la munte și a trăit în Occident.

Că nu degeaba are rădăcinile la Vitănești, prin tatăl său, și că adresarea directă, vorbirea din popor, glumele cu sare…sunt mult mai aproape de dialogul cu omul, cu realitatea.

Că dincolo de fandoselile care nu țin de cald rămân realitățile care ne transfigurează.

Vorbind despre libertatea de sine alături de Fericitul Sofronie Saharov, despre faptul că s-a simțit liber, neconstrâns, lângă el…mi-am dat seama că am trăit aceeași libertate alături de Fericitul Ilie și că această libertate pe care o am în mine, libertatea de a mă ruga, de a iubi, de a crea, de a crede în oameni…e tot mai vagă în jur. Tot mai sclipoasă. E o aparență înșelătoare…

Și m-am gândit, mergând pe drum, văzând reclamele indiferente, oamenii tot mai dulci cu ei și tot mai reci cu alții…că la 3 zile după moartea mea lucrurile vor fi la fel.

Se vor naște alți oameni.

Vor păcătui oamenii crezând că fac lucruri bune.

Vor exista președinți care nu au ce face, unii vor mânca semințe, alții vor înjura soarele că e prea pripit iarna.

Voi fi uitat, pentru ca să nu fiu valoros sau voi fi plâns, tocmai pentru că unii mă vor crede de neînlocuit în ființa lor.

Trebuie să îmi scriu cărțile! Pe fiecare zi trebuie să îmi scriu cărțile cu încrederea că încă n-am scris nimic. Că ce a fost ieri e doar o părere, chiar dacă cărțile, ca și anii, se adună și nu te fac să te simți un începător.

Dar eu trebuie să uit că am zeci de cărți în spate și trebuie să scriu mai departe…

Însă e totuși lamentabil…că din majăra de cărți din librării, eu nu am putut să mă împac cu nicio carte în această seară. Nici ieri, nici mâine, nici peste 10 ani.

– Poate că e doar o stare de moment…și că mâine va apărea cineva, care îți va domoli inima…

–  Nu zic nu…pentru că literatura, ca și viața duhovnicească, e un domeniu în care marii oameni sunt neanunțați. Ei vin când nu-i așteaptă nimeni. Uneori împotriva tuturor

Cu siguranță că e mai greu să te împaci cu ideea că ai lângă tine un om mare, imens. Dar a avea lângă tine un om imens nu e o traumă…ci o mare binecuvântare.

E  o traumă doar când ești invidios precum Cain. Și ai vrea, cu ceva pus în pahar sau cu un picior în fund…să îl arunci în hău.

Însă asta e bucuria prostului! Și prostia e marea traumă, care doare, doare imens…

Căci de aceea cărțile sunt tot mai mici: pe premisa că oamenii nu au ce citi. Că nu au ce citi dacă e mult ci au de citit doar dacă e frugal…doar dacă e cu nimicuri.

Însă nimicul realist al pornografiei, nimicul spectacular al filmului cu lungi și goale victorii, desenul animat 3D și cu voce umană, oroarea care te ține treaz îți spun tocmai contrariul: că postmodernul stă ca prostul ore în șir la minciuni…tocmai pentru că nu are ce citi. Sau pentru că nu are cadru, nu are prietenie de citit și de vorbit, de luat la întrecere în materie de înțelegere.

Pentru că Veta vorbește cu Maricica la servici tocmai despre ce a făcut Carla și Fredy în film. Dă amănunte. Se spetește cu amănunte.

După care vorbește despre rețeta ei de găluște și despre cum fiul ei a fost „maltratat” la școală de învățătoare, pentru că i s-a cerut să învețe și despre cum, la etajul trei, cineva, face sex…chiar și când toată lumea se roagă.

Suntem o societate care nu are ce citi.

Suntem o societate care e învățată că o ștampilă a notăriței costă 150 de lei dar un poem nu costă nimic. Că o operație de tăiat mațe costă sute de euro dar o carte de teologie e o floare la ureche. Că e mai importantă o tunsoare decât o spovedanie.

Suntem o societate prostită și uitucă. Ne place să fim duși de nas…și uităm consecințele.

„Poate că sunteți prea tranșant aici. Oamenii nu mai au nevoie de oameni care știu tot ci au nevoie să se ardă cu focul”.

Adormise cu copilul în brațe. Cerșea în fața bisericii italiene. Tocmai pentru că suntem aproape 3 milioane de inși în acest oraș…ea primise numai 3 lei

Uneori, prin ceea ce primești, îi vezi și pe ceilalți. Uneori oamenii sunt cei care te văd. Și dacă doar puțini te văd…poți trage concluzia neadevărată…că doar atâția te-au observat.

Însă oamenii te observă cu atenție. Te măsoară din cap și până-n picioare. Se uită la ce ai în picioare, cum îți stă haina pe tine, de ce zâmbești, de ce ai o ață pe umăr, de ce nu ai spus când ai zis…de cine nu te-ai ferit când nu trebuia…de ce n-ai zis ca să zici…

Sunt sigur însă că soarele va sta pe cer și la 15 ani după moartea mea. Că oamenii se vor schimba doar în aparență. Că și ei vor avea nevoie de ceva de neînlocuit…și că…toată veșnicia vom avea nevoie de continuu

O seară liniștită ca toate serile care au sau nu au liniște. Despre care nimeni nu va ști ce să spună…mai mult decât am scris.

Did you like this? Share it: