Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 119 prezintă anumite tonalități înrudite cu acel imn al pustiei (O, preafrumoasă pustia) extras din Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf:

Că puternicul îș[i] face
Săgețâle iuț[i] de lance,
Cu jeratec înfocate,
Celor din pustietate.

Vai că voia mi-i amară,
Că m-am streinat de țară /…/
Multă duc streinatate
Asuprit de strâmbătate

(Ps. 119, 9-18)

Dosoftei interpretează psalmul aducând în discuție o realitate binecunoscută a creștinismului ortodox, pustnicia sau sihăstria, dar eremiți existaseră și în vechea Iudee.

Străinătatea la care se face aici referire este una de ordin spiritual, pentru că țara aceasta este de fapt țara de viață de care a pomenit și cu alte ocazii, adică Raiul, pe care cărturarii noștri din vechime îl numeau moșia cerească, denumind prin aceasta patria eternă a oamenilor.

Cu toate acestea, versurile lui Dosoftei au rezonanțe menite să ne rememoreze indubitabil celebra Doină a lui Eminescu:

De la Nistru pân-la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.

 /…/

 Curg dușmanii în puhoi
Și s-așează pe la noi;
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate.

Psalmul 120, după ce reafirmă că Dumnezeu „au fapt ceriu cu cuvântul/ Ș[i]-au întărit tot pământul”, insuflă credința că lumea poate fi transformată într-un loc prielnic de către Cel care a creat-o:

Z[i]ua nu-ț[i] va fi de soare
Zăduv, ce-ț[i] va fi răcoare.
Nice luna te-a păli-te
Noaptea cu lucori herbinte.

 (Ps. 120, 5-6, 17-20)

Ultimele două versuri sunt misterioase (obscuritatea semnificației corespunde însă originalului), întrucât, dacă zăduful provocat de arșița soarelui este ceva obișnuit, în schimb „luna cu lucori herbinte” este greu de imaginat ca realitate concretă, chiar dacă am avea în minte o noapte caldă de vară.

Acest fapt ne orientează către o decriptare mistică, indicându-ne că nu poate fi vorba de un peisaj realist.

Dacă interpretăm semnificațiile în continuarea celor din psalmul anterior, probabil că zăpușeala zilei și a nopții reprezintă arsura sau fierbințeala ispitei sau focul suferinței pentru sihaștri și orice fel de nevoitori: „Dumnezău te va feri-te/ Supt umbră, la zî herbinte” (Ps. 120, 13-14).

Versurile sunt încă o mostră – între multe altele din psalmi – de limbaj ambiguu, care pare a se referi la o situație concretă dar șochează prin neverosimilitate și prin elipsa logicii imediate.

E o caracteristică a scrisului vechi și religios, care indică necesitatea decuplării de la realitatea imediată și depășirea ei constantă, pentru că permanent are loc fuziunea cu semnificațiile accederii într-o lume a înălțimilor spirituale, care nu mai corespunde percepțiilor telurice.

O lume insesizabilă  de la nivelul cotidianității mediocre terestre, dar în permanență vectorizată printr-un limbaj re-inventat pentru a fi cât de cât propriu unor realități supramundane.

Însă ambiguizarea sau ermetismul sunt tocmai carcteristicile unei poezii…moderne.

De aceea susținem că paradigma ermetică și alegorică a literaturii noastre vechi a putut oferi o pildă importantă – esențială chiar – literaturii și mai ales poeziei noastre moderne.

Ne-au reținut atenția și câteva versuri care au un aer narativ, deși interpretarea lor nu poate fi decât tot alegorică:

Mă veselesc de vestea ce-m[i] vine,
De mă-mbie direpții cu sine
Să-ntrăm cătră Dumnezău în casă,
La curtea cea svântă ce-Ș[i] aleasă.

Eram oarecând stând cu mulțâme
În curtea ta, Ierusalime,
Ce și de-acmu încă ni-om sui-ne…

(Ps. 121, 1-7)

Și din nou mânia celor răi este zugrăvită prin apelul la comparația cu elementul fluid și năvalnic:

Cându-ș[i] pornesc mânia cu unde
Asupră-ne puhoi să ne-afunde.
Și sufletul nostru puhoi trece
Ca de părău repede și rece.
Și sufletul nostru trecătoare
Ș[i]-au făcut prin apă necătoare.

 (Ps. 123, 7-12)

Melodia poeziei, repetițiile retorice și aliterațiile ne repercutează patosul acestor versuri și ne poartă – auditiv mai cu seamă – pe undele de ape repezi și primejdioase, Dosoftei premeditând efectul stilistic.

Dumnezeu ajută „Precum dintâi ai zâs cu cuvântul,/ De s-au făcut ceriul și pământul” (Ps. 123, 23-24).

Dumnezeu ajută pentru că toate sunt creația Sa și I se supun ca la început, când au fost aduse întru ființă.

Dacă El le-a creat, cu atât mai mult le poate osteni neastâmpărul – chiar și atunci când recunoaștem că aceste ape sunt doar simboluri, pentru că și cele simbolizate au aceeași condiție creaturală.

Însă, deși semnificațiile sunt alegorice, peisajele ilustrate în interiorul acestor alegorii sunt tulburătoare.

Un alt exemplu avem și puțin mai departe: „Și ne-ntoarce, Doamne, cu tot pleanul,/ Ca omeții [zăpezile] când să rump la anul/ De austrul ce suflă cu cálduri/ De cură părăuă”… (Ps. 125, 11-14).

De data aceasta, comparația este în favoarea celor care sunt ajutați de Dumnezeu: pe ei îi întoarce în țara lor cu repejunea cu care curg pâraiele primăvara.

Did you like this? Share it: