Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

– Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos…

– Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici …

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!…

– Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!…

– Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!…

– Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: – Taci…
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?…

– Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor
, către cerul senin…
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

*

Ar fi interesant un studiu despre obsesiile literaturii române, care să descopere și să analizeze măcar câteva din aspectele (nu spun neapărat teme, pentru că nu sunt astfel stricto sensu sau cel puțin nu toate) asupra cărora scriitorii au revenit cu obstinație, considerând că ilustrarea lor nu poate să lipsească din propria operă.

Căutarea idealului și definirea poetică reprezintă acest gen de interes, manifestat în poezie, metamorfozat liric de la o epocă la alta, împrumutând mereu alte măști dar rămânând totuși o căutare de sine recognoscibilă sub multiple forme.

Poemul Mistrețul cu colți de argint, al lui Șt. A. Doinaș, se înscrie în această obsesie lirică.

Receptat cu superlative, ca o reușită poetică și stilistică excepțională – ceea ce este –, se trece însă cu vederea faptul că nici subiectul propriu zis și nici anumite tonalități poetice nu erau genuine.

Nu i s-ar putea imputa autorului acest lucru, în mod evident, ci ne intrigă doar faptul că se creează uneori impresia de insularitate sau de unicitate absolută a acestui poem.

Câteva motive eminesciene (codrul negru, luceferii palizi și cornul care sună) ne atrag atenția că vânătoarea are legătură cu crezul poetic, de la bun început, așa cum aluzia la Miorița (flaut de os) ne orientează spre interpretări de genul jertfei pentru artă.

Și tot de la o primă vedere, Doinaș îi urmează lui Macedonski, cu a sa Noapte de decemvrie[1], înlocuind emirul cu un prinț din Levant, recurgând însă la o formulă poetică mult mai concentrată pentru a ilustra vânătoarea idealului, față de poezia lui Macedonski.

Concentrată este balada lui Doinaș și față de poemul cu același subiect dar cu o mai largă desfășurare, al lui Radu Gyr, Balada păsării măiastre[2], despre care am mai vorbit[3].

Nu știu dacă există vreo filiație între cele două poeme, pentru că Doinaș l-a scris prin 1945, dar l-a publicat mai târziu (1966), iar Gyr l-a scris în închisoare.

Coincidențele privind personajele baladelor și scopul vânătorii sunt destul de mari. Bineînțeles, autorii sunt personalități poetice deosebite și acest lucru este evident.

E posibil însă și ca cele două creații să fi fost compuse independent, deși tema e aceeași și este incitantă o referință comună la istețimea servitorilor din ambele balade: „zicea servitorul privindu-l isteţ” (Doinaș) și, respectiv, „istețe slugi” (Gyr).

Se poate totuși să fie coincidențe (datorate posibil unei anumite atmosfere literare, specifice epocii). Poate că vor găsi alții răspunsul – cercetând dacă poemul lui Doinaș ar fi putut fi cunoscut mai înainte de publicare – pentru că nu avem timp acum de investigații în această direcție.

Însă tradiția românească este departe de a se limita numai la Macedonski, pe care l-am amintit mai devreme.

Pașoptiștii fuseseră intens preocupați de a afirma un rol al poetului în istorie, cel mai adesea punând semnul de egalitate între poeți și îngeri sau profeți.

Rătăcitorul Conrad al lui Bolintineanu (din poemul omonim: un roman în versuri sau un Memento mori liric-narativ) se apropie întrucâtva de ipostaza emirului macedonskian și, prin ricoșeu, de cea a prințului levantin al lui Doinaș.

Însă cel care a compus primele poeme de mari dimensiuni pe tema urmăririi idealului de neatins este Eminescu, cu cel puțin două balade esențiale pentru această temă: Diamantul Nordului[4] și Miron și frumoasa fără corp[5].

Din păcate sunt poeme postume, pe care le publică Perpessicius în 1952 și 1963, în vol. IV și respectiv VI din Opere, dar ele fuseseră popularizate mai înainte de către G. Călinescu, care a și editat o parte din postume în 1938 și 1942 (ediția a doua).

În Diamantul Nordului, mai cu seamă, intrarea într-un ținut al necunoscutului, pe care neopritul căutător al idealului său îl ignoră, pare că devansează elaborările baladești de mai târziu:

Fugea Cavaleriul. Dar codri-n urdie
În urmă-i s-adună și iar se-mprăștie;
Câmpiile șese alunecă iute,
Deasupră-i s-alungă de fulgere sute,

Și luna s-azvârle pe-a norilor vatră,
Pâraiele scapăr, bulboanele latră,
Deasupra lui cerul i-aleargă în urmă
Și stelele-n râuri gonite, o turmă.

Și munții bătrâni îl urmau în galop
Cu stâncele negre, gigantici ciclopi,
Greoaie hurducă pământu-n picior,
Prăval de pe umeri pădurile lor.

Se-ntreabă: Fug eu? sau că lumea întreagă
A rupt-o de fugă nebună, pribeagă?
Sau mări subterane duc munții cu sine,
Purtându-m-o frunză pierdută pe mine?

Anterior baladei lui Doinaș este și poemul Călușarii al lui Ion Pillat, din vol. Limpezimi (1928), despre care nu putem spune că anticipează ritmurile lui Doinaș, ci mai degrabă că Doinaș îi preia stilul – reproducem câteva strofe:

Potop se revarsă pe luncă seninul.
Să frigem iar mielul hoțește, pelinul
Să-l bem sub umbrare de frunze prin care
Lumină de soare se cerne-n pahare.

Iubito, îmi adă urciorul cu vin –
Din vremuri bătrâne ca basmul sabin,
Să-mi chemi în poiană la umbră de-arțari,
Cu regele mut, cei cinci călușari.

/…/

 E goală poiana, e gol și paharul.
Azvârle iar noaptea cu stelele zarul.
M-oi duce, m-oi pierde, ca jocul latin –
Iubito, îmi adă urciorul cu vin.

Volumul lui Emil Botta, Pe-gură de rai, din 1943, de asemenea aduce două poezii a căror dispută pe tema confuziei dintre realitate și nălucire este frapant de asemănătoare cu polemica dintre prinț și servitor, din balada lui Doinaș, având în vedere și identitatea sugestiilor morții sau ale transcenderii într-o altă lume, a Fanteziei negre:

Cum cântați de pierdute, voi, paseri,
suflete pline de foc, inimi încinse de pară…
Ceru-i răpit și-n extaze răpită e firea;
și așa vin pe lume încântările toate.

Dar scula-se-vor domnii
și-or trage fereastra cu ură.
Și-or spune femeile, biete: „o, lasă,
Mai lasă deschisă fereastra, bărbate…
Visarăm ceva nefiresc, negrăit de romantic!…”

– Muieri. Poezii. Nu-i timp a visare.
Ci vin de mă-ncalță tu, slugă.
Văzui astă-noapte o față de cridă,
și-n fereastră o neagră aspidă
și o mie de boturi căscate.
– Luna, era luna, bărbate…

– Și auzii un lătrat fioros ca prin vis
și apoi scârțâit ca de cară
și mugete multe de fiară.
Sigur, sigur, iadul și-a deschis
uriașa-i poartă de cetate.
– Paseri în ceruri, păsărele, bărbate… (etc.)

(Intermezzo)

– Ce-i asta, ce-i asta, văr Dragoste,
văd copita vrăjitorului Pan?!
– O, răspunde văr Dragoste,
sunt botforii mei de curtean…

– Ce-i asta, ce-i asta, văr Dragoste,
au ești pădureanul cu naiul subțire?!
– O, Echo te minte, nimica-i,
doar tăcerea limbută, Messire.

O, te fură Vagul, neagra Fantezie
Bea, bea din acest vin;
am să-ți fiu cupar, am să-ți dau ambrozie,
am să te vindec de spleen!

(Duo)

Raportul stăpân-servitor este de asemenea identic.

D. Ureche susține, într-un studiu recent, prezența în poemul lui Doinaș a unor ecouri din baladele romantice germane[6]:

– Obrazul, copile, de ce ți-l ferești?
– O, tată, pe-al ielelor rege-l zărești?
Tu nu-i vezi cununa și coada de vrac?
– Sunt neguri, copile, ce-n vânt se desfac.

– O, tată, în preajmă-ți să vezi tu nu știi?
Sunt iele, crăiese pe plaiuri pustii.
– Iubite copile, privesc în zadar,
Sunt surele sălcii, cu frunzetul rar.

(Goethe, Regele ielelor)

Poezia fusese tradusă în românește de Ștefan Octavian Iosif (cu titlul Craiul ielelor)[7] și Botta o putea cunoaște.

Credem așadar că Emil Botta a absorbit această influență înaintea lui Doinaș, în poezia sa, bun cunoscător, cum era, și admirator al romantismului și totodată al poeziei care încerca să recapituleze tradiția.

Anterioritatea lui Pillat și Emil Botta, în lirica românească, este un fapt incontestabil, chiar dacă putem accepta că Doinaș a creat o replică baladescă genială.


[6] A se vedea Diana Ioana Ureche, Poezia lui Ștefan Aug. Doinaș. Modernitate și clasicitate, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2011, p. 249, 251.

[7] Cf. Liviu Rusu, De la Eminescu la Lucian Blaga, Ed. Cartea Românească, București, 1981, p. 336-337.

Pentru baladă, în traducerea lui Șt. O. Iosif, a se vedea: http://www.tititudorancea.ro/z/johann_wolfgang_von_goethe_craiul_ielelor.htm.

Sau: http://literaturapopoarelor.blogspot.ro/2011/09/craiul-ielelor-erlkonig-balada-de-jw.html.

Did you like this? Share it: