Iubiții mei,

Hristos a înviat!

…El, Lumina noastră ipostatică/personală, Cel care ne dă să vedem cu adevărat profunzimea relațiilor dintre noi.

Căci praznicul Învierii Domnului se află azi în ultima sa duminică dar ne pune înainte, prin Evanghelia zilei [In. 9, 1-38], tema fundamentală a vederii lui Dumnezeu de care se leagă vederea aproapelui.

Fiindcă Biserica e fundamentată pe întâlnirea personală a lui Dumnezeu cu oamenii prin slava Sa.

Și vedem asta chiar și când Hristos Dumnezeu era în trup, printre oameni. Pentru că nimeni nu-L putea sesiza cu adevărat, nimeni nu-L putea înțelege cu adevărat și nu I se pleca Lui cu adevărat decât dacă era umplut de harul Său.

Căci vederea Lui nu e vederea cu ochii ci cu întreaga ființă, prin înțelegerea abisală, interioară a prezenței Lui.

Pentru că tot praznicul Învierii Domnului a fost despre vederea Lui, a Celui răstignit și înviat, a Cărui umanitate e plină de slavă.

Despre vederea Lui, care înseamnă totala încredințare asupra realității persoanei Lui divino-umane în urma întâlnirii cu El în mod extatic.

Pentru că noi credem în mărturia acelora care L-au văzut pe El, începând cu Patriarhii, Profeții și Apostolii Săi, dar o putem și experimenta în mod real și personal prin viața noastră, pentru că El Se arată întru slava Sa celor care își sfințesc viața.

Tocmai de aceea teologia mistică se ocupă cu totalitatea vederilor lui Dumnezeu prin care El a încredințat Biserica Sa asupra realității Sale copleșitoare.

Pentru că El S-a întrupat, a murit, a înviat și S-a înălțat cu umanitatea Sa transfigurată de-a dreapta Tatălui, tocmai pentru a ne ridica la o relație duhovnicească abisală cu Sine, prin care să vedem prezența Lui ca fundament al creației și ca pridvor spre El.

Căci realitatea de acum a creației e destinată transfigurării, sfințeniei și nu rămânerii în imanență, în istorie.

De aceea, El, Cel înviat și Care S-a arătat în mod extatic Sfinților Lui după Înviere, a certificat întruparea Lui și tot ce a pătimit pentru noi și că învierea Lui a fost reală și că, și după învierea Lui, trupul luat din Fecioară este asumat în persoana Lui și nu va fi niciodată repudiat, dar că El, acum, e și cu umanitatea Lui în Treime și că pentru a-L înțelege pe Hristos Cel înviat trebuie să înțelegem Treimea Cea Preadumnezeiască, pentru că El e Unul din Treime.

Adică El S-a înălțat de-a dreapta Tatălui pentru ca să ne învețe că trebuie să ne raportăm cu totul la Dumnezeul treimic ca la Dumnezeul Care ne mântuiește și ne susține pe noi în existență.

Că existența noastră coboară din cer, că destinația noastră este veșnicia cu El și că, pentru a fi proprii acestei relații trebuie să Îl vedem pe El încă de aici, pentru ca să fim proprii vederii de sine și a tuturor confraților noștri prin slava Lui.

Și că vederea Lui e fundamentul vieții noastre îl înțelegem din întâlnirea Domnului cu vindecatul din cap. 9 de la Ioan. Cu fostul orb din naștere [tiflon ec ghenetis, 9, 1, GNT], pe care El îl vindecase.

Orbul vedea, trăise vindecarea harismatică în mod copleșitor…înțelesese că fusese vindecat de un Om al lui Dumnezeu [In. 9, 31-33] dar nu știa că Acela, Care îl vindecase, era chiar Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Și nici când a stat față în față cu Fiul lui Dumnezeu întrupat și a vorbit cu El nu a înțeles că Acela e Fiul lui Dumnezeu ci a fost nevoie de revelarea Lui în fața celui vindecat și de credința omului, pentru ca omul să ajungă la experiența închinării în fața Lui [In. 9, 38].

Însă când El i S-a revelat celui vindecat și i-a spus că Fiul lui Dumnezeu e Cel pe Care L-a văzut [eoracas Afton] și Care vorbește [o lalon] cu el [In. 9. 37], dacă nu exista credință, adică de n-ar fi existat deschidere față de El…nu ar fi existat înțelegere interioară a Lui și, implicit, închinare duhovnicească în fața Lui.

Pentru că atunci când ești convertit de El la dreapta credință faci experiența faptului că Dumnezeu există și că El S-a manifestat în fața ta.

Dar, în același timp, această înțelegere și încredințare a realității Lui nu rămâne la stadiul de gând ci devine o schimbare a vieții, a acțiunilor noastre de tot felul, pentru că începem să trăim după voia Dumnezeului Care ne-a arătat că există și e Preaminunat întru toate.

Așa că nu e de ajuns doar ca Dumnezeu să vrea să ți Se arate în slava Lui.

Pentru că El S-a revelat în lume spre mântuirea tuturor.

El ne vrea pe toți văzători de Dumnezeu, vorbitori cu El și Sfinți.

Ci pentru ca să existe schimbare copleșitoare de sine și slujire a Lui trebuie să existe acceptarea revelării Lui și conformarea, pentru veșnicie, cu voia Lui.

Căci asta e convertirea reală a Bisericii: când omul se rupe definitiv de viața autonomistă/ după năzăreli personale pentru viața plină de prezența lui Dumnezeu.

Revelarea Lui în viața noastră e luată la modul extrem de serios, considerată ca evenimentul capital al vieții noastre și de aceea slujirea Lui e una cu viața noastră.

Indiferent dacă noi suntem bărbați sau femei, din ierarhia Bisericii sau monahi, atunci când trăim continuu consecințele revelării lui Dumnezeu în viața noastră, a încredințării continue a existenței și a providenței Sale copleșitoare, tot ce trăim și facem în simțirea slavei Lui e o slujire a lui Dumnezeu.

Așa se explică diferența, pe baza slujirii sau a non-slujirii Lui, dintre a vedea și a nu vedea conform In. 9, 39.

Pentru că El a venit „ca cei care nu văd să vadă [vleposin] și cei care văd să fie orbi [tifli ghenonte] [In. 9, 39, GNT].

El a venit și vine în viața noastră pentru ca cei care nu Îl văd pe El să Îl poată vedea, pe când cei care cred că văd și prin asta cred că nu au nevoie de El, să rămâne în orbirea lor.

De aceea eu, care experiez zilnic prezența Lui și minunile Lui în viața mea și a întregii lumi, ca și dumneavoastră de altfel, înțeleg profund de ce oamenii nu…au chef de slujirea Lui.

Nu au chef de Biserică, de preoți, de predici, de bine…

Pentru că nu au chef…de viață.

De adevărata viață: de viața cu Dumnezeu pentru veșnicie.

Ei cred că văd.

pot să vadă fără El ce să facă și cum să își trăiască viața.

Nu își dau seama de penibilul în care se află, acela că ei își închipuie că pot să trăiască oricum această viață, când viața, constituirea persoanei lor și cadrul cosmic în care trăiesc nu sunt produsul creației lor.

De aceea falsa autonomie/ conducere de sine a omului, care face abstracție de prezența și de voia Lui cu lumea și cu omul, e penibilă.

Însă trebuie să ai ochi să vezi cât de penibil ești în gândurile tale minore.

Și nu îți dai seama că ești penibil/ păcătos/ netrebnic în fața Lui, decât după ce afli de la El care e valoarea și standardul de sfințenie/ de eficiență ființială pe care ar trebui să îl aibă omul.

Pentru că El cere de la om să prețuiască viața ca pe propriul bilet către veșnicie, însă având, la nivel ființial/ la nivelul interiorității sale, un grad atât de accelerat de înduhovnicire, încât despătimirea, iluminarea și îndumnezeirea să fie realitățile vieții interioare ale celui credincios și nu doar capitole teologice scriptice.

Așa că omul nedus la Biserică se îngrozește când aude câte cere Dumnezeu de la el.

Însă se îngrozește…tocmai pentru că nu vrea să se construiască împreună cu Dumnezeu, cu Cel care face greul ușor și durerile noastre suportabile.

Dar se îngrozește tocmai pentru că nu primește, în mod intim, revelarea Lui.

Și fără ca El să ți Se descopere…nu te poți închina Lui cu adevărat.

Pentru că El ți Se descoperă pe Sine, prin slava Lui, tocmai pentru ca să te încredințeze că El e Domnul și Stăpânul vieții tale dar și al întregii existențe.

Că El e Împăratul și Domnul tuturor făpturilor dar și Prietenul și Împreună-luptătorul cu tine în toate zilele vieții tale.

Așa se face că la noi Pantocratorul nu are fața unui Dumnezeu îngrozitor, a unui Insensibil, Care ar privi de sus și Care ne-ar face să trăim panicați de groază în fiecare clipă a vieții noastre.

Ci Pantocratorul nostru, Dumnezeul nostru treimic, Care ține toate și îmbrățișează toate, este Cel care locuiește în cer dar care ține în palma Sa întreaga creație și Care susține/ îmbrățișează pe fiecare în parte prin slava Lui.

Adică Pantocratorul nostru e real și paradoxal, nu o ficțiune teologică!

Slava Pantocratorului nostru e necreată și veșnică, îndumnezeitoare și plină de curăție.

El Se revelează nouă prin slava Lui pentru ca noi să Îl cunoaștem așa cum este și nu așa cum ne imaginăm noi că este.

Acesta e motivul pentru care Biserica subliniază că teologia e vedere și experiență a slavei lui Dumnezeu și comuniune permanentă și îndumnezeitoare cu El și nu vorbărie despre ce credem că ar fi sau nu ar fi El.

De aceea teologia noastră devine cult, devine închinare a Lui, pentru că toate vederile Sale mistice și iluminările Sale sunt pentru a ne umple de entuziasmul de a trăi viața lui Dumnezeu și de a-L preaslăvi pe El neîncetat.

Noi citim Scriptura și Părinții în cult, în slujirea în fața Lui, considerăm acțiunile noastre în favoarea semenilor noștri ca acțiuni pe care le facem cu Dumnezeu și spre slava Lui și de aceea viața noastră bisericească este viața care înglobează toată existența noastră socială.

Din acest motiv, pentru ortodoxul conștient de ceea ce este, nimic din viața lumii nu îi este indiferent.

Și nimic nu e soluționat în afara relației cu Dumnezeu.

Toate ale noastre se fac cu Dumnezeu, pentru că El e Cel ce ne dă ochi să vedem ce să facem pentru noi și pentru întreaga umanitate și cum să ieșim din păcatele și patimile noastre.

De aceea, iubiți confrați, să ne cercetăm continuu simțirile și cugetele și încredințările noastre.

Să vedem cât facem din ceea ce credem că facem…ce relevanță are viața noastră pentru alții…cum ni se răsfrânge persoana în alții.

Căci rolul nostru aici, în Biserica Lui, e de a fi autentici și în căutările noastre, și în pocăința noastră și în relațiile dintre noi.

Să vrem adică, cu adevărat, vederea Lui și a noastră și a tuturor prin relația cu Dumnezeul nostru treimic și prin relațiile dintre noi.

Și dacă există vedere…există înaintare în viața noastră duhovnicească și teologică.

Dar dacă nu există vedere duhovnicească a lui Dumnezeu în viața noastră…atunci, cu mare părere de rău trebuie să spun, că nu am înviat din morți, nu L-am cunoscut pe El, nu trăim viața Lui.

Pentru că viața Lui, a Celui înviat din morți și Care S-a înălțat de-a dreapta Tatălui cu umanitatea Sa transfigurată, ne face vii, bucuroși, paradoxali, cu mireasmă duhovnicească ca și El.

Viața Lui ne face să nu mirosim a stârv, a impostori, a diletanți.

Ci El ne dă bucuria învierii celei veșnice în adâncul nostru, ne dă entuziasm dumnezeiesc, ne dă încredințări peste încredințări ale iubirii Sale de oameni, fapt pentru care ne face să fim un paști duhovnicesc al Lui, niște oameni care trecem, pe fiecare zi, spre simțiri și înțelegeri tot mai mari ale voii Sale cu noi.

Hristos a înviat…și ne-a umplut de nemurire!

Hristos a înviat…și ne-a dat să vedem cu ochii sufletului frumusețea Sa nepieritoare!

Hristos a înviat…și ne-a făcut vii, pe noi, cei morți și văzători de Dumnezeu, pe noi, cei orbiți de patimi!

A Lui este slava, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Dumnezeul nostru treimic, acum și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: