Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 113 reafirmă faptul că Dumnezeu e Creatorul lumii:

Ce Tu, Doamne, ceriul și pământul
Le-ai făcut din voaie cu cuvântul /…/
Și să fiț[i] blagosloviț[i] de Domnul,
Ce-au fapt ceriul, pământul și omul.

Ceriul ceriurilor pentru Domnul,
Pământul l-au datu-l a tot omul.

(Ps. 113, 29-30, 61-64)

El a întors „stânca-n tău de ape” și a făcut „din bolovan izvor” (Ps. 113, 21-22).

Se duce „la odihnă și răpaos dulce” sufletul celui care a văzut „bunătatea” lui Dumnezeu, Cel ce scoate:

Ochii de la lacrămi de plânsoare,
Picioarele de lunicătoare.
Și-I voi sluji cântând cu dulceață
Lui Dumnezău în țară de viață.

(Ps. 114. 18, 21, 25-28)

Nădejdea în Dumnezeu e mai bună decât nădejdea în/ spre oameni și mai bun e traiul cu Dumnezeu decât speranța către conducătorii lumești. Iar de inamicii care sunt ca albinele și ca spinii nu te poate salva decât El:

Mai bine-i a nedejdui-n Domnul,
Decât a să răzăma spre omul.

Mai bine să-ț[i] aibi cu Domnul traiul,
Decât să nădăjduiești spre craiul.

Toț[i] păgânii ce mă-ncungiurară
Cu Domnul i-am întirit [gonit] din țară.

Că mă-ncungiurară cu oști late,
Ce Domnul mi i-au luat din spate.

Că mă-ncungiurară cu șireaguri,
Ca albina ce șede pe faguri,
Și ca spinii ce-i arde pojarul

/…/

Și Tu, Doamne Svinte, Ț-luminează
Preste noi lucori de svântă rază. /…/

Dumnezăul mieu ești, și Ț-voi zâce
Mărturie, rugă și ferice.

(Ps. 117, 15-25, 69-70, 75-76)

Mărturiile Domnului sunt bogăție, iar Dosoftei cunoaște plimbarea pe cărările poruncilor lui Dumnezeu, de la Care cere destuparea ochilor pentru a înțelege legea Sa:

În calea Ta cea de mărturie
M-am desfătat ca-ntr-o bogățâie.
M-oi primbla-mă-n poruncile Tale
Și Ț-voi înțălege svânta cale.

Într-a Tale dereptăț[i] m-oi tinde
Și-n cuvântul Tău mă voi deprinde. /…/
Ochii îmi destupă a-nțălege
Minunile din svânta Ta lege.

Nemernicu-s[1] pre pământ și-n rude,
Poruncile Tale nu mi-ascunde.
Sufletului mieu i-i drag să-nvețe
În tot ceasul a Tale giudețe.

(Ps. 118, 31-36, 39-44)

Cred că e prima poezie în limba română care face apologia cunoașterii și a învățăturii.

E vorba, desigur, de cunoașterea legilor lui Dumnezeu, dar a înțelege rațiunile universului și ale ființei umane, cu care Dumnezeu le-a înzestrat, nu este deloc simplu. Ne amintim și de versurile unui psalm anterior: „Nevoit-am ș[i]-am slăbit din bietul suflet,/ Lăsând somnul și odihna, stând în cuget. /De mâhneală n-am putut grăi cuvinte./ Cugetat-am și de zâle de mainte,/ De pre veci…” (Ps. 76, 9-13).

Aglomerarea de expresii metaforice pe care le utilizează Dosoftei cu acest prilej, e o dovadă a sincerității sale.

 Căldura cu care pledează pentru cunoaștere se observă și din efortul stilistic pe care îl face.

Destuparea ochilor[2], ca și plimbarea prin Scripturi (va reînnoi expresia: „Și să mi-arăț[i] de direptăț[i] cale/ A mă primbla-n minunile Tale /…/ Într-a Tale porunci m-oi primbla-mă”, Ps. 118, 61-62, 184) – ca și, mai înainte, poziția verticală în cugetare – sunt metafore revelatorii (ca să folosim terminologia lui Blaga), pentru care i se cuvine tot meritul.

Și pentru Dimitrie Cantemir, citirea Scripturilor va însemna „primblare și a minții înnoire”[3].

Povara acestei existențe epuizează sufletul, dar Dumnezeu poate să-l ridice din somn și din apăsarea pământului:

Mi-au lipitu-mi sufletul pământul,
Ce mă-nvie, Doamne, cu cuvântul. /…/
Sufletul mieu l-întristează somnul,
Ce [ci] ma-ntări-n cuvântul Său Domnul.

(Ps. 118, 55-56, 63-64)

Cu același cuvânt cu care a zidit lumea, Dumnezeu învie sufletul.

Creația cosmică este lucrarea Aceluiași Dumnezeu care a dat lege oamenilor.

De aceea, aceleași rațiuni înalte se înțeleg deopotrivă din lectura și cunoașterea Scripturilor, cât și din contemplarea universului.

Cele două tipuri de cunoaștere, prin care este contemplat Dumnezeu, prin făpturi și prin Scripturi, sunt complementare.

Universul și Legea, în același timp, Îl indică pe Logosul și Rațiunea care a creat lumea:

M-au înfășurat funi de păcate,
Și legea Ta n-am uitat departe.
Mă sculam la rugă lăsând somnul,
Miazănoapte când doarme tot omul /…/

Pământul îi plin de-a Ta dulceață
Și de[spre] dereptatea Ta mă-nvață. /…/

Cu mânule Tale, Doamne Svinte,
M-ai zidit și m-ai fapt de mainte;
Dă-mi înțălepciune a-nțălege
Poruncile Tale-n svânta lege. /…/

Și să-mi hie inema senină,
În porunca Ta-mblând fără vină. /…/
Picioarelor mele-i luminare
Legea Ta și lucoare-n cărare.

(Ps. 118, 133-136, 141-142, 163-166, 187-188, 249-250)

Natura și Scriptura sunt cei doi martori ai lui Dumnezeu (In. 8, 17), după cum afirmă și Sfântul Efrem Sirul într-un imn: „În cartea sa Moise a zugrăvit zidirea întregii firi/ ca atât firea, cât și cartea să dea mărturie de Ziditorul lor”.[4]

Și, puțin mai departe:

Cheile învățăturii ce deschid toate cărțile [Scripturii]
au deschis înaintea ochilor mei cartea firii,
vistieria Arcei, cununa Legii.
E o carte care, mai presus de toate celelalte, prin istoriile ei,
ne face simțit [pe] Ziditorul și ne predă lucrurile Lui;
face văzute toate podoabele Lui și arătată iscusința Lui[5].


[1] Nemernic = străin.

[2] În LXX și VUL este scris: „descoperă-mi ochii mei [apocalipson tus oftalmus mu/ revela oculos meos]” (Ps. 118, 18), așa cum traduce și Biblia 1688.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 154.

[4] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, op. cit., p. 47.

[5] Idem, p. 53.

Did you like this? Share it: