Parteneriatul Stat-Biserică [Sinaia, 5-7 iunie 2013, arhiva]

***

Conferențiarii zilei de joi, 6 iunie 2013, în ordinea alocuțiunilor

1. Conf. Dr. Radu Preda, Teologia Socială Ortodoxă. Modă sau necesitate?!

2. Dr. Elena Brănaru, Noi servicii de sănătate mintală în România

3. Prof. Dr. Radu Ștefan Vergatti, Relația dintre Domnie și Biserică în secolul al XIV-lea în Țara Românească

4. Prof. Dr. Ioan Gherghina, Proiectul legii sănătății publice în cadrul dialogului între instituțiile Statului, Biserică și Societate

5. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Parteneriatul dintre Stat și Biserică: de la cadrul legislativ la situația concretă

6. Lect. Dr. Ancuța Negrea, Cuvântul care „zidește” – principiu al noii redefiniri a sinelui în context european

7. Pr. Nicolae Anușca, Colaborarea Stat-Biserică în domeniul social în România

8. Lect. Dr. Roxana Toader, Parteneriatul Școală-Biserică. Rolul Bisericii în prevenirea abandonului școlar

9. Lect. Dr. Andreea Băndoiu, Fundația Sfânta Irina – studiu de caz. Principiul neimplicării

10. Prof. Dr. Ștefania Zlate și Lect. Dr. Claudia Vlaicu, Valențe cognitive ale psihoterapiei ortodoxe

11. Lect. Dr. Monica Moraru, Familie și societate. O abordare critică

12. Prof. Dr. Gheorghe F. Anghelescu, Parteneriatul Stat-Biserică în România. Studii de caz.

13. Dr. Bogdan Vintilă, Medicina de Urgență – misiune între posibil și imposibil

14. Diac. Lect. Dr. Alexandru Arion, Ortodoxie și societate la începutul secolului XXI. Repere pentru dialogul Stat-Biserică

15. Corneliu Bulai, Modelul propus de Kolping România 

16. Pr. Dr. Cristian Popa, Rolul Bisericii Ortodoxe Române în societatea românească de astăzi

17. Psiholog Elena Dumitru, Terapie și credință. Misiune comună pentru Stat și Biserică

18. Formator Wilhelmina Ursan, Telefonul verde

19. Fizician Maria Popescu, Teologia inteligenței sociale

*

Protos. Dr. Melchisedec Dobre ne-a prezentat construirea Mănăstirii Înălțarea Domnului de la cota 1000 și căutările sale pentru a identifica Sfintele Moaște ale Sfântului Neagoe Basarab, în ziua de vineri, 7 iunie 2013, când am servit masa la Mănăstire.

***

Arhiva audio a evenimentului a fost formată aici. 38 file audio + 16 fotografii.

*

*

Alocuțiunea mea, prezentată infra, reprezintă p. 25-32 din cartea în lucru: Atenție teologică.

Parteneriatul dintre Stat și Biserică: de la cadrul legislativ la situația concretă

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 

Prin[1] Legea nr. 489/ 2006 (publicată în Monitorul Oficial pe data de 8 ianuarie 2007), referitoare la libertatea religioasă și regimul general al Cultelor din România, în art. 7, alin. 1, Statul român recunoaște fiecărui Cult statutul de partener social^[2].

În art. 9, alin. 5, al aceleiași legi, se specifică faptul că parteneriatele dintre Stat și Culte se pot încheia „în domeniile de interes comun”^[3]. Pe când în art. 10, alin. 7, se precizează că Statul român sprijină Cultele „în calitate de furnizori de servicii sociale”^[4].

Însă legea nu ne explică două lucruri absolut importante pentru un parteneriat real între Stat și Culte:

1. ce presupune statutul de partener social al unui Cult în relația cu Statul român;

2. care sunt interesele comune ale Statului și ale Cultelor recunoscute din România.

Pentru că, în funcție de aceste două lămuriri, am înțelege care sunt posibilitățile de implicare și limitele, în același timp, ale implicării sociale a Cultelor dar, mai important decât atât, dacă Statul român are interese majore și stabile în parteneriatul cu Cultele sau, dimpotrivă, interesele lui sunt conjuncturale.

Senatul României, în ziua de 25 noiembrie 2009, a adoptat proiectul de lege al parteneriatului dintre Stat și Biserică în domeniul asistenței sociale^[5]. Care ar fi trebuit să intre în vigoare în ziua de 1 ianuarie 2010, cf. art. 21 din lege^[6]. Și această lege ne explică tocmai statutul de partener social al Cultelor în relația lor cu Statul.

În art. 6 se specifică „obiectivele programelor de asistență socială” parteneriale și acestea constau în organizarea și dezvoltarea de servicii sociale și în asigurarea asistenței sociale curente și în caz de calamitate^[7].

Iar beneficiarii sunt persoanele defavorizate, de la copiii instituționalizați până la familiile cu probleme financiare și persoanele vârstnice singure^[8].

Aflăm din această lege și cuantumul contribuției financiare a celor două părți în parteneriatul social: 80% din costuri sunt suportate de bugetul de stat, prin Ministerul Muncii, al Familiei și al Protecției sociale și 20% din costuri sunt „acoperite de unitățile de cult, din donații, sponsorizări, ori din alte surse de venituri legal constituite”^[9].

Pe 8 martie 2011, Camera Deputaților a adoptat aceeași lege dar într-o formă modificată^[10]. Astfel că, în art.1 nu se mai vorbește despre parteneriatul dintre Stat și Biserică, ci despre „reglementarea finanțării din fonduri publice a programelor inițiate de culte”^[11].

Însă când se pune problema inițierii programelor sociale de către Culte, parteneriatul Statului cu Cultele nu mai e unul real, ci statul are calitatea de sponsor, în cadru legal, al unor acțiuni caritabile ale Cultelor.

În articolul al 2-lea al legii, Statul contribuie la „valorificarea potențialului cultelor”, la „încurajarea și dezvoltarea cultelor” și la „implicarea cultelor” în acțiuni sociale, dar nu se implică într-un demers partenerial ci la nivel asistențial.

Însă Statul are nevoie de parteneriatul cu Biserica tocmai pentru că nu își poate onora, pe deplin, atribuțiile la nivel social și nu pentru ca să pună în evidență resursele de creație și de filantropie ale Cultelor din România.

Nu e nevoie de un parteneriat al Statului cu Biserica pentru ca să ne evidențiem resursele interne ci parteneriatul are în vedere, așa cum spune și art. 3, lit. a, nevoia de a produce servicii sociale care să contribuie la prevenirea și depășirea unor situații de dificultate, vulnerabilitate și dependență ale unor persoane, familii, grupuri și comunități și pentru creșterea calității vieții și realizarea unei incluziuni sociale reale^[12].

În art. 10, alin. 4, se specifică faptul că aportul de cofinanțare din partea cultelor este „în cuantumul de cel puțin 20% din totalul sumei aprobate”^[13]. Asta însemnând că, în comparație cu legea adoptată de Senat, Statul nu își mai asumă un aport financiar de 80%, în mod expres, ci un cuantum neprecizat.

Însă parteneriatele reale sunt cu termeni foarte bine precizați și nu evazivi.

Numai că în data de 5 aprilie 2011, președintele României a cerut reexaminarea legii privind parteneriatul dintre Stat și Culte în domeniul serviciilor sociale și a retrimis-o Senatului^[14]. Ea rămânând nepublicată până azi.

Iar în reexaminare, președintele cere ca „procedura de finanțare derogatoare de la regimul general stabilit prin Legea nr. 350/ 2005 să fie în mod transparent, expres și clar stabilită prin prezenta lege”^[15].

Însă legislatorii nu au știut să stabilească, în mod transparent, cuantumul de finanțare din partea Statului sau nu se dorește adoptarea legii într-un cuantum financiar atât de mare din partea Statului?

Dacă ne aducem aminte de pledoaria aceluiași președinte al României pentru un stat social minimalist^[16], în timp ce el ajunsese unul clientelar^[17], înțelegem de ce trenează adoptarea acestei legi. Și, implicit, de ce parteneriatul Statului cu Biserica e mai mult o dorință decât o realitate de facto.

Care e atunci situația concretă a parteneriatului dorit? Statul deține puterea, deține resursele financiare, deține logistica, însă nu e unul deplin eficient în ceea ce privește țesutul social al societății.

Iar mai aproape de oameni, în mod real, ajunge Biserica, prin slujitorii ei decât Statul prin funcționarii lui.

Numai că Biserica are fonduri financiare puține, iar sponsorizările nu sunt pe toate drumurile. Sponsorizările transparente, de mari dimensiuni, sunt rare.

Iar nevoile oamenilor nu se pot alina cu promisiuni ci prin implicare directă și concretă în viața lor.

Însă implicarea Bisericii în domeniul asistenței sociale, în parteneriat cu statul, conform legilor amintite, este doar în calitate de furnizoare de servicii sociale în detrimentul recunoașterii laturii sale sacramentale și didascalice.

Acest lucru produce multe mutații la nivelul percepției sociale, pentru că Biserica e chemată, în această calitate, doar să aprovizioneze cantine sociale, să întrețină spitale, să întrețină școli, să întrețină case de copii și de bătrâni și deloc să fie liturgică și sfințitoare în această lume.  

Numai că Biserica, în primul rând, este „stâlpul și temelia adevărului” [I Tim. 3, 15] în această lume și are drept scop chemarea fiecărui om la relația personală cu Dumnezeu, în care fiecare să se îndumnezeiască^[18].

Iar situația actuală, în care criza economică dezvăluie, în mod acut, adâncimile noastre sufletești, ne-a arătat că suferim, mai degrabă, de o criză spirituală și morală, care se manifestă printr-un mod utilitarist și egocentric de a vedea relațiile cu semenii^[19].

De aceea, o accentuare unilaterală a laturii sociale a Bisericii, în detrimentul celei sfințitoare și teologice, produce o mai mare erodare la nivelul percepției publice decât neimplicarea sistematică, de mari proporții, în problematica socială.

Pentru că, în atare condiții, Biserica e percepută mai mult ca un ONG decât ca Trupul mistic al lui Hristos.

De fapt, Statul român nu recunoaște o întâietate a Bisericii Ortodoxe Române asupra celorlalte Culte din România.

Asta în ciuda faptului că Biserica Ortodoxă Română, în comparație cu alte Culte, mai mult sau mai puțin recente, a avut și are un rol fundamental în crearea identității și a unității naționale, datorită căruia avem astăzi un Stat național și unitar.

Pentru că, potrivit art. 9, alin. 2, din Legea nr. 489/ 2006, „cultele sunt egale în fața legii și a autorităților publice” iar potrivit art. 9, alin. 1, „în România nu există religie de stat”^[20].

Așa că, în mod eufemistic, din punctul de vedere al Statului noi vorbim despre Biserică cu majusculă, pentru că noi suntem, în fapt, doar „un cult” printre altele.

Însă Statul trebuie să recunoască ceea ce Biserica spune că este și nu trebuie să încerce să îi dea o altă definiție, chiar dacă Statul român se declară „neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee”^[21].

Acest lucru ar înseamna un respect reciproc, demn de un parteneriat real. Pentru că altfel și Biserica ar putea să redefinească Statul în termeni pe care Statul nu e dispus să îi recunoască.

Însă, din punctul meu de vedere, cred că Statul dorește să își auxilieze Biserica într-un demers pentru care Biserica nu e deloc pregătită în ansamblul ei. Dar nici Statul nu este.

Și se observă acest lucru în orașele mari sau în punctele favorizate, unde se dezvoltă proiecte sociale ale Bisericii în parteneriat cu Statul.

Preoții ortodocși nu au multiple specializări cel mai adesea. Nu pot să ajute efectiv, într-un alt domeniu de competență, chiar dacă și-ar dori acest lucru.

Și dacă există un centru social e pentru că există entuziasmul unui preot și profesionalismul sau entuziasmul unor credincioși, care încearcă să facă ceva pentru semenii lor.

La Valea Plopului^[22] un preot încearcă să facă imposibilul pentru un număr impresionant de copii nedoriți. O mănăstire are azil și orfelinat^[23]. Pot exista parohii și Mănăstiri cu cabinete medicale, cu clase de studiu, cu brutărie și fabrică de confecții, cu tipografie și camere de oaspeți sau cu multe alte facilități sociale.

Numai că pentru toate acestea trebuie oameni, trebuie oameni care să se dăruie, să nu mai facă nimic altceva, care să accepte condițiile unei munci în interiorul Bisericii și trebuie bani, mulți bani.

Acești oameni trebuie angajați prin contracte de muncă. Și pentru asta Biserica trebuie să aibă oferte de muncă stabile, asistată de Stat, și să facă un lobby constant pentru atragerea, în sfera ei de acțiune, a unor oameni, deopotrivă religioși și bine pregătiți profesional.

Adică Biserica trebuie să își schimbe cu totul optica în care percepe profesionalizarea muncii cât și asupra consecințelor pe care le are o dezvoltare instituțională caritativă de proporții.

Iar preotul, dacă conduce astfel de întâmpinări ale societății, le face ca un administrator cel mai adesea. Dar un administrator care nu mai are timp suficient de slujbe și de studiu și de predicat, pentru că activitatea socială îi mănâncă aproape tot timpul.

De aceea trebuie să ne clarificăm nouă înșine ce fel de Biserică dorim pentru azi și pentru mâine. Și, în funcție de acest lucru, trebuie să regândim învățământul teologic. Pentru că la secția pastorală, viitorul preot învață numai teologie, teologie de multe feluri, însă nu o mie de alte lucruri pentru ca să fie capabil să dezvolte activități sociale concrete.

Iar dacă unii aspiranți la preoție nu au înclinații manageriale și nici ctitoriale, asta înseamnă că nu vor mai fi hirotoniți deloc, dacă nu știu să câștige bani și nici să zidească Biserici? Să întrețină orfelinate sau să facă pâine?

Pe de altă parte, nici Statul nu dorește să își asume o agendă strictă de obiective parteneriale. Fiecare nouă guvernare vine cu direcția ei. Biserica însă nu e politizată și echidistanța ei are în vedere demersuri sociale concrete.

În ce măsură însă, Statul, mereu politizat, mereu cu interese partinice, poate să fie un adevărat și constant partener social al Bisericii? Și dacă nu se ține de cuvânt în împlinirea obligațiilor sale, cine îl poate trage la rost? Pentru că Statul, în acțiunea socială, e partenerul cu aportul financiar cel mai mare.

Iar în situația de față, Statul român are o imensă datorie față de instituții financiare străine, după cum știm cum toții, și își pune speranța, în mod explicit, în atragerea fondurilor europene^[24] și în contribuțiile marilor companii și ale ONGurilor pentru diminuarea nevoilor sociale.

De aceea, nici Statul nu este pregătit pentru un parteneriat social real cu Biserica, pentru că nu e solvabil potrivit cu nevoile momentului.

Pentru că nevoile sociale pot fi diminuate într-un stat care are creștere economică stabilă, care creează locuri de muncă, care reduce considerabil economia neagră și care gândește pentru binele cetățeanului într-un mod conjugat.

Adică luând în serios toate instituțiile de stat și private care se implică atât în creșterea economică cât și în creșterea nivelului de educație, de culturalizare și de prevenție.

Fără doar și poate, eu pledez pentru un parteneriat stabil al Bisericii cu Statul, cât și cu alte instituții private, însă dezvoltându-l pe baze realiste.

Biserica poate oferi aportul ei nu în mod abstract ci bazându-se pe oamenii pe care îi are și pe patrimoniul și resursele aferente.

De aceea, mai înainte de orice încercare de a ne include într-un parteneriat trebuie să vedem pe cine ne bazăm, pe ce resurse umane calificate și pe ce sume de bani curente și constante.

Pentru că de la această evidență onestă asupra situației înțelegem ce putem dezvolta în relație cu Statul și cu alte instituții private, în ce ritm și cu ce avantaje pentru noi.