Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 7 iunie 2013

Parteneriatul Stat-Biserică [Sinaia, 5-7 iunie 2013, arhiva]

http://ia801604.us.archive.org/18/items/ArhivaDocumente/AfisParteneriatulStatBisericaSimplu.jpg

Sinaia, 6 iunie 2013, inainte de eveniment

***

Conferențiarii zilei de joi, 6 iunie 2013, în ordinea alocuțiunilor

1. Conf. Dr. Radu Preda, Teologia Socială Ortodoxă. Modă sau necesitate?!

2. Dr. Elena Brănaru, Noi servicii de sănătate mintală în România

3. Prof. Dr. Radu Ștefan Vergatti, Relația dintre Domnie și Biserică în secolul al XIV-lea în Țara Românească

4. Prof. Dr. Ioan Gherghina, Proiectul legii sănătății publice în cadrul dialogului între instituțiile Statului, Biserică și Societate

5. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Parteneriatul dintre Stat și Biserică: de la cadrul legislativ la situația concretă

6. Lect. Dr. Ancuța Negrea, Cuvântul care „zidește” – principiu al noii redefiniri a sinelui în context european

7. Pr. Nicolae Anușca, Colaborarea Stat-Biserică în domeniul social în România

8. Lect. Dr. Roxana Toader, Parteneriatul Școală-Biserică. Rolul Bisericii în prevenirea abandonului școlar

9. Lect. Dr. Andreea Băndoiu, Fundația Sfânta Irina – studiu de caz. Principiul neimplicării

10. Prof. Dr. Ștefania Zlate și Lect. Dr. Claudia Vlaicu, Valențe cognitive ale psihoterapiei ortodoxe

11. Lect. Dr. Monica Moraru, Familie și societate. O abordare critică

12. Prof. Dr. Gheorghe F. Anghelescu, Parteneriatul Stat-Biserică în România. Studii de caz.

13. Dr. Bogdan Vintilă, Medicina de Urgență – misiune între posibil și imposibil

14. Diac. Lect. Dr. Alexandru Arion, Ortodoxie și societate la începutul secolului XXI. Repere pentru dialogul Stat-Biserică

15. Corneliu Bulai, Modelul propus de Kolping România 

16. Pr. Dr. Cristian Popa, Rolul Bisericii Ortodoxe Române în societatea românească de astăzi

17. Psiholog Elena Dumitru, Terapie și credință. Misiune comună pentru Stat și Biserică

18. Formator Wilhelmina Ursan, Telefonul verde

19. Fizician Maria Popescu, Teologia inteligenței sociale

*

Protos. Dr. Melchisedec Dobre ne-a prezentat construirea Mănăstirii Înălțarea Domnului de la cota 1000 și căutările sale pentru a identifica Sfintele Moaște ale Sfântului Neagoe Basarab, în ziua de vineri, 7 iunie 2013, când am servit masa la Mănăstire.

***

Arhiva audio a evenimentului a fost formată aici. 38 file audio + 16 fotografii.

*

http://ia601808.us.archive.org/31/items/Parteneriat/PiciorusPredaAnusca.jpg

*

Alocuțiunea mea, prezentată infra, reprezintă p. 25-32 din cartea în lucru: Atenție teologică.

Parteneriatul dintre Stat și Biserică: de la cadrul legislativ la situația concretă

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 

Prin[1] Legea nr. 489/ 2006 (publicată în Monitorul Oficial pe data de 8 ianuarie 2007), referitoare la libertatea religioasă și regimul general al Cultelor din România, în art. 7, alin. 1, Statul român recunoaște fiecărui Cult statutul de partener social[2].

În art. 9, alin. 5, al aceleiași legi, se specifică faptul că parteneriatele dintre Stat și Culte se pot încheia „în domeniile de interes comun”[3]. Pe când în art. 10, alin. 7, se precizează că Statul român sprijină Cultele „în calitate de furnizori de servicii sociale[4].

