Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 6 iunie 2013

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [91]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90.

***

Eschatology

2. 8. The Sight of Light and the Eschatology

The last theme of symeonian theology which we discuss here and namely the universal eschatology proves, once again, the eternal validity of personalist theology, as long as the holiness is the interior reality which reveals in perfect mode in the stage of plenary transfiguration of whole creation.

If now, our interior relation with God can be put under the sign of question by those who have not the ghostual perception of God’s presence in believers, then, in the day the one of then, our interior becomes explicit for all, the reality of union with Christ will be incontestable and the living relation with God will prove our source of joy and eternal fulfillment.

We will begin our discussion all with the ethical Discourse 1, in which Symeon speaks, very concentrated, about the transfiguration of the world through the Ghost.

Symeon, starting from what has done Christ God for us, through His incarnation as man, speaks about the growth in holiness and he says that, after the dormition of Saints, their bodies do not remain „altogether incorruptible, nor again altogether corruptible, but, keeping in them both the signs of incorruptibility [tis aftarsias ta gnorismata], but and [on those] of corruptibility, are kept towards being made ​​incorruptible in perfect face  [telios] and renewed [anachenistine] at the resurrection from latter”[1].

The reality of the Holy Relics indicates, on the one part, that has not come the time of renewal, of total transfiguration of creation but that it has begun still of now.

The personal holiness is a full rallying, assumed, at the process of the transfiguration of creation.

The transfiguration of bodies is reserved, says Symeon, of eschatology, for that „it ought not as the bodies of men to be resurrected and to be made incorruptible before of the renewing of creatures [ton ctismaton anacheniseos], but so how this [the creation] has been brought first at existence incorruptible, and after it the man, all so again, first, the creation must to premade and so to change from corruptibility at incorruptibility, and so, together with it and suddenly with it [sin afti che ama afti], will renew and the corruptible bodies of men, for as the man, making again ghostual [pnevmaticos] and immortal [atanatos], to dwell into a place incorruptible [aftarto horio], eternal [edio] and ghostual [pnevmatico]”[2].

The sight of divine light has direct link with the transfiguration of creation, for that this will renew through the divine light and the sight of light leads to the incorruptibility of soul still of now and of body in partial mode but, in full mode, in the next age.

Symeon speaks about a concomitance of the transfiguration of creation and of the man and about a habitation of men, which will have a ghostual body, into a transfigured creation, transformed into a place of incorruptibility and of eternal joy, of eternal communion with their Creator.

The renewal of creation is at our Father a its restoration in the beauty which it had it from the beginning, at the initial beauty [to arheon callos][3].


[1] SC 122, The Ethical Discourses, I, 3, 115-119, p. 204 / Ică jr. 1, p. 124.

[2] Idem, The Ethical Discourses, I, 3, 120-129, p. 204 / Idem, p. 124-125.

[3] Idem, The Ethical Discourses, I, 3, 148-149, p. 206 / Idem, p. 125.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [62]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 119 prezintă anumite tonalități înrudite cu acel imn al pustiei (O, preafrumoasă pustia) extras din Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf:

Că puternicul îș[i] face
Săgețâle iuț[i] de lance,
Cu jeratec înfocate,
Celor din pustietate.

Vai că voia mi-i amară,
Că m-am streinat de țară /…/
Multă duc streinatate
Asuprit de strâmbătate

(Ps. 119, 9-18)

Dosoftei interpretează psalmul aducând în discuție o realitate binecunoscută a creștinismului ortodox, pustnicia sau sihăstria, dar eremiți existaseră și în vechea Iudee.

Străinătatea la care se face aici referire este una de ordin spiritual, pentru că țara aceasta este de fapt țara de viață de care a pomenit și cu alte ocazii, adică Raiul, pe care cărturarii noștri din vechime îl numeau moșia cerească, denumind prin aceasta patria eternă a oamenilor.

Cu toate acestea, versurile lui Dosoftei au rezonanțe menite să ne rememoreze indubitabil celebra Doină a lui Eminescu:

De la Nistru pân-la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.

 /…/

 Curg dușmanii în puhoi
Și s-așează pe la noi;
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate.

Psalmul 120, după ce reafirmă că Dumnezeu „au fapt ceriu cu cuvântul/ Ș[i]-au întărit tot pământul”, insuflă credința că lumea poate fi transformată într-un loc prielnic de către Cel care a creat-o:

Z[i]ua nu-ț[i] va fi de soare
Zăduv, ce-ț[i] va fi răcoare.
Nice luna te-a păli-te
Noaptea cu lucori herbinte.

 (Ps. 120, 5-6, 17-20)

Ultimele două versuri sunt misterioase (obscuritatea semnificației corespunde însă originalului), întrucât, dacă zăduful provocat de arșița soarelui este ceva obișnuit, în schimb „luna cu lucori herbinte” este greu de imaginat ca realitate concretă, chiar dacă am avea în minte o noapte caldă de vară.

Acest fapt ne orientează către o decriptare mistică, indicându-ne că nu poate fi vorba de un peisaj realist.

Dacă interpretăm semnificațiile în continuarea celor din psalmul anterior, probabil că zăpușeala zilei și a nopții reprezintă arsura sau fierbințeala ispitei sau focul suferinței pentru sihaștri și orice fel de nevoitori: „Dumnezău te va feri-te/ Supt umbră, la zî herbinte” (Ps. 120, 13-14).

Versurile sunt încă o mostră – între multe altele din psalmi – de limbaj ambiguu, care pare a se referi la o situație concretă dar șochează prin neverosimilitate și prin elipsa logicii imediate.

E o caracteristică a scrisului vechi și religios, care indică necesitatea decuplării de la realitatea imediată și depășirea ei constantă, pentru că permanent are loc fuziunea cu semnificațiile accederii într-o lume a înălțimilor spirituale, care nu mai corespunde percepțiilor telurice.

O lume insesizabilă  de la nivelul cotidianității mediocre terestre, dar în permanență vectorizată printr-un limbaj re-inventat pentru a fi cât de cât propriu unor realități supramundane.

Însă ambiguizarea sau ermetismul sunt tocmai carcteristicile unei poezii…moderne.

De aceea susținem că paradigma ermetică și alegorică a literaturii noastre vechi a putut oferi o pildă importantă – esențială chiar – literaturii și mai ales poeziei noastre moderne.

Ne-au reținut atenția și câteva versuri care au un aer narativ, deși interpretarea lor nu poate fi decât tot alegorică:

Mă veselesc de vestea ce-m[i] vine,
De mă-mbie direpții cu sine
Să-ntrăm cătră Dumnezău în casă,
La curtea cea svântă ce-Ș[i] aleasă.

Eram oarecând stând cu mulțâme
În curtea ta, Ierusalime,
Ce și de-acmu încă ni-om sui-ne…

(Ps. 121, 1-7)

Și din nou mânia celor răi este zugrăvită prin apelul la comparația cu elementul fluid și năvalnic:

Cându-ș[i] pornesc mânia cu unde
Asupră-ne puhoi să ne-afunde.
Și sufletul nostru puhoi trece
Ca de părău repede și rece.
Și sufletul nostru trecătoare
Ș[i]-au făcut prin apă necătoare.

 (Ps. 123, 7-12)

Melodia poeziei, repetițiile retorice și aliterațiile ne repercutează patosul acestor versuri și ne poartă – auditiv mai cu seamă – pe undele de ape repezi și primejdioase, Dosoftei premeditând efectul stilistic.

Dumnezeu ajută „Precum dintâi ai zâs cu cuvântul,/ De s-au făcut ceriul și pământul” (Ps. 123, 23-24).

Dumnezeu ajută pentru că toate sunt creația Sa și I se supun ca la început, când au fost aduse întru ființă.

Dacă El le-a creat, cu atât mai mult le poate osteni neastâmpărul – chiar și atunci când recunoaștem că aceste ape sunt doar simboluri, pentru că și cele simbolizate au aceeași condiție creaturală.

Însă, deși semnificațiile sunt alegorice, peisajele ilustrate în interiorul acestor alegorii sunt tulburătoare.

Un alt exemplu avem și puțin mai departe: „Și ne-ntoarce, Doamne, cu tot pleanul,/ Ca omeții [zăpezile] când să rump la anul/ De austrul ce suflă cu cálduri/ De cură părăuă”… (Ps. 125, 11-14).

De data aceasta, comparația este în favoarea celor care sunt ajutați de Dumnezeu: pe ei îi întoarce în țara lor cu repejunea cu care curg pâraiele primăvara.

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [19]

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, 618 p.

 ***

Empedocle era originar din Agrigent, Sicilia/ p. 277.

Timaios spune că el, ca și Platon, a furat prelegerile lui Pitagora, și ambii au fost excluși de la școala acestuia/ Ibidem.

Aristotel afirmă că Empedocle a inventat retorica și Zenon dialectica și că Empedocle era adept al lui Homer/ Era considerat și doctor/ Ibidem.

Cineva spune că a ținut o femeie 30 de zile fără puls și făr suflare, motiv pentru care a fost considerat chiar profet/ p. 278.

Spunea: „Agrigentinii trăiesc în lux ca și când a doua zi ar trebui să moară, dar își contruiesc casele așa de solid, ca și când ar crede că vor trăi veșnic”/ Ibidem.

Era adeptul democrației și împotriva tiraniei și a făcut să fie executat un senator care dorea să ajungă tiran și susținătorul lui. Astfel a intrat în politică/ p. 278-279.

Ajunge să se considere zeu/ p. 279.

Poveștile despre moartea lui Empedocle sunt fanteziste: ba că a fost chemat noaptea de o voce cerească și că s-a văzut „o lumină în cer și strălucire de făclii”, în urma cărora s-a crezut că a devenit zeu, ba că s-a scufundat singur în lava unui crater al Etnei, ca să adeverească faptul că s-a transformat în zeu/ p. 279-280.

Purta sandale de bronz/ Empedocle l-a imitat pe Anaximandru „în manifestarea unei trufii teatrale și-n portul de veșminte impunătoare”/ p. 280

Heraclit „era mai mândru ca oricare altul și disprețuitor”/ p. 286.

Considera că înțelepciunea înseamnă „să înțelegi rațiunea cosmică”/ El a spus că Homer merita să fie bătut cu nuiele/ Ibidem.

S-a retras în munți, mâncând ierburi și plante, dar s-a îmbolnăvit de hidropizie și în cele din urmă a murit/ Ibidem.

Heraclit n-a fost dicipolul nimănui și susținea că a învățat singur toate/ p. 287.

A lăsat o carte, scrisă într-un stil neclar, și după moartea lui a apărut secta heraclitienilor/ Ibidem.

Considera că toate lucrurile sunt alcătuite din foc și că se dizolvă în foc, că există destin, că sufletul e foarte adânc, că universul e limitat și există o singură lume, care se naște din foc și se va sfârși prin foc/ Ibidem.

Xenofanes afirmă că există 4 elemente și că numărul lumilor e infinit, că tot ce naște moare și sufletul e o suflare/ p. 290.

Parmenide a susținut că pământul e sferic și că se află în centrul universului și credea că există doar 2 elemente: focul și pământul/ p. 291.

Sufletul este identic cu rațiunea, iar oamenii s-au născut din soare/ Rațiunea e criteriul adevărului/ Ibidem.

Zenon din Elea a fost discipolul lui Parmenide și iubitul lui, după cum spune autorul/ p. 292.

A formulat argumentul Ahile/ Există mai multe lumi/ Ibidem.

Leucip considera că toate lucrurile sunt infinite și se schimbă unele în altele, iar în univers există și vid/ p. 293.

Statuia lui Ion Mincu

Statuia de sub dud…după o ploaie de vară.

Ion Mincu

Mai multe date aici.

Două locuri goale

doua locuri goale

Alergăm adesea după locuri. După locuri în față.

După locuri pe care nu le merităm…după locuri pentru care nu asudăm pe măsură

Există însă și locuri pe care nu ni le dorim…dar în care trebuie să stăm.

Uneori mai puțin…uneori foarte mult…

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno