Zi: 9 iunie 2013

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

 ***

Domnul este nădejdea noastră [13, 6; 15, 9; 17, 31]. Și El îi întoarce pe cei robiți [13, 7] și îi slăvește pe oameni [14, 4]. Voile [ta telimata] Lui se lucrează în Sfinții Lui [15, 3] și El e partea moștenirii noastre și a paharului nostru, Cel care ne redă moștenirea noastră [15, 5].

Domnul ne înțelepțește [15, 7]. Și Sfântul David vorbește despre vederea lui Dumnezeu și despre simțirea ajutorului Său la 15, 8, spunând: „vedeam înainte pe Domnul [prooromin ton Chirion], înaintea mea pururea, căci de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin”.

Iar vederea extatică este o vedere înainte. O vedere a realităților dumnezeiești. Pe când simțirea prezenței Lui duhovnicești în viața noastră este o simțire continuă, care ne face să trecem peste toate ispitele și greutățile zilnice.

Despre coborârea Domnului la Iad dar și despre nestricarea trupului Său în mormânt vorbește 15, 10: „căci nu vei părăsi/ lăsa sufletul Meu întru Iad, nici nu vei da pe Cel Sfânt al Tău a vedea stricăciunea [diaftoran]”.

Domnul ne face să cunoaștem căile vieții [15, 11]. Și ne umple de veselie cu fața Lui [15, 11]. Cu vederea feței Lui [16, 15]. Cu slava feței Lui. Pentru că ne satură în vederea slavei Lui [16, 15].

Iar viața veșnică cu El e sălășluirea în dreapta Lui și ea e plină de plăceri dumnezeiești [15, 11].

În LXX, la 15, 11, avem textul: „plăcerile, în dreapta Ta, sunt întru sfârșit [terpnotites en ti dexia Su is telos]”. În ed. Biblia de la 1688, același text a fost tradus sub forma: „în frumsățări în direapta Ta, desăvârșit”. Pentru că is telos ne spune că plăcerile/ înfrumusețările primite de la Dumnezeu sunt fără sfârșit. Ceea ce înseamnă că sunt desăvârșite, pentru că sunt dumnezeiești.

În MGK, la 16, 11, avem: „plăcerile sunt fără sfârșit în dreapta Ta [terpnotites ine diapantos en tu dexia Su]”.  În VUL, la 15, 10, avem forma: „plăcerea/ desfătarea este continuă în dreapta Ta, [până] în sfârșit [delectatio in dextera Tua usque in finem]”. Adică veșnică.

Despre „eterne desfătări” [15, 11] vorbește ed. BOR 2001, pe când ed. BOR 1988 vorbește despre săturarea de „frumuseți veșnice” [15, 11]. Despre plăceri pentru veșnicie [pleasures for evermore] vorbește KJV [16, 11].

 Însă trebuie să remarcăm aici faptul că forma terpnotites de la 15, 11 e unică în LXX.

Domnul ne îndreptează în cărările Lui [16, 5; 17, 23] pentru că pleacă urechea Lui spre noi [16, 6]. Iar milele [ta elei] Lui sunt minunate [16, 7]. Multele Sale fapte de milă față de creația Sa.

Domnul ne acoperă în acoperământul aripilor Sale [16, 8]. Și e pentru prima dată în Scriptură când se vorbește despre aripile lui Dumnezeu. Prin care se indică providența dumnezeiască, atenta și iubitoarea Sa raportare față de noi.

Domnul este tăria [17, 2] și întărirea noastră [17, 3; 17, 19]. El este izbăvitorul [17, 3; 17, 18; 17, 20] și apărătorul nostru [17, 3; 17, 31]. Iar semne ale manifestării urgiei Lui sunt acelea că se suie fum și se aprinde foc de la fața Lui și cărbuni se aprind de la El [17, 9].

Despre întruparea Domnului vorbește 17, 10 în următorii termeni: „și a plecat/ a aplecat cerul și S-a coborât [che eclinen uranon che catevi]”. În MGK avem cerurile la 18, 9. De unde forma de plural și în ed. BOR 1988, la 17, 11.

Însă în același 17, 10 se vorbește și despre transcendența absolută a lui Dumnezeu, dacă raportăm textul la Prea Sfânta Treime sau, dacă Îl raportăm la Înălțarea și starea de-a dreapta Tatălui a Fiului întrupat, el ne vorbește despre insondabila realitate a persoanei divino-umane a Domnului. Pentru că „negură este sub picioarele Lui” [gnofos ipo tus podas Aftu] [17, 10, LXX].

Despre dinamismul extraordinar al lui Dumnezeu vorbește 17, 11. Pentru că El Se suie peste Heruvimi și zboară. Zboară peste aripile vânturilor.

În ambele situații, în LXX, s-a folosit prepoziția epi. Și, din perspectiva noastră de traducere, credem că epi înțeles ca peste și nu ca pe vrea să indice faptul că suirea și zborul lui Dumnezeu, adică dinamismul Său, întrece/ depășește tot dinamismul creației Sale.

Că El zboară mai sus de Heruvimi, adică de Puterile cerești, dar El zboară și mai sus de tot ceea ce înseamnă înălțime și dinamism ale creației Sale văzute.

Și în MGK avem aceeași prepoziție.

Însă Biblia de la 1688 a tradus primul epi cu preste (peste) iar pe al doilea cu pre (pe), indicând faptul că El zboară mai sus de Heruvimi dar pe aripile vânturilor.

În ed. BOR 1988 avem de două ori pe și, în atare situație, Heruvimii și aripile vânturilor se constituie în două vehicule ale lui Dumnezeu.

Tot la transcendența lui Dumnezeu se referă și scotos [întuneric] [17, 12]. Și El „Și-a pus întunericul ascunderea [apocrifin] Lui, împrejurul Lui cortul Lui, apă întunecoasă în norii văzduhurilor” [17, 12].

Întunericul, cortul și apa întunecoasă sunt sinonime dacă înțelegem prin ele slava/ lumina necreată a Dumnezeului treimic. Însă cortul se referă și la firea umană a lui Hristos, întru care El S-a înveșmântat.

Toate aceste amănunte mistice despre Dumnezeu vor fi dezbătute de către Sfinții Părinți ai Bisericii. Tocmai de aceea nu insistăm acum asupra lor.

Și după ce în 17, 12 s-a vorbit despre incomprehensibilitatea lui Dumnezeu, în 17, 13 se vorbește despre strălucirea dinaintea Lui. Despre slava Lui. Căci datorită strălucirii Lui trec din viața oamenilor norii, grindina și cărbunii de foc [17, 13]. Adică manifestările urgiei Lui.

Iar dacă, prin strălucirea lui Dumnezeu, în general, se indică veșnica izvorâre a slavei Sale, în mod particular, ca aici, strălucirea Lui în lume înseamnă întruparea și revelarea slavei Sale oamenilor.

„Domnul a tunat din cer” [17, 14], pentru că S-a revelat oamenilor cu putere, ca Cel care locuiește în cer dar stăpânește toate. Și El „Și-a dat glasul Său” [17, 14], pentru că El S-a revelat oamenilor și nu S-a ascuns de ei. Oamenii Sfinți i-au cunoscut glasul/ voia și au mărturisit-o tuturor, pentru că El li S-a descoperit lor.

Tocmai de aceea vorbim acum de revelarea Dumnezeului treimic în Vechiul Testament, chiar dacă, în mod explicit, nu s-au înțeles persoanele Fiului și ale Duhului Sfânt.

Dumnezeu trimite săgeți, îi împrăștie și îi tulbură pe oamenii potrivnici, înmulțește fulgerele [17, 15]. El a făcut să se vadă izvoarele apelor și să se descopere temeliile lumii locuite [ta temelia tis icumenis] [17, 16]. El a făcut să se vadă în ce stă lumea, pe ce e fundamentată lumea, adică pe slava Lui. Că El ține toate în slava Sa.

Însă, în același timp, observăm că revelația nu exclude știința umană. Pentru că știința trebuie să caute să înțeleagă temeliile/ fundamentele lumii. Dar revelația ne arată unde trebuie să ajungem cu înțelegerea sau care e înțelegerea și cercetarea onestă a științei: aceea care ajunge la Dumnezeu ca Făcător și Pantocrator al întregii creații.

Dumnezeu ne ajută din înălțime și ne apucă/ ne ia/ ne scoate „din ape multe [ex idaton pollon]” [17, 17], din apele multe ale ispitelor și ale durerilor de tot felul. El ne scoate „întru lărgime [is platismon]” [17, 20] și ne izbăvește de rele pentru că vrea să fim ai Lui [17, 20].

De unde înțelegem că izbăvirea noastră de păcate și de moarte este pentru a avea o legătură reală, stabilă, profundă cu Dumnezeu. Pentru că El dorește ca noi să trăim această relație îndumnezeitoare cu El.

Dumnezeu ne răsplătește după dreptatea [tin dicheosinin] și curăția [tin catariotita] noastră [17, 21; 17, 25].

În Biblia de la 1688, locul de la 17, 28-29 nu este cu referire la Dumnezeu ci la condiția omului. Pentru că ești Sfânt sau poți fi Sfânt dacă stai pe lângă Sfinți și ajungi păcătos dacă ai anturaj păcătos. La fel e și în LXX, VUL, MGK.

În ed. BOR 1988 și 2001, RST, NLV, R60, MKJ locul scriptural e cu referire la Dumnezeu, de unde reiese că Dumnezeu Se revelează omului și e înțeles de el pe măsura vieții lui interioare. De aceea, din această a doua perspectivă traductorială, Dumnezeu e Sfânt cu Sfinții, e nevinovat cu oamenii nevinovați, este ales cu cei aleși și îndărătnic cu cei îndărătnici.

Numai că, dacă e ușor să înțelegi că Dumnezeu e ca cei Sfinți, nevinovați și aleși, Dumnezeu ca îndărătnic, adică precum unul care stăruie în greșeală, ca încăpățânat, e inacceptabilă.

E acceptabilă numai ideea că El, în ciuda îndărătniciei noastre, caută tot timpul să ne vorbească potrivit înțelegerii noastre decadente dar numai pentru a ne ridica la o viață curată. El vorbește în mijlocul păcătoșeniei noastre, ne vorbește în așa fel încât să înțelegem că El ne cheamă la pocăință, dar El nu păcătuiește prin aceea că ne cheamă la Sine sau Dumnezeu nu păcătuiește pentru ca să ne facă să venim la El.

Dumnezeu ne smerește [17, 28]. El luminează luminătorul nostru [17, 29], adică sufletul nostru, pentru că El luminează întunericul nostru interior [17, 29]. El aduce lumină în noi, acolo unde, mai înainte de a veni lumina Lui, era întunericul patimilor și al necunoașterii de Dumnezeu. Pentru că slava Lui ne dă înțelegere și curăție, și anume cunoașterea lui Dumnezeu și biruință în lupta cu patimile noastre.

Dumnezeu ne izbăvește „apo piratiriu” [17, 30]. Din greaua ispitire/ din greaua încercare. Numai că această încercare grea se petrece în cuibul piraților/ al tâlharilor, care sunt demonii. De aceea, aici, avem explicația scripturală cea mai expresivă despre ce suntem noi înainte de Botez și din ce ne scapă Dumnezeu prin Botez: din mâna piraților/ a tâlharilor, care își făcuseră sălaș în inima noastră.

Pentru că greaua ispitire vorbește despre demonizarea noastră, despre statutul nostru de peșteră a Satanei. De acolo, din mâna tâlharilor spirituali, ne scapă Dumnezeul treimic prin Botez și umple peștera noastră întunecată cu lumina Lui.

De aici și importanța fundamentală a Botezului în viața noastră, pentru că el e momentul în care Dumnezeu ne răscumpără din mâna demonilor și ne dă libertate duhovnicească, făcându-ne fiii Lui prin har.

Scoși din robia demonilor, în Dumnezeul nostru noi trecem zidul [tihos] [17, 30]. Zidul morții duhovnicești, pentru că El ne umple cu viața Lui, care e slava Lui/ lumina Lui necreată. Căci noi, de unii singuri, nu ne puteam elibera de demoni, dacă El nu ne scotea din mâna lor.

Calea lui Dumnezeu e fără prihană [amomos] [17, 31]. Pentru că viața cu El exclude orice păcat și necurăție.