Însă legea nu ne explică două lucruri absolut importante pentru un parteneriat real între Stat și Culte:

1. ce presupune statutul de partener social al unui Cult în relația cu Statul român;

2. care sunt interesele comune ale Statului și ale Cultelor recunoscute din România.

Pentru că, în funcție de aceste două lămuriri, am înțelege care sunt posibilitățile de implicare și limitele, în același timp, ale implicării sociale a Cultelor dar, mai important decât atât, dacă Statul român are interese majore și stabile în parteneriatul cu Cultele sau, dimpotrivă, interesele lui sunt conjuncturale.

Senatul României, în ziua de 25 noiembrie 2009, a adoptat proiectul de lege al parteneriatului dintre Stat și Biserică în domeniul asistenței sociale[5]. Care ar fi trebuit să intre în vigoare în ziua de 1 ianuarie 2010, cf. art. 21 din lege[6]. Și această lege ne explică tocmai statutul de partener social al Cultelor în relația lor cu Statul.

În art. 6 se specifică „obiectivele programelor de asistență socială” parteneriale și acestea constau în organizarea și dezvoltarea de servicii sociale și în asigurarea asistenței sociale curente și în caz de calamitate[7].

Iar beneficiarii sunt persoanele defavorizate, de la copiii instituționalizați până la familiile cu probleme financiare și persoanele vârstnice singure[8].

Aflăm din această lege și cuantumul contribuției financiare a celor două părți în parteneriatul social: 80% din costuri sunt suportate de bugetul de stat, prin Ministerul Muncii, al Familiei și al Protecției sociale și 20% din costuri sunt „acoperite de unitățile de cult, din donații, sponsorizări, ori din alte surse de venituri legal constituite”[9].

Pe 8 martie 2011, Camera Deputaților a adoptat aceeași lege dar într-o formă modificată[10]. Astfel că, în art.1 nu se mai vorbește despre parteneriatul dintre Stat și Biserică, ci despre „reglementarea finanțării din fonduri publice a programelor inițiate de culte”[11].

Însă când se pune problema inițierii programelor sociale de către Culte, parteneriatul Statului cu Cultele nu mai e unul real, ci statul are calitatea de sponsor, în cadru legal, al unor acțiuni caritabile ale Cultelor.

În articolul al 2-lea al legii, Statul contribuie la „valorificarea potențialului cultelor”, la „încurajarea și dezvoltarea cultelor” și la „implicarea cultelor” în acțiuni sociale, dar nu se implică într-un demers partenerial ci la nivel asistențial.

Însă Statul are nevoie de parteneriatul cu Biserica tocmai pentru că nu își poate onora, pe deplin, atribuțiile la nivel social și nu pentru ca să pună în evidență resursele de creație și de filantropie ale Cultelor din România.

Nu e nevoie de un parteneriat al Statului cu Biserica pentru ca să ne evidențiem resursele interne ci parteneriatul are în vedere, așa cum spune și art. 3, lit. a, nevoia de a produce servicii sociale care să contribuie la prevenirea și depășirea unor situații de dificultate, vulnerabilitate și dependență ale unor persoane, familii, grupuri și comunități și pentru creșterea calității vieții și realizarea unei incluziuni sociale reale[12].

În art. 10, alin. 4, se specifică faptul că aportul de cofinanțare din partea cultelor este „în cuantumul de cel puțin 20% din totalul sumei aprobate”[13]. Asta însemnând că, în comparație cu legea adoptată de Senat, Statul nu își mai asumă un aport financiar de 80%, în mod expres, ci un cuantum neprecizat.

Însă parteneriatele reale sunt cu termeni foarte bine precizați și nu evazivi.

Numai că în data de 5 aprilie 2011, președintele României a cerut reexaminarea legii privind parteneriatul dintre Stat și Culte în domeniul serviciilor sociale și a retrimis-o Senatului[14]. Ea rămânând nepublicată până azi.

Iar în reexaminare, președintele cere ca „procedura de finanțare derogatoare de la regimul general stabilit prin Legea nr. 350/ 2005 să fie în mod transparent, expres și clar stabilită prin prezenta lege”[15].

Însă legislatorii nu au știut să stabilească, în mod transparent, cuantumul de finanțare din partea Statului sau nu se dorește adoptarea legii într-un cuantum financiar atât de mare din partea Statului?

Dacă ne aducem aminte de pledoaria aceluiași președinte al României pentru un stat social minimalist[16], în timp ce el ajunsese unul clientelar[17], înțelegem de ce trenează adoptarea acestei legi. Și, implicit, de ce parteneriatul Statului cu Biserica e mai mult o dorință decât o realitate de facto.

Care e atunci situația concretă a parteneriatului dorit? Statul deține puterea, deține resursele financiare, deține logistica, însă nu e unul deplin eficient în ceea ce privește țesutul social al societății.

Iar mai aproape de oameni, în mod real, ajunge Biserica, prin slujitorii ei decât Statul prin funcționarii lui.

Numai că Biserica are fonduri financiare puține, iar sponsorizările nu sunt pe toate drumurile. Sponsorizările transparente, de mari dimensiuni, sunt rare.

Iar nevoile oamenilor nu se pot alina cu promisiuni ci prin implicare directă și concretă în viața lor.

Însă implicarea Bisericii în domeniul asistenței sociale, în parteneriat cu statul, conform legilor amintite, este doar în calitate de furnizoare de servicii sociale în detrimentul recunoașterii laturii sale sacramentale și didascalice.

Acest lucru produce multe mutații la nivelul percepției sociale, pentru că Biserica e chemată, în această calitate, doar să aprovizioneze cantine sociale, să întrețină spitale, să întrețină școli, să întrețină case de copii și de bătrâni și deloc să fie liturgică și sfințitoare în această lume.  

Numai că Biserica, în primul rând, este „stâlpul și temelia adevărului” [I Tim. 3, 15] în această lume și are drept scop chemarea fiecărui om la relația personală cu Dumnezeu, în care fiecare să se îndumnezeiască[18].

Iar situația actuală, în care criza economică dezvăluie, în mod acut, adâncimile noastre sufletești, ne-a arătat că suferim, mai degrabă, de o criză spirituală și morală, care se manifestă printr-un mod utilitarist și egocentric de a vedea relațiile cu semenii[19].

De aceea, o accentuare unilaterală a laturii sociale a Bisericii, în detrimentul celei sfințitoare și teologice, produce o mai mare erodare la nivelul percepției publice decât neimplicarea sistematică, de mari proporții, în problematica socială.

Pentru că, în atare condiții, Biserica e percepută mai mult ca un ONG decât ca Trupul mistic al lui Hristos.

De fapt, Statul român nu recunoaște o întâietate a Bisericii Ortodoxe Române asupra celorlalte Culte din România.

Asta în ciuda faptului că Biserica Ortodoxă Română, în comparație cu alte Culte, mai mult sau mai puțin recente, a avut și are un rol fundamental în crearea identității și a unității naționale, datorită căruia avem astăzi un Stat național și unitar.

Pentru că, potrivit art. 9, alin. 2, din Legea nr. 489/ 2006, „cultele sunt egale în fața legii și a autorităților publice” iar potrivit art. 9, alin. 1, „în România nu există religie de stat”[20].

Așa că, în mod eufemistic, din punctul de vedere al Statului noi vorbim despre Biserică cu majusculă, pentru că noi suntem, în fapt, doar „un cult” printre altele.

Însă Statul trebuie să recunoască ceea ce Biserica spune că este și nu trebuie să încerce să îi dea o altă definiție, chiar dacă Statul român se declară „neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee”[21].

Acest lucru ar înseamna un respect reciproc, demn de un parteneriat real. Pentru că altfel și Biserica ar putea să redefinească Statul în termeni pe care Statul nu e dispus să îi recunoască.

Însă, din punctul meu de vedere, cred că Statul dorește să își auxilieze Biserica într-un demers pentru care Biserica nu e deloc pregătită în ansamblul ei. Dar nici Statul nu este.

Și se observă acest lucru în orașele mari sau în punctele favorizate, unde se dezvoltă proiecte sociale ale Bisericii în parteneriat cu Statul.

Preoții ortodocși nu au multiple specializări cel mai adesea. Nu pot să ajute efectiv, într-un alt domeniu de competență, chiar dacă și-ar dori acest lucru.

Și dacă există un centru social e pentru că există entuziasmul unui preot și profesionalismul sau entuziasmul unor credincioși, care încearcă să facă ceva pentru semenii lor.

La Valea Plopului[22] un preot încearcă să facă imposibilul pentru un număr impresionant de copii nedoriți. O mănăstire are azil și orfelinat[23]. Pot exista parohii și Mănăstiri cu cabinete medicale, cu clase de studiu, cu brutărie și fabrică de confecții, cu tipografie și camere de oaspeți sau cu multe alte facilități sociale.

Numai că pentru toate acestea trebuie oameni, trebuie oameni care să se dăruie, să nu mai facă nimic altceva, care să accepte condițiile unei munci în interiorul Bisericii și trebuie bani, mulți bani.

Acești oameni trebuie angajați prin contracte de muncă. Și pentru asta Biserica trebuie să aibă oferte de muncă stabile, asistată de Stat, și să facă un lobby constant pentru atragerea, în sfera ei de acțiune, a unor oameni, deopotrivă religioși și bine pregătiți profesional.

Adică Biserica trebuie să își schimbe cu totul optica în care percepe profesionalizarea muncii cât și asupra consecințelor pe care le are o dezvoltare instituțională caritativă de proporții.

Iar preotul, dacă conduce astfel de întâmpinări ale societății, le face ca un administrator cel mai adesea. Dar un administrator care nu mai are timp suficient de slujbe și de studiu și de predicat, pentru că activitatea socială îi mănâncă aproape tot timpul.

De aceea trebuie să ne clarificăm nouă înșine ce fel de Biserică dorim pentru azi și pentru mâine. Și, în funcție de acest lucru, trebuie să regândim învățământul teologic. Pentru că la secția pastorală, viitorul preot învață numai teologie, teologie de multe feluri, însă nu o mie de alte lucruri pentru ca să fie capabil să dezvolte activități sociale concrete.

Iar dacă unii aspiranți la preoție nu au înclinații manageriale și nici ctitoriale, asta înseamnă că nu vor mai fi hirotoniți deloc, dacă nu știu să câștige bani și nici să zidească Biserici? Să întrețină orfelinate sau să facă pâine?

Pe de altă parte, nici Statul nu dorește să își asume o agendă strictă de obiective parteneriale. Fiecare nouă guvernare vine cu direcția ei. Biserica însă nu e politizată și echidistanța ei are în vedere demersuri sociale concrete.

În ce măsură însă, Statul, mereu politizat, mereu cu interese partinice, poate să fie un adevărat și constant partener social al Bisericii? Și dacă nu se ține de cuvânt în împlinirea obligațiilor sale, cine îl poate trage la rost? Pentru că Statul, în acțiunea socială, e partenerul cu aportul financiar cel mai mare.

Iar în situația de față, Statul român are o imensă datorie față de instituții financiare străine, după cum știm cum toții, și își pune speranța, în mod explicit, în atragerea fondurilor europene[24] și în contribuțiile marilor companii și ale ONGurilor pentru diminuarea nevoilor sociale.

De aceea, nici Statul nu este pregătit pentru un parteneriat social real cu Biserica, pentru că nu e solvabil potrivit cu nevoile momentului.

Pentru că nevoile sociale pot fi diminuate într-un stat care are creștere economică stabilă, care creează locuri de muncă, care reduce considerabil economia neagră și care gândește pentru binele cetățeanului într-un mod conjugat.

Adică luând în serios toate instituțiile de stat și private care se implică atât în creșterea economică cât și în creșterea nivelului de educație, de culturalizare și de prevenție.

Fără doar și poate, eu pledez pentru un parteneriat stabil al Bisericii cu Statul, cât și cu alte instituții private, însă dezvoltându-l pe baze realiste.

Biserica poate oferi aportul ei nu în mod abstract ci bazându-se pe oamenii pe care îi are și pe patrimoniul și resursele aferente.

De aceea, mai înainte de orice încercare de a ne include într-un parteneriat trebuie să vedem pe cine ne bazăm, pe ce resurse umane calificate și pe ce sume de bani curente și constante.

Pentru că de la această evidență onestă asupra situației înțelegem ce putem dezvolta în relație cu Statul și cu alte instituții private, în ce ritm și cu ce avantaje pentru noi.


[1] Articol scris în zilele de 17-18 mai 2013. Pentru Simpozionul Național Parteneriatul Stat-Biserică. Acțiunea socială a Bisericii astăzi, Sinaia, 5-7 iunie 2013. Organizat de Prof. Gheorghe F. Anghelescu.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[15] Ibidem.

[18] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1996, p. 272.

[19] PFP Daniel Ciobotea, referitor la acest lucru, spunea recent: „Trecem printr-o perioadă de criză economică, ea însăşi fiind rezultatul unei crize morale şi spirituale. Dar criza spirituală ca indiferenţă, insensibilitate faţă de existenţa lui Dumnezeu şi nevoile aproapelui nostru este răul cel mai mare”, cf. http://www.basilica.ro/stiri/te_deum_la_inceputul_vizitei_canonice_a_patriarhului_romaniei_in_episcopia_oradiei_9102.html.

[21] Cf. art 9, alin. 1, din Legea nr. 489/ 2006: http://www.patriarhia.ro/ro/documente/489_2006.html.

Câteva probleme legate de „Mistrețul cu colți de argint”

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

– Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos…

– Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici …

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!…

– Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!…

– Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!…

– Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: – Taci…
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?…

– Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor
, către cerul senin…
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

*

Ar fi interesant un studiu despre obsesiile literaturii române, care să descopere și să analizeze măcar câteva din aspectele (nu spun neapărat teme, pentru că nu sunt astfel stricto sensu sau cel puțin nu toate) asupra cărora scriitorii au revenit cu obstinație, considerând că ilustrarea lor nu poate să lipsească din propria operă.

Căutarea idealului și definirea poetică reprezintă acest gen de interes, manifestat în poezie, metamorfozat liric de la o epocă la alta, împrumutând mereu alte măști dar rămânând totuși o căutare de sine recognoscibilă sub multiple forme.

Poemul Mistrețul cu colți de argint, al lui Șt. A. Doinaș, se înscrie în această obsesie lirică.

Receptat cu superlative, ca o reușită poetică și stilistică excepțională – ceea ce este –, se trece însă cu vederea faptul că nici subiectul propriu zis și nici anumite tonalități poetice nu erau genuine.

Nu i s-ar putea imputa autorului acest lucru, în mod evident, ci ne intrigă doar faptul că se creează uneori impresia de insularitate sau de unicitate absolută a acestui poem.

Câteva motive eminesciene (codrul negru, luceferii palizi și cornul care sună) ne atrag atenția că vânătoarea are legătură cu crezul poetic, de la bun început, așa cum aluzia la Miorița (flaut de os) ne orientează spre interpretări de genul jertfei pentru artă.

Și tot de la o primă vedere, Doinaș îi urmează lui Macedonski, cu a sa Noapte de decemvrie[1], înlocuind emirul cu un prinț din Levant, recurgând însă la o formulă poetică mult mai concentrată pentru a ilustra vânătoarea idealului, față de poezia lui Macedonski.

Concentrată este balada lui Doinaș și față de poemul cu același subiect dar cu o mai largă desfășurare, al lui Radu Gyr, Balada păsării măiastre[2], despre care am mai vorbit[3].

Nu știu dacă există vreo filiație între cele două poeme, pentru că Doinaș l-a scris prin 1945, dar l-a publicat mai târziu (1966), iar Gyr l-a scris în închisoare.

Coincidențele privind personajele baladelor și scopul vânătorii sunt destul de mari. Bineînțeles, autorii sunt personalități poetice deosebite și acest lucru este evident.

E posibil însă și ca cele două creații să fi fost compuse independent, deși tema e aceeași și este incitantă o referință comună la istețimea servitorilor din ambele balade: „zicea servitorul privindu-l isteţ” (Doinaș) și, respectiv, „istețe slugi” (Gyr).

Se poate totuși să fie coincidențe (datorate posibil unei anumite atmosfere literare, specifice epocii). Poate că vor găsi alții răspunsul – cercetând dacă poemul lui Doinaș ar fi putut fi cunoscut mai înainte de publicare – pentru că nu avem timp acum de investigații în această direcție.

Însă tradiția românească este departe de a se limita numai la Macedonski, pe care l-am amintit mai devreme.

Pașoptiștii fuseseră intens preocupați de a afirma un rol al poetului în istorie, cel mai adesea punând semnul de egalitate între poeți și îngeri sau profeți.

Rătăcitorul Conrad al lui Bolintineanu (din poemul omonim: un roman în versuri sau un Memento mori liric-narativ) se apropie întrucâtva de ipostaza emirului macedonskian și, prin ricoșeu, de cea a prințului levantin al lui Doinaș.

Însă cel care a compus primele poeme de mari dimensiuni pe tema urmăririi idealului de neatins este Eminescu, cu cel puțin două balade esențiale pentru această temă: Diamantul Nordului[4] și Miron și frumoasa fără corp[5].

Din păcate sunt poeme postume, pe care le publică Perpessicius în 1952 și 1963, în vol. IV și respectiv VI din Opere, dar ele fuseseră popularizate mai înainte de către G. Călinescu, care a și editat o parte din postume în 1938 și 1942 (ediția a doua).

În Diamantul Nordului, mai cu seamă, intrarea într-un ținut al necunoscutului, pe care neopritul căutător al idealului său îl ignoră, pare că devansează elaborările baladești de mai târziu:

Fugea Cavaleriul. Dar codri-n urdie
În urmă-i s-adună și iar se-mprăștie;
Câmpiile șese alunecă iute,
Deasupră-i s-alungă de fulgere sute,

Și luna s-azvârle pe-a norilor vatră,
Pâraiele scapăr, bulboanele latră,
Deasupra lui cerul i-aleargă în urmă
Și stelele-n râuri gonite, o turmă.

Și munții bătrâni îl urmau în galop
Cu stâncele negre, gigantici ciclopi,
Greoaie hurducă pământu-n picior,
Prăval de pe umeri pădurile lor.

Se-ntreabă: Fug eu? sau că lumea întreagă
A rupt-o de fugă nebună, pribeagă?
Sau mări subterane duc munții cu sine,
Purtându-m-o frunză pierdută pe mine?

Anterior baladei lui Doinaș este și poemul Călușarii al lui Ion Pillat, din vol. Limpezimi (1928), despre care nu putem spune că anticipează ritmurile lui Doinaș, ci mai degrabă că Doinaș îi preia stilul – reproducem câteva strofe:

Potop se revarsă pe luncă seninul.
Să frigem iar mielul hoțește, pelinul
Să-l bem sub umbrare de frunze prin care
Lumină de soare se cerne-n pahare.

Iubito, îmi adă urciorul cu vin –
Din vremuri bătrâne ca basmul sabin,
Să-mi chemi în poiană la umbră de-arțari,
Cu regele mut, cei cinci călușari.

/…/

 E goală poiana, e gol și paharul.
Azvârle iar noaptea cu stelele zarul.
M-oi duce, m-oi pierde, ca jocul latin –
Iubito, îmi adă urciorul cu vin.

Volumul lui Emil Botta, Pe-gură de rai, din 1943, de asemenea aduce două poezii a căror dispută pe tema confuziei dintre realitate și nălucire este frapant de asemănătoare cu polemica dintre prinț și servitor, din balada lui Doinaș, având în vedere și identitatea sugestiilor morții sau ale transcenderii într-o altă lume, a Fanteziei negre:

Cum cântați de pierdute, voi, paseri,
suflete pline de foc, inimi încinse de pară…
Ceru-i răpit și-n extaze răpită e firea;
și așa vin pe lume încântările toate.

Dar scula-se-vor domnii
și-or trage fereastra cu ură.
Și-or spune femeile, biete: „o, lasă,
Mai lasă deschisă fereastra, bărbate…
Visarăm ceva nefiresc, negrăit de romantic!…”

– Muieri. Poezii. Nu-i timp a visare.
Ci vin de mă-ncalță tu, slugă.
Văzui astă-noapte o față de cridă,
și-n fereastră o neagră aspidă
și o mie de boturi căscate.
– Luna, era luna, bărbate…

– Și auzii un lătrat fioros ca prin vis
și apoi scârțâit ca de cară
și mugete multe de fiară.
Sigur, sigur, iadul și-a deschis
uriașa-i poartă de cetate.
– Paseri în ceruri, păsărele, bărbate… (etc.)

(Intermezzo)

– Ce-i asta, ce-i asta, văr Dragoste,
văd copita vrăjitorului Pan?!
– O, răspunde văr Dragoste,
sunt botforii mei de curtean…

– Ce-i asta, ce-i asta, văr Dragoste,
au ești pădureanul cu naiul subțire?!
– O, Echo te minte, nimica-i,
doar tăcerea limbută, Messire.

O, te fură Vagul, neagra Fantezie
Bea, bea din acest vin;
am să-ți fiu cupar, am să-ți dau ambrozie,
am să te vindec de spleen!

(Duo)

Raportul stăpân-servitor este de asemenea identic.

D. Ureche susține, într-un studiu recent, prezența în poemul lui Doinaș a unor ecouri din baladele romantice germane[6]:

– Obrazul, copile, de ce ți-l ferești?
– O, tată, pe-al ielelor rege-l zărești?
Tu nu-i vezi cununa și coada de vrac?
– Sunt neguri, copile, ce-n vânt se desfac.

– O, tată, în preajmă-ți să vezi tu nu știi?
Sunt iele, crăiese pe plaiuri pustii.
– Iubite copile, privesc în zadar,
Sunt surele sălcii, cu frunzetul rar.

(Goethe, Regele ielelor)

Poezia fusese tradusă în românește de Ștefan Octavian Iosif (cu titlul Craiul ielelor)[7] și Botta o putea cunoaște.

Credem așadar că Emil Botta a absorbit această influență înaintea lui Doinaș, în poezia sa, bun cunoscător, cum era, și admirator al romantismului și totodată al poeziei care încerca să recapituleze tradiția.

Anterioritatea lui Pillat și Emil Botta, în lirica românească, este un fapt incontestabil, chiar dacă putem accepta că Doinaș a creat o replică baladescă genială.


[6] A se vedea Diana Ioana Ureche, Poezia lui Ștefan Aug. Doinaș. Modernitate și clasicitate, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2011, p. 249, 251.

[7] Cf. Liviu Rusu, De la Eminescu la Lucian Blaga, Ed. Cartea Românească, București, 1981, p. 336-337.

Pentru baladă, în traducerea lui Șt. O. Iosif, a se vedea: http://www.tititudorancea.ro/z/johann_wolfgang_von_goethe_craiul_ielelor.htm.

Sau: http://literaturapopoarelor.blogspot.ro/2011/09/craiul-ielelor-erlkonig-balada-de-jw.html.

Dante, Divina Comedie [14]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

În brâul al 4-lea sunt nepăsătorii/ leneșii/ p. 400.

Virgiliu îi vorbește lui Dante despre amorul bun și rău/ p. 400-402.

„luna /…/ asemenea c-un ceaun de foc”/ p. 403.

În brâul al 4-lea și al 5-lea sunt leneșii, zgârciții și risipitorii/ p. 406 ș. u.

Alt vis/ 406-407.

„tutindeni”/ p. 408 – prescurtare la care a apelat Dosoftei în versificare (Coșbuc încearcă să confere o nuanță medievală limbii române în care traduce, recurgând la termenii poetici, cu rezonanță, ai lui Dosoftei, dar și la alte cuvinte ale limbii vechi cu valențe poetice);

Dante întâlnește aici un papă, care îi cere s-o anunțe de soarta sa pe nepoata sa, Alagia/ p. 409-411.

În brâul al 5-lea: avarii și risipitorii/p. 412 ș. u.

„a fapt” (perfectul simplu al lui a face, în româna veche, și care iese în evidență mai ales în versurile lui Dosoftei)/ detaliu din viața Sfântului Nicolae: ajutorul dat celor trei fecioare pentru a se căsători/ p. 413.

Întâlnirea cu Hugo Capet/ p. 413 ș. u.

Dante, ca și în trecut, amestecă aghiografiile și istoria reală cu mitologia.

„vicarul lui Sân-Pietru” / p. 421: titlu pe care și-l arogă papii, după schismă;

Autorul introduce în scenă un poet latin, Stațiu, despre care el afirmă că ar fi crezut într-o profeție despre venirea lui Hristos, pe care o aflase chiar de la Virgiliu, și s-ar fi botezat, pe vremea lui Domițian; Virgiliu însă nu crezuse și de aceea se afla în Iad sau în Limb (cu excepția acestei excursii pe care o face mai presus de condiția sa)/ p. 423 ș. u.

Duhurile/ umbrele se poartă…trupește (nu e prima dată și nici ultima)/ p. 424.

Brâul al 6-lea: lacomii/ p. 425 ș. u.

Ieșind din brâul al 5-lea, „un înger” îi șterge lui Dante al 5-lea P de pe frunte – adică păcatele respective, corespunzătoare fiecărui brâu/ p. 425.

Cu alte cuvinte, traversând Purgatoriul i se șterg treptat toate păcatele, Dante considerându-se un ales și un mântuit.

„genune”, cu sensul de iad/ p. 429.

Virgiliu spune că, împreună cu el, în primul cer al Iadului mai sunt și Anacreon, Euripide, Simonide/ p. 429 – alături de care însă Dante așază și personaje literare și mitologice, amestecând, ca întotdeauna, realitatea cu ficțiunea.

Virgiliu este „mai mult decât un tată” pentru Dante/ p. 432.

Brâul al 7-lea: desfrânații/ p. 445 ș. u.

Stațiu îi explică lui Dante cum pot sufletele să sufere de foame și de sete/ p. 446-450.

Este prima dată când Dante își pune această întrebare…

Traversarea lumii de dincolo e un favor pe care i l-a dat Beatrice lui Dante, pe care o considera o „Doamnă”, o sfântă, fără să ne dea argumentele necesare/ p. 453.

Apariția îngerului/ p. 458.

Virgiliu se consideră, ajungând aici, „vecin cu Dumnezeu”/ p. 459.

Însoțit de Virgiliu, Dante trece prin focul în care se aflau cei ce trebuia să-și termine penitența/ p. 460 ș. u.

Multă atenție doar la unghii

multa atentie  doar la unghii

Îți dai seama ce prețuiește…după ceea ce pune în evidență când stă.

Ba își arată degetele, ba picioarele, ba sânii, ba încălțămintea, ba e atentă la păr…la cum o percep cei din jur.

Nu se uită la întreg…ci doar la amănunte disparate.

Însă omul te ia ca întreg…niciodată ca unghii frumoase.

Monteoru

Monteoru

Opera e cea de care se împiedică alții după ce nu mai ești.

Memoria în postmodernitate

Nu contează ce trebuie de memorat…pentru că noi avem alte desene de făcut.

memoria in postmodernitate

Pentru că postmodernitatea se joacă cu trecutul pe când își bate joc de sine.

Și când noi, oamenii Bisericii, ne ocupăm de probleme minore în locul celor de fond nu facem altceva decât să ne manifestăm ca niște postmoderni care se dezangajează în fața lucrurilor fundamentale.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno