L-am văzut la dus…la urcatul spre Mănăstirea Sinaia…și când m-am întors l-am privit de aproape, în ploaie. Nu alergase decât o jumătate de metru.
A fost prietenul meu de taină pentru câteva minute.
Un prieten lângă care m-am odihnit…bucurându-mă…
Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89.
***
But the members of the mystical body of Christ, of the Church, are the Saints and not just those baptized in the Church, which not actualise daily their relation with God, on which God Himself had initiated with them and in them from their Baptism.
From the perspective of personal union with Christ, the Church is formed from Saints and it widens continuous and it will comprise, in definitive, on all the Saints from all ages, fact for which, „until will not come at existence [all the Saints] or until will not arise all well-pleasing [of God], nor the body of Christ is whole, nor the upper world is fill – and this I say that is the Church of God – but many are [between future Saints] today, in world, unbelievers and between those who believe in Christ many are sinners and fornicators, which must to change their life through repentance, many are disobedient and will have to make listeners, many are which must to be born and they to be well-pleasing of God until at the last trumpet.
For must to be born and to be brought at existence all those pre-known and to fill the world above the world of the Church of those first-born, the Jerusalem from the heavenly [Heb. 12, 22-23]. And then will be and the fullness of Christ’s body by the God of the pre-decided, [of those who have] to make alike the image of His Son [Rom. 8, 29]. For these are the sons of light and of His day [I Thes. 5, 5]”[1].
In the passage from here, the Church is presents by Symeon as the number of those Saints pre-known by God, who will sanctify the life and will enter in the upper world of the Kingdom of God.
Conformable to the parable of the tares found in the cornfield of wheat or of the fishes from seine, the formation of Saints does not know, in absolute mode, a linearity of christian life from one end at other of their life, but the Saints are born through the conversion of notorious sinners, while many of the faithful will prove, unfortunately, improper the entry in the bridal chamber.
The intensity and the sincerity of the living of interior relation with God is that which forms the Saints and their existence is not prescribed by a mundane forum but by God Himself.
God is the One who shows His friends, Which glorifies on the Saints, Which makes them known to the believers, and the hierarchy of Church affiliates the divine evidence, shown in different modes in the Church.
But we must not confuse the predecision of the Saints by God, whereof speaks Symeon here, which is all one with the divine prescience, with the predestination or with the pagan fatalism, in which does not exist real human liberty, men are damned or absolved in dictatorial mode and the whole divine oikonomia of Christ is superfluous.
Symeon does not introduce in the orthodox faith the heresy of predestination, but he emphasizes the aghiological theology of Paul, in which the Saints are presented as the prescients of God and as the sons of the Kingdom of God, how show the three places pauline cited by Symeon, from the passage on which we comment it.
The historical dimension of the Church has its decisive role in the creation of the Church of the top, as long as here are formed the Saints, on earth, and the historic time precursory of the Parousia keeps just of the formation of this number of prescient Saints by God.
In this perspective of the formation of Saints, the history, the time and the space appear as some forming frames of the members of Church, as some frames which presuppose the sanctification of the members of Church and not as a major inconvenient, which would excuse of our lack of personal inghostualization.
The weights of history, the historical pressure of any kind exercised upon us is not a wall in front of personal holiness, but this is realized, with the grace of God, even and when all things seem to be with all against of the ghostual development of the living members of the Church.
The Church is not and can not be swallowed by history, as long as the reality of real personal union with God proves that the secularization or the devalorization of church life in the postmodern world and in any other historical paradigm, are not then some tasteless intellectual presuppositions, made at writing table and which have nothing to do with the living longing after the union with God of believers and with the unchecked aspiration to holiness.
The Church is the people of God in which lives, in conscious mode, the grace of God and which witnesses, without any censorship, the saving truth of the Holy Tradition of Church.
The courage of Saints, the monumentality of their life and their visible role or subterranean in the sanctification of world are ghostually seizable fingerprints of deep mystery of the Church.
The mystery of the Church consists precisely in the greatness of personal relations of God with the Saints and of the Saints between them and of the Saints with all members of the world.
The perfection of the body of Church through Saints does not make from Church an entity which has nothing to do with the damned, with the common sinners.
The growth in holiness of each believer in part comprises the assuming of whole world once with it and does not mean, any moment, a desolidarization of brothers who did not want to believe in God.
The holiness presupposes the solidarization, the assuming all in our life and in our prayers, and a painful prayer for the whole existence.
Talking about the descent of God the Word to us, Symeon presents the entire humanity as on the daughter of the mutinous against Him, as on a sinful woman, guilty of fornication and killing[2].
And the goodness of God is indicated very expressive by him through the fact, that He preferred a bride fallen, depraved, for that has staked on the justification and its sanctification.
*
In conclusion, the Saints are not for Symeon some privileged, which have primacy towards others, for that they have certain personal trumps.
Through Baptism we are with all privileged, for that God puts us into a living relation, direct with Himself, from which we can not fall, only if we want to mock us.
The Church is just this complex number of personal relations with Christ and our source of ghostual life means the union with Christ through ecstasy and the impartation with Christ through the Holy Mysteries. And the holiness is the principal characteristic of the members of Church and it creates the unity of the Church.
As everyone to be a living member of Christ’s body, he must stand in the interior unity with Christ and with the Saints from all ages and from everywhere on earth, ie to stand, through, holiness, in link to both with the Head of the Church, with Christ, but and with the other members of the Church, ie with the Saints before him but and with the contemporary of himself.
Adevărata strălucire e a sfințeniei.
Arama, sub razele soarelui, ne amintește că trebuie să strălucim prin curăție și sfințenie în mijlocul lumii.
Floarea dintre pietre e ca omul profund pe care nu-l văd oamenii.
Și nu-l văd tocmai pentru că e copleșitor.
A sta în fața lui înseamnă a-l contempla.
Florile din piatră durează mai mult. Dar ele nu miros niciodată…
Cineva a lovit, acolo sus, cu o pată de sânge…
Pentru că acea coroană de spini de pe coloana încrederii noastre în viață ne produce, din timp în timp, răni adânci.
Cred că autorul anonim a făcut un retuș necesar…
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Psalmul 113 reafirmă faptul că Dumnezeu e Creatorul lumii:
Ce Tu, Doamne, ceriul și pământul
Le-ai făcut din voaie cu cuvântul /…/
Și să fiț[i] blagosloviț[i] de Domnul,
Ce-au fapt ceriul, pământul și omul.
Ceriul ceriurilor pentru Domnul,
Pământul l-au datu-l a tot omul.
(Ps. 113, 29-30, 61-64)
El a întors „stânca-n tău de ape” și a făcut „din bolovan izvor” (Ps. 113, 21-22).
Se duce „la odihnă și răpaos dulce” sufletul celui care a văzut „bunătatea” lui Dumnezeu, Cel ce scoate:
Ochii de la lacrămi de plânsoare,
Picioarele de lunicătoare.
Și-I voi sluji cântând cu dulceață
Lui Dumnezău în țară de viață.
(Ps. 114. 18, 21, 25-28)
Nădejdea în Dumnezeu e mai bună decât nădejdea în/ spre oameni și mai bun e traiul cu Dumnezeu decât speranța către conducătorii lumești. Iar de inamicii care sunt ca albinele și ca spinii nu te poate salva decât El:
Mai bine-i a nedejdui-n Domnul,
Decât a să răzăma spre omul.
Mai bine să-ț[i] aibi cu Domnul traiul,
Decât să nădăjduiești spre craiul.
Toț[i] păgânii ce mă-ncungiurară
Cu Domnul i-am întirit [gonit] din țară.
Că mă-ncungiurară cu oști late,
Ce Domnul mi i-au luat din spate.
Că mă-ncungiurară cu șireaguri,
Ca albina ce șede pe faguri,
Și ca spinii ce-i arde pojarul…
/…/
Și Tu, Doamne Svinte, Ț-luminează
Preste noi lucori de svântă rază. /…/
Dumnezăul mieu ești, și Ț-voi zâce
Mărturie, rugă și ferice.
(Ps. 117, 15-25, 69-70, 75-76)
Mărturiile Domnului sunt bogăție, iar Dosoftei cunoaște plimbarea pe cărările poruncilor lui Dumnezeu, de la Care cere destuparea ochilor pentru a înțelege legea Sa:
În calea Ta cea de mărturie
M-am desfătat ca-ntr-o bogățâie.
M-oi primbla-mă-n poruncile Tale
Și Ț-voi înțălege svânta cale.
Într-a Tale dereptăț[i] m-oi tinde
Și-n cuvântul Tău mă voi deprinde. /…/
Ochii îmi destupă a-nțălege
Minunile din svânta Ta lege.
Nemernicu-s[1] pre pământ și-n rude,
Poruncile Tale nu mi-ascunde.
Sufletului mieu i-i drag să-nvețe
În tot ceasul a Tale giudețe.
(Ps. 118, 31-36, 39-44)
Cred că e prima poezie în limba română care face apologia cunoașterii și a învățăturii.
E vorba, desigur, de cunoașterea legilor lui Dumnezeu, dar a înțelege rațiunile universului și ale ființei umane, cu care Dumnezeu le-a înzestrat, nu este deloc simplu. Ne amintim și de versurile unui psalm anterior: „Nevoit-am ș[i]-am slăbit din bietul suflet,/ Lăsând somnul și odihna, stând în cuget. /De mâhneală n-am putut grăi cuvinte./ Cugetat-am și de zâle de mainte,/ De pre veci…” (Ps. 76, 9-13).
Aglomerarea de expresii metaforice pe care le utilizează Dosoftei cu acest prilej, e o dovadă a sincerității sale.
Căldura cu care pledează pentru cunoaștere se observă și din efortul stilistic pe care îl face.
Destuparea ochilor[2], ca și plimbarea prin Scripturi (va reînnoi expresia: „Și să mi-arăț[i] de direptăț[i] cale/ A mă primbla-n minunile Tale /…/ Într-a Tale porunci m-oi primbla-mă”, Ps. 118, 61-62, 184) – ca și, mai înainte, poziția verticală în cugetare – sunt metafore revelatorii (ca să folosim terminologia lui Blaga), pentru care i se cuvine tot meritul.
Și pentru Dimitrie Cantemir, citirea Scripturilor va însemna „primblare și a minții înnoire”[3].
Povara acestei existențe epuizează sufletul, dar Dumnezeu poate să-l ridice din somn și din apăsarea pământului:
Mi-au lipitu-mi sufletul pământul,
Ce mă-nvie, Doamne, cu cuvântul. /…/
Sufletul mieu l-întristează somnul,
Ce [ci] ma-ntări-n cuvântul Său Domnul.
(Ps. 118, 55-56, 63-64)
Cu același cuvânt cu care a zidit lumea, Dumnezeu învie sufletul.
Creația cosmică este lucrarea Aceluiași Dumnezeu care a dat lege oamenilor.
De aceea, aceleași rațiuni înalte se înțeleg deopotrivă din lectura și cunoașterea Scripturilor, cât și din contemplarea universului.
Cele două tipuri de cunoaștere, prin care este contemplat Dumnezeu, prin făpturi și prin Scripturi, sunt complementare.
Universul și Legea, în același timp, Îl indică pe Logosul și Rațiunea care a creat lumea:
M-au înfășurat funi de păcate,
Și legea Ta n-am uitat departe.
Mă sculam la rugă lăsând somnul,
Miazănoapte când doarme tot omul /…/
Pământul îi plin de-a Ta dulceață
Și de[spre] dereptatea Ta mă-nvață. /…/
Cu mânule Tale, Doamne Svinte,
M-ai zidit și m-ai fapt de mainte;
Dă-mi înțălepciune a-nțălege
Poruncile Tale-n svânta lege. /…/
Și să-mi hie inema senină,
În porunca Ta-mblând fără vină. /…/
Picioarelor mele-i luminare
Legea Ta și lucoare-n cărare.
(Ps. 118, 133-136, 141-142, 163-166, 187-188, 249-250)
Natura și Scriptura sunt cei doi martori ai lui Dumnezeu (In. 8, 17), după cum afirmă și Sfântul Efrem Sirul într-un imn: „În cartea sa Moise a zugrăvit zidirea întregii firi/ ca atât firea, cât și cartea să dea mărturie de Ziditorul lor”.[4]
Și, puțin mai departe:
Cheile învățăturii ce deschid toate cărțile [Scripturii]
au deschis înaintea ochilor mei cartea firii,
vistieria Arcei, cununa Legii.
E o carte care, mai presus de toate celelalte, prin istoriile ei,
ne face simțit [pe] Ziditorul și ne predă lucrurile Lui;
face văzute toate podoabele Lui și arătată iscusința Lui[5].
