Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 9 iunie 2013

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [55]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

 ***

Domnul este nădejdea noastră [13, 6; 15, 9; 17, 31]. Și El îi întoarce pe cei robiți [13, 7] și îi slăvește pe oameni [14, 4]. Voile [ta telimata] Lui se lucrează în Sfinții Lui [15, 3] și El e partea moștenirii noastre și a paharului nostru, Cel care ne redă moștenirea noastră [15, 5].

Domnul ne înțelepțește [15, 7]. Și Sfântul David vorbește despre vederea lui Dumnezeu și despre simțirea ajutorului Său la 15, 8, spunând: „vedeam înainte pe Domnul [prooromin ton Chirion], înaintea mea pururea, căci de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin”.

Iar vederea extatică este o vedere înainte. O vedere a realităților dumnezeiești. Pe când simțirea prezenței Lui duhovnicești în viața noastră este o simțire continuă, care ne face să trecem peste toate ispitele și greutățile zilnice.

Despre coborârea Domnului la Iad dar și despre nestricarea trupului Său în mormânt vorbește 15, 10: „căci nu vei părăsi/ lăsa sufletul Meu întru Iad, nici nu vei da pe Cel Sfânt al Tău a vedea stricăciunea [diaftoran]”.

Domnul ne face să cunoaștem căile vieții [15, 11]. Și ne umple de veselie cu fața Lui [15, 11]. Cu vederea feței Lui [16, 15]. Cu slava feței Lui. Pentru că ne satură în vederea slavei Lui [16, 15].

Iar viața veșnică cu El e sălășluirea în dreapta Lui și ea e plină de plăceri dumnezeiești [15, 11].

În LXX, la 15, 11, avem textul: „plăcerile, în dreapta Ta, sunt întru sfârșit [terpnotites en ti dexia Su is telos]”. În ed. Biblia de la 1688, același text a fost tradus sub forma: „în frumsățări în direapta Ta, desăvârșit”. Pentru că is telos ne spune că plăcerile/ înfrumusețările primite de la Dumnezeu sunt fără sfârșit. Ceea ce înseamnă că sunt desăvârșite, pentru că sunt dumnezeiești.

În MGK, la 16, 11, avem: „plăcerile sunt fără sfârșit în dreapta Ta [terpnotites ine diapantos en tu dexia Su]”.  În VUL, la 15, 10, avem forma: „plăcerea/ desfătarea este continuă în dreapta Ta, [până] în sfârșit [delectatio in dextera Tua usque in finem]”. Adică veșnică.

Despre „eterne desfătări” [15, 11] vorbește ed. BOR 2001, pe când ed. BOR 1988 vorbește despre săturarea de „frumuseți veșnice” [15, 11]. Despre plăceri pentru veșnicie [pleasures for evermore] vorbește KJV [16, 11].

 Însă trebuie să remarcăm aici faptul că forma terpnotites de la 15, 11 e unică în LXX.

Domnul ne îndreptează în cărările Lui [16, 5; 17, 23] pentru că pleacă urechea Lui spre noi [16, 6]. Iar milele [ta elei] Lui sunt minunate [16, 7]. Multele Sale fapte de milă față de creația Sa.

Domnul ne acoperă în acoperământul aripilor Sale [16, 8]. Și e pentru prima dată în Scriptură când se vorbește despre aripile lui Dumnezeu. Prin care se indică providența dumnezeiască, atenta și iubitoarea Sa raportare față de noi.

Domnul este tăria [17, 2] și întărirea noastră [17, 3; 17, 19]. El este izbăvitorul [17, 3; 17, 18; 17, 20] și apărătorul nostru [17, 3; 17, 31]. Iar semne ale manifestării urgiei Lui sunt acelea că se suie fum și se aprinde foc de la fața Lui și cărbuni se aprind de la El [17, 9].

Despre întruparea Domnului vorbește 17, 10 în următorii termeni: „și a plecat/ a aplecat cerul și S-a coborât [che eclinen uranon che catevi]”. În MGK avem cerurile la 18, 9. De unde forma de plural și în ed. BOR 1988, la 17, 11.

Însă în același 17, 10 se vorbește și despre transcendența absolută a lui Dumnezeu, dacă raportăm textul la Prea Sfânta Treime sau, dacă Îl raportăm la Înălțarea și starea de-a dreapta Tatălui a Fiului întrupat, el ne vorbește despre insondabila realitate a persoanei divino-umane a Domnului. Pentru că „negură este sub picioarele Lui” [gnofos ipo tus podas Aftu] [17, 10, LXX].

Despre dinamismul extraordinar al lui Dumnezeu vorbește 17, 11. Pentru că El Se suie peste Heruvimi și zboară. Zboară peste aripile vânturilor.

În ambele situații, în LXX, s-a folosit prepoziția epi. Și, din perspectiva noastră de traducere, credem că epi înțeles ca peste și nu ca pe vrea să indice faptul că suirea și zborul lui Dumnezeu, adică dinamismul Său, întrece/ depășește tot dinamismul creației Sale.

Că El zboară mai sus de Heruvimi, adică de Puterile cerești, dar El zboară și mai sus de tot ceea ce înseamnă înălțime și dinamism ale creației Sale văzute.

Și în MGK avem aceeași prepoziție.

Însă Biblia de la 1688 a tradus primul epi cu preste (peste) iar pe al doilea cu pre (pe), indicând faptul că El zboară mai sus de Heruvimi dar pe aripile vânturilor.

În ed. BOR 1988 avem de două ori pe și, în atare situație, Heruvimii și aripile vânturilor se constituie în două vehicule ale lui Dumnezeu.

Tot la transcendența lui Dumnezeu se referă și scotos [întuneric] [17, 12]. Și El „Și-a pus întunericul ascunderea [apocrifin] Lui, împrejurul Lui cortul Lui, apă întunecoasă în norii văzduhurilor” [17, 12].

Întunericul, cortul și apa întunecoasă sunt sinonime dacă înțelegem prin ele slava/ lumina necreată a Dumnezeului treimic. Însă cortul se referă și la firea umană a lui Hristos, întru care El S-a înveșmântat.

Toate aceste amănunte mistice despre Dumnezeu vor fi dezbătute de către Sfinții Părinți ai Bisericii. Tocmai de aceea nu insistăm acum asupra lor.

Și după ce în 17, 12 s-a vorbit despre incomprehensibilitatea lui Dumnezeu, în 17, 13 se vorbește despre strălucirea dinaintea Lui. Despre slava Lui. Căci datorită strălucirii Lui trec din viața oamenilor norii, grindina și cărbunii de foc [17, 13]. Adică manifestările urgiei Lui.

Iar dacă, prin strălucirea lui Dumnezeu, în general, se indică veșnica izvorâre a slavei Sale, în mod particular, ca aici, strălucirea Lui în lume înseamnă întruparea și revelarea slavei Sale oamenilor.

„Domnul a tunat din cer” [17, 14], pentru că S-a revelat oamenilor cu putere, ca Cel care locuiește în cer dar stăpânește toate. Și El „Și-a dat glasul Său” [17, 14], pentru că El S-a revelat oamenilor și nu S-a ascuns de ei. Oamenii Sfinți i-au cunoscut glasul/ voia și au mărturisit-o tuturor, pentru că El li S-a descoperit lor.

Tocmai de aceea vorbim acum de revelarea Dumnezeului treimic în Vechiul Testament, chiar dacă, în mod explicit, nu s-au înțeles persoanele Fiului și ale Duhului Sfânt.

Dumnezeu trimite săgeți, îi împrăștie și îi tulbură pe oamenii potrivnici, înmulțește fulgerele [17, 15]. El a făcut să se vadă izvoarele apelor și să se descopere temeliile lumii locuite [ta temelia tis icumenis] [17, 16]. El a făcut să se vadă în ce stă lumea, pe ce e fundamentată lumea, adică pe slava Lui. Că El ține toate în slava Sa.

Însă, în același timp, observăm că revelația nu exclude știința umană. Pentru că știința trebuie să caute să înțeleagă temeliile/ fundamentele lumii. Dar revelația ne arată unde trebuie să ajungem cu înțelegerea sau care e înțelegerea și cercetarea onestă a științei: aceea care ajunge la Dumnezeu ca Făcător și Pantocrator al întregii creații.

Dumnezeu ne ajută din înălțime și ne apucă/ ne ia/ ne scoate „din ape multe [ex idaton pollon]” [17, 17], din apele multe ale ispitelor și ale durerilor de tot felul. El ne scoate „întru lărgime [is platismon]” [17, 20] și ne izbăvește de rele pentru că vrea să fim ai Lui [17, 20].

De unde înțelegem că izbăvirea noastră de păcate și de moarte este pentru a avea o legătură reală, stabilă, profundă cu Dumnezeu. Pentru că El dorește ca noi să trăim această relație îndumnezeitoare cu El.

Dumnezeu ne răsplătește după dreptatea [tin dicheosinin] și curăția [tin catariotita] noastră [17, 21; 17, 25].

În Biblia de la 1688, locul de la 17, 28-29 nu este cu referire la Dumnezeu ci la condiția omului. Pentru că ești Sfânt sau poți fi Sfânt dacă stai pe lângă Sfinți și ajungi păcătos dacă ai anturaj păcătos. La fel e și în LXX, VUL, MGK.

În ed. BOR 1988 și 2001, RST, NLV, R60, MKJ locul scriptural e cu referire la Dumnezeu, de unde reiese că Dumnezeu Se revelează omului și e înțeles de el pe măsura vieții lui interioare. De aceea, din această a doua perspectivă traductorială, Dumnezeu e Sfânt cu Sfinții, e nevinovat cu oamenii nevinovați, este ales cu cei aleși și îndărătnic cu cei îndărătnici.

Numai că, dacă e ușor să înțelegi că Dumnezeu e ca cei Sfinți, nevinovați și aleși, Dumnezeu ca îndărătnic, adică precum unul care stăruie în greșeală, ca încăpățânat, e inacceptabilă.

E acceptabilă numai ideea că El, în ciuda îndărătniciei noastre, caută tot timpul să ne vorbească potrivit înțelegerii noastre decadente dar numai pentru a ne ridica la o viață curată. El vorbește în mijlocul păcătoșeniei noastre, ne vorbește în așa fel încât să înțelegem că El ne cheamă la pocăință, dar El nu păcătuiește prin aceea că ne cheamă la Sine sau Dumnezeu nu păcătuiește pentru ca să ne facă să venim la El.

Dumnezeu ne smerește [17, 28]. El luminează luminătorul nostru [17, 29], adică sufletul nostru, pentru că El luminează întunericul nostru interior [17, 29]. El aduce lumină în noi, acolo unde, mai înainte de a veni lumina Lui, era întunericul patimilor și al necunoașterii de Dumnezeu. Pentru că slava Lui ne dă înțelegere și curăție, și anume cunoașterea lui Dumnezeu și biruință în lupta cu patimile noastre.

Dumnezeu ne izbăvește „apo piratiriu” [17, 30]. Din greaua ispitire/ din greaua încercare. Numai că această încercare grea se petrece în cuibul piraților/ al tâlharilor, care sunt demonii. De aceea, aici, avem explicația scripturală cea mai expresivă despre ce suntem noi înainte de Botez și din ce ne scapă Dumnezeu prin Botez: din mâna piraților/ a tâlharilor, care își făcuseră sălaș în inima noastră.

Pentru că greaua ispitire vorbește despre demonizarea noastră, despre statutul nostru de peșteră a Satanei. De acolo, din mâna tâlharilor spirituali, ne scapă Dumnezeul treimic prin Botez și umple peștera noastră întunecată cu lumina Lui.

De aici și importanța fundamentală a Botezului în viața noastră, pentru că el e momentul în care Dumnezeu ne răscumpără din mâna demonilor și ne dă libertate duhovnicească, făcându-ne fiii Lui prin har.

Scoși din robia demonilor, în Dumnezeul nostru noi trecem zidul [tihos] [17, 30]. Zidul morții duhovnicești, pentru că El ne umple cu viața Lui, care e slava Lui/ lumina Lui necreată. Căci noi, de unii singuri, nu ne puteam elibera de demoni, dacă El nu ne scotea din mâna lor.

Calea lui Dumnezeu e fără prihană [amomos] [17, 31]. Pentru că viața cu El exclude orice păcat și necurăție.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [63]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Rugăciunea către Dumnezeu este „dintr-adânc” (binecunoscutul „de profundis clamavi ad Te Domine”) și este foarte ostenitoare/ epuizantă:

Dintr-adânc Ț[i]-am strigat, Doamne Svinte,
Și să mi-auz[i] glas de rugăminte.
Și-ntr-auzul Tău, Doamne, s-agiungă
Glasul mieu cel ovilit [ofilit] de rugă.

(Ps. 129, 1-4)

Strigă astfel către Dumnezeu cel ce poate să spună: „Și sufletul mieu cu drag Te-așteaptă /…/ Și-n cuvântul Tău mi se topește,/ Doamne, sufletul de Te dorește” (Ps. 129, 13-16).

Psalmul 132, care începe cu versurile „Cât este petrecerea de bună/ Când lăcuiesc frațâi împreună”, l-a inspirat pe Dosoftei să compună de la sine o mică poezie, în afara psalmului:

Cine face zidi de pace,
Turnuri de frățâie,
Duce viață fără grață
’Ntr-a sa bogățâie.
Că-i mai bună, depreună,
Viața cea frățască,
Decât armă ce destramă
Oaste vitejască.

Ediția pe care o utilizăm a redat probabil poezia așa cum apare pe foaia lui Dosoftei, însă nu e greu de observat că există versuri cu rimă interioară intercalate între celelalte.

Configurația poemului ar putea fi și astfel:

Cine face
zidi de pace,
Turnuri de frățâie,
Duce viață
fără grață
’Ntr-a sa bogățâie.

Că-i mai bună,
depreună,
Viața cea frățască,
Decât armă
ce destramă
Oaste vitejască.

Rafinamentul și inventivitatea prozodică îi confirmă lui Dosoftei, cum spuneam și altădată, titlul de poet.

Oamenii lui Dumnezeu se roagă „la Domnul în casă [biserică],/ În curțâle cele de mătasă./ Și nopțâle țâind dvorbă lungă,/ Vă rădicaț[i] mânule [s]pre rugă,/ În locurile Lui cele svinte,/ Cu rugăciuni la Domnul priĭmite” (Ps. 133, 5-10).

„Curțâle cele de mătasă” ale Bisericii lui Dumnezeu le-am întâlnit anterior și în alți psalmi.

Descrierea corespunde și unor detalii de ordin paradisiac, pentru că în Rai sunt „corturi tinse în funi de mătasă”, cum spunea în psalmul 41.

Vorba lungă pe care o țin rugătorii noaptea, la priveghere, pare o precizare domestică, însă se referă aici la rugăciunea îndelungă către Dumnezeu sau ar putea fi chiar un detaliu extatic.

Dosoftei s-ar fi putut gândi la vorba celor răpiți în extaz duhovnicesc cu Sfinții, cu Îngerii sau cu Dumnezeu. Tradiția aghiografică e bogată în astfel de exemple și nu putea să nu le amintească cel ce a redactat Viețile Sfinților în patru volume, neterminate, care a indicat el însuși nume de sfinți sihaștri, trăitori în Moldova, sau  a relatat minuni care i s-au întâmplat la Lavra Pecerska.

Dumnezeu este îndelung lăudat, pentru că El este Cel

Ce-au poruncit sângur cu cuvântul
De s-au făcut ceriul și pământul.

(Ps. 133, 13-14)

Toate ce vru Domnul a le face,
Pre pământ și-n cer, le-au fapt cu pace,
În mări și pre la toată genunea,
De Ș[i]-au ivit Dumnezău minunea.

Suind núori de preste hotară,
În ploi fece fulgere cu pară,
Dintr-a Sale cămări scoțând vântul,
De-i fece porunca și cuvântul.

(Ps. 134, 11-18)

În țesătura acestei lumi există o varietate de forme și materiale: există pământ solid și inert, există cer inefabil, există genune, adică ocean, un element fluid și melodic, dar și arhitecturi efemere de nori și vânturi care aleargă și trec, există spectacole ale fenomenelor naturii, precum ploi cu fulgere, care impresionează și înspăimântă dar sunt pasagere.

În spatele lor este Dumnezeu care le-a creat, dar nu ca un păpușar care se distrează, nu ca un zeu păgân care se delectează privind teatrul lumii, cu nepăsare și cruzime.

Dumnezeu caută mântuirea oamenilor și de aceea conduce pe poporul Său, cum spune psalmul mai departe, pentru a conduce până la urmă toată omenirea la mântuire.

Este Dumnezeul cel Viu, spre deosebire de:

Idolii păgânilor, ce-nchină
Aur ș-argint, sunt făcuț[i] de mână.
Gură au și nu pot să grăiască,
Cu ochi sunt și nu pot să zărească,
Urechi au și nu pot să auză,
Nice abur nu le este-n buză.

(Ps. 134, 39-44)

Psalmul 135 reia, într-o altă expresivitate, afirmațiile de mai sus:

Mărturisiț[i] pre Domnul
Că-i bun cătră tot omul /…/

Ce-au fapt ceriul cu gândul
De-Ș[i] țâne-ntreg tot rândul [ordinea]. /…/
Ș[i]-au închegat pământul
Dintr-apă cu cuvântul. /…/

Făcut-au lumini mare,
De dau raze și zare /…/
Soarelui i-au dat s-aibă [lumină],
Să facă z[i]uă albă. /…/

Preste nopț[i] au pus lună
Cu stelele-mpreună. /…/
Că I-i mila de-atunce
Preste veci cu gând dulce. /…/

C-au desfăcut prin Mare,
Prin cea Roșie, cărare /…/
De-au trecut prin genune
Izrail cu minune.

(Ps. 135, 1-54)

Votează schimbarea!

Schimbarea din tine și din alții.

Voteaza schimbarea

Sau decide-te să fii altul…pentru ca și cei din jurul tău să aibă bucuria de a vedea un alt om.

Universitate și Academie

Universitate si Academie

Când acestea nu mai contează nu mai contează nici realitățile de sub cuvintele Biserică, familie, stat, democrație, libertate, demnitate, respect, toleranță.

Sclavaj postmodern

sclavaj

Sclavajul postmodern înseamnă supraviețuire financiară.

Sau cât de înjositor e să nu conteze cine ești ci doar ce sumă de bani posezi.

Roșu între alb

rosu intre alb

Doar în aparență oamenii sunt…la fel. Ei sunt întotdeauna altfel.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